agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-06-24 | |
Este liniște în parcul chinezesc, în aer se simte parfumul salcâmilor, întocmai ca aripa cuminte a unui serafim, boarea lor traversează micul pod, liniștea este acum deplină. Alina își coboară privirea dinspre foișor, acum își urmărește ceasul de la mână, cu un regret vizibil. „S-a făcut deja târziu, ar trebui să plec…”, se gândește ea. De fapt ora nu e nici pe departe târzie, dar Alina este deja acolo poate de suficient timp încât să hotărască schimbarea decorului. Copacii cochetați rotund mai păstrează încă, în coroanele lor, câțiva stropi din ploaia măruntă, care a reușit să sperie trecătorii mai gingași, coroanele lor par niște obraji dolofani ai unui buddha vegetal, pe care ni l-am putea imagina cu ușurință. Alina este pregătită să plece, însă intenția ei este curmată de o rugăminte inopinată. „Domnișoară, ați dori, oare, să îmi scrieți un poem?” Bărbatul s-a oprit deja în fața Alinei și își înclină acum corpul în semn de respect, așteptând răspunsul. Alina îl privește cu surprindere, de fapt nu are nici cea mai mică idee cine ar putea fi acel bărbat înalt, pistruiat, cu tenul ca laptele și cu părul blond, „nițel cam lung”, cu genele neobișnuit de închise la culoare, care contrastează cu nuanța de blond spălăcit a părului.
În timpul scurt pe care îl avusese la dispoziție pentru a-și forma o primă impresie, Alina hotărî că bărbatul era, totuși, destul de plăcut pentru a-l trata cu toată considerația de care ea era în stare, asta în ciuda întrebării adresate pe nepusă masă. „Domnule, poate ne-am cunoscut deja?”, întreabă, cu precauție așadar, Alina. „Nu, domnișoară, dumneavoastră nu știți cine sunt, în schimb eu vă cunosc foarte bine, sunteți scriitoare, nu-i așa? Iertată să-mi fie îndrăzneala, dar, văzându-vă aici, m-am gândit că poate ar fi interesant să îmi compuneți un haiku sau o tanka, dacă vă inspiră atmosfera asta orientală. Mă scuzați, eu sunt Victor…, Victor Șulea, dar toți îmi spun Vic, și asta de când mă știu. Trebuie să vă spun, domnișoară Alina Constantin, mă bucur că v-am întâlnit astăzi aici, ar fi putut fi foarte bine vorba de un rendez-vous pe insula Hokkaido sau în Taipei, sau, de ce nu, în Jakarta, dar s-a întâmplat să fie undeva cât se poate de aproape de Beijing, adică într-un părculeț chinezesc din România…” Bărbatul care ar răspunde probabil la numele de Victor Șulea își așază acum umbrela pe banca unde stătea încă stană de piatră Alina. Păstrează încă o oarecare distanță de aceasta, ezită să ia loc alături. „Nu sunteți deloc amuzant, domnule Șulea!”, icnește tânăra. Și deja obrajii îi ardeau, tot corpul îi semnala o emoție puternică și nu realiză că umbrela mică, made in China, fusese așezată pe bancă. „Vă înțeleg temerile…”, oftă bărbatul, „Le înțeleg foarte bine, deși ele nu sunt deloc întemeiate. De fapt lucrurile sunt cât se poate de simple. V-am auzit recitând la cafeneaua Don Juanito câteva poeme, și, cum unul dintre ele m-a atins într-un mod special, m-am apropiat de universul poetic al autoarei. Aș putea să vă recit chiar din „Amitābha și frunzele de lumină”, trebuie să recunosc, este poemul meu preferat din cele pe care le-am lecturat din ultimul dumneavoastră volum de poezie, „Epitete pentru fluturi”, desigur, la fel cum, de pildă, pot să vă spun cu exactitate care este adâncimea Gropii Marianelor, sau să vă înșir vârfurile cele mai înalte ale Himalayei, în ordinea descrescătoare a înălțimii lor. Aș putea să vă enumăr, de exemplu, toate dinastiile Chinei, începând desigur cu Xia Chao, continuând cu Shang Chao, San Guo, Jin Chao, Sui Chao, Tang Chao, Song Chao, Yuan Chao, Ming Chao și terminând, bineînțeles, cu ultimii împărați, cei din dinastia Qîng Chao. Sau, mai bine zis, cu ultimul împărat, Yuan Shikai. De fapt, am ținut să mă apropii de orientalismul chinez, să înțeleg talentul lor fantastic de a îmbina cu atâta înțelepciune specificitatea lor tradițională cu cele mai noi elemente ale modernismului. Însă, mărturisesc, aș prefera să pătrund în Orașul interzis, mai degrabă decât să culeg dintr-o farfurie de porțelan scump bucățile prăjite de carne de porc cu bambus, undeva în Shanghai, într-unul din restaurantele de lux dintr-un tower1 de oțel și de sticlă, care poate peste numai câteva luni va fi fost demolat din pictura citadină. Și cine știe, poate odată, voi ajunge și în vechea și misterioasa Republică Chineză și-o să îmi afund atunci picioarele în apa mică, pe lângă culegătorii de orez din jurul depresiunii Sichuan. O să-i întreb dacă știu cumva câte oase au fost zidite în marele zid, până când omul de pe lună a început să îl întrezărească cu ochii lui măriți de uimire, de acolo de sus, de pe rotunda lui arcă din argintul cel mai curat… Multe lucruri în lumea aceasta îmi vor rămâne necunoscute și mie, sunt conștient de acest lucru, asta în pofida memorie mele de elefant și a curiozității mele înnăscute, și știu, chiar dacă aș străbate veac după veac, lecturând biblioteci întregi, tot aș cunoaște puțin. Unul din misterele care încă nu mi s-a devoalat este motivul temerilor dumneavoastră. Trebuie să vă spun, spiritul dumneavoastră se află în zodia căprioarei. Și, credeți-mă, eu nu sunt un săgetător.” Între timp soarele înghițise picăturile de apă de pe micul buddha vegetal. Obrajii lui, copăceii de un verde molcom, străluceau văduviți de apă în lumina liniștită ale acelei după-amiezi. Și, în mijlocul lor, inima Alinei era gata să se spargă ca o farfurie chinezească de porțelan. Își spunea că desigur bărbatul se înșeală, și că temerile ei, acum spulberate, fuseseră, cu nici un sfert de oră înainte, cât se poate de întemeiate. Trebuia să recunoască, o mulțumiseră explicațiile lui, inima începea să i se liniștească și încă despărțea cuvintele bărbatului de observația finală, pe care nu avea încă puterea de a o privi cu obiectivitate, și nici nu ar fi dorit încă să o facă. Pe scurt, acum era liniștită aproape cu totul. Îl privi din nou, acum îi părea de-a dreptul fascinant acest bărbat cu memoria lui enciclopedică. „Și totuși poate am greșit față de dumneavoastră cu îndrăzneala mea.”, adăugă bărbatul. „Chiar nu am vrut să vă deranjez în vreun fel. Mă scuzați. La revedere!”, conchise el și își culese umbrela mică în timp ce făcea stânga împrejur. „Poate eu am fost cea nedreaptă, domnule Șulea!”, îl opri Alina, din urmă. Cât despre noi, dacă ar fi să ne întoarcem în același parc cu pricina peste exact o jumătate de oră, i-am regăsi pe Victor Șulea și pe Alina așezați pe aceeași bancă, continuându-și cu interes discuția: „Nu, o să continui să îmi scriu cartea, de fapt, chiar mă gândeam să continui cu ea, într-una din zilele acestea mai liniștite… Nu cunoaștem fața divină. Nu deținem cheia descifrării complete a puzzle-ului creaționist, pentru că noi înșine suntem cuprinși într-însul. Așadar o să mă joc, o să așez una câte una piese de puzzle într-un mod cât se poate de firesc și de cursiv. Doar gândind într-un mod cât mai apropiat de ludic o să reușesc să pun întrebările potrivite pentru povestea mea.”, spune acum Alina, și apoi își privește interlocutorul cu ochii ei mari și adânci ca o fântâniță. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate