agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3148 .



Anna Karenina
proză [ ]
Vol IV

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Lev_Nicolaievici_Tolstoi_(1828-1910 ]

2015-09-15  |     |  Înscris în bibliotecă de Liviu Gogu



Lev Nicolaevici Tolstoi
ANNA KARENINA
Volumul 4


PARTEA A ȘAPTEA

I.
Soții Levin locuiau la Moscova de peste două luni. După calculele cele mai exacte ale oamenilor pricepuți în acest domeniu, termenul la care trebuia să nască Kitty trecuse de mult. Dar ea purta mai departe sarcina și nici un semn nu arăta că sorocul era mai apropiat decât cu două luni în urmă. Și doctorul, și moașa, și Dolly, și maică-sa, însă mai cu seamă Levin, care nu se putea gândi fără groază la evenimentul așteptat, începură să fie nerăbdători și neliniștiți. Numai Kitty se simțea foarte calmă și fericită.
Acum Kitty simțea născându-se într-însa un sentiment nou – iubirea pentru copilul pe care-l aștepta – și urmărea cu încântare creșterea acestui simțământ. Copilul nu mai era acum numai o parte din ființa ei, el trăia uneori o viață independentă, îi pricinuia câteodată dureri fizice și în același timp o făcea să râdă, cuprinsă de o nouă și ciudată bucurie.
Toți acei pe care Kitty îi iubea se găseau în preajma ei. Toți se purtau așa de frumos cu dânsa, o îngrijeau atâta, nu-i făceau decât plăceri, încât – dacă n-ar fi știut și n-ar fi simțit că aceasta trebuia să se sfârșească în curând – nu și-ar fi dorit o viață mai bună și mai plăcută. Un singur lucru strica farmecul acestei vieți: soțul său nu mai era așa cum se deprinsese să-l iubească ea, nu mai semăna cu cel de la țară.
Ei îi plăcea liniștea, blândețea și ospitalitatea lui de la țară. La oraș însă Levin părea tot timpul neliniștit, încordat, ca și cum s-ar fi temut ca cineva să nu-l jignească pe el și, mai cu seamă, pe dânsa. Acolo, la țară, simțindu-se în elementul său, Levin nu se grăbea niciodată și se îngrijea totdeauna de treburi. Aici, la oraș, era mereu grăbit, ca și cum s-ar fi străduit să nu scape ceva, deși n-avea nici o ocupație.
Lui Kitty îi era milă de dânsul, cu toate că știa că celorlalți el nu le părea întru nimic de compătimit; dimpotrivă, când îl privea Kitty în societate, așa cum privești uneori pe cineva care ți-e drag, căutând să-l observi ca pe un străin ca să-ți dai seama de impresia pe care o face asupra altora, atunci ea vedea cu o teamă plină de gelozie că Levin nu numai că nu trezea compătimire, ba era chiar foarte atrăgător prin înfățișarea lui distinsă, prin politețea-i sfioasă, oarecum de modă veche, față de femei, prin statura puternică, și mai ales prin fața sa deosebit de expresivă. Dar Kitty nu-l vedea numai din exterior, ci îi pătrundea ființa lăuntrică și-și dădea seama că la oraș Levin nu era cel adevărat. Nu-și putea lămuri altfel starea lui. Îl mustra uneori în gând, fiindcă el nu știa să trăiască la oraș. Altă dată recunoștea că izbutea într-adevăr cu greu să-și organizeze la oraș viața în așa fel ca să fie mulțumit de ea.
Ce putea să facă? Nu-i plăcea să joace cărți. Nu se ducea la club. Kitty știa acum ce înseamnă să petreci cu bărbați veseli, de felul lui Oblonski. Asta însemna să bei, și după chef să te duci la anumite case… la care ea nici nu se putea gândi fără să se îngrozească. Să frecventeze societatea? Kitty știa însă că pentru asta trebuie să-ți placă lumea tinerelor femei – ceea ce ea nu poate dori. Să stea acasă cu dânsa, cu mama și cu surorile sale? Oricât de plăcute și de vesele ar fi fost conversațiile, erau cam tot aceleași („Aline-Nadine”, cum botezase bătrânul prinț aceste convorbiri între surori), însă Kitty își dădea seama că ele îl cam plictiseau pe Levin. Ce-i mai rămânea să facă? Să scrie mai departe la cartea lui? Încercase. La început, scotea notițe într-o bibliotecă și aduna material pentru cartea sa; dar, după cum îi spusese lui Kitty, cu cât trândăvea mai mult cu atât avea mai puțină vreme. Afară de asta, Levin i se plângea că vorbise aici prea mult despre cartea lui și i se cam încurcaseră ideile și-și pierduseră din interes.
Singurul avantaj al vieții de oraș consta în faptul că la Moscova ei nu se certau niciodată. Fie din pricină că împrejurările vieții orășenești erau altele, fie că amândoi se făcuseră mai prevăzători și mai înțelepți în această privință, la Moscova nu mai izbucniră între dânșii certuri din pricina geloziei, de care se temeau atâta înainte de a se muta la oraș.
În această privință se petrecuse chiar un foarte însemnat eveniment pentru amândoi, și anume: întâlnirea lui Kitty cu Vronski.
Bătrâna prințesă Maria Borisovna, nașa lui Kitty, care ținea foarte mult la dânsa, își exprimase dorința s-o vadă negreșit. Deși nu făcea vizite nicăieri din pricina stării sale, Kitty se duse împreună cu tatăl ei la respectabila bătrână și acolo se întâlni cu Vronski.
Cu prilejul acestei revederi, Kitty nu-și putu face decât o singură mustrare: în clipa când recunoscu în bărbatul îmbrăcat civil trăsăturile atât de bine știute de dânsa odinioară, i se tăie răsuflarea, sângele îi năvăli la inimă și pe urmă simți cum i se aprinseră obrajii. Toate acestea nu ținură însă decât câteva clipe. Prințul începu vorba cu Vronski într-adins cu voce tare și nu sfârși prima frază, când Kitty se și simțea în stare a-l privi, ba să-i și vorbească la nevoie, tot atât de firesc ca și prințesei Maria Borisovna, în așa fel, încât orice intonație și zâmbet să fie aprobate de soțul său, a cărui nevăzută prezență o simțea parcă în clipa aceea.
Kitty schimbă cu dânsul câteva cuvinte, zâmbi chiar la o glumă a lui în legătură cu alegerile, pe care el le numi „parlamentul nostru”. (Trebui să surâdă, ca să-i arate că înțelesese gluma.) Dar îndată după aceea ea se întoarse spre prințesa Maria Borisovna și nu se mai uită la Vronski până când el se ridică să-și ia rămas bun. Abia atunci îl privi; dar se-nțelege, numai fiindcă nu era politicos să nu-ți întorci ochii spre un om, când acesta te salută.
Kitty rămase recunoscătoare tatălui său că nu-i pomeni nici un cuvânt despre întâlnirea lor cu Vronski; și, după deosebita duioșie pe care prințul i-o arătă în timpul plimbării obișnuite, ea înțelesese că el fusese mulțumit de dânsa. Era și ea mulțumită. N-ar fi crezut niciodată să aibă puterea de a-și zăvori în fundul inimii amintirea sentimentelor sale pentru Vronski și nu numai să pară, ci să și fie de fapt cu totul liniștită și nepăsătoare față de dânsul.
Levin roși mult mai tare decât ea, când Kitty îi spuse că-l întâlnise pe Vronski la prințesa Maria Borisovna. Lui Kitty îi venea destul de greu să-i vorbească despre această întâmplare, însă îi veni și mai greu să-i istorisească amănuntele întrevederii, deoarece Levin n-o întrebă nimic, ci numai o privea încruntat.
— Îmi pare foarte rău că n-ai fost și tu, îi spuse Kitty. Nu că n-ai fost de față… cu tine acolo n-aș fi fost așa de naturală… Acum roșesc cu mult mai mult, incomparabil mai mult, adăugă ea, roșind până în albul ochilor, gata s-o podidească lacrimile. Îmi pare rău că nu m-ai putut vedea prin crăpătura ușii.
Ochii cinstiți ai lui Kitty spuneau lui Levin că ea se simțea mulțumită de felul cum se purtase și, cu toată îmbujorarea sa, Levin se potoli de îndată șt începu să-i pună întrebări – tocmai ceea ce voia și ea. După ce află totul, până și amănuntul că numai în prima clipă Kitty nu se putuse stăpâni să nu roșească, dar că pe urmă întâlnirea i se păruse tot atât de simplă și de ușoară, ca și cum ar fi stat de vorbă cu un bărbat oarecare.
Levin se înveseli cu totul și spuse că era foarte mulțumit și că nu se va mai purta așa prostește cum făcuse cu prilejul alegerilor; ci – la prima întâlnire cu Vronski – va căuta să fie cât mai prietenos față de dânsul.
— Încerci un sentiment așa de împovărător socotind pe cineva aproape ca pe un dușman și să-ți fie greu a-l întâlni! Zise Levin mulțumit. Îmi pare bine, foarte bine.
II
— Te rog să treci pe la familia Bohl, spuse Kitty soțului său, care intră la dânsa la ora unsprezece, înainte de a pleca de acasă. Știu că iei masa la club. Te-a înscris tata. Dar dimineața ce faci?
— Nu mă duc decât la Katavasov, răspunse Levin.
— Atunci de ce pleci așa devreme?
— Mi-a făgăduit să mă prezinte lui Metrov. Aș vrea să vorbesc cu dânsul despre lucrarea mea. E un vestit savant din Petersburg, o informă Levin.
— Autorul articolului pe care l-ai lăudat atâta? Întrebă Kitty. Pe urmă, ce faci?
— Poate mai trec pe la tribunal, în chestiunea surorii mele.
— Dar concertul? Îl întrebă Kitty.
— Cum o să mă duc singur!
— Te rog să te duci. Se cântă cele două bucăți noi… Te interesau așa de mult! Eu m-aș fi dus neapărat.
— În orice caz, am să trec pe acasă înainte de masă, zise el, uitându-se la ceas.
— Pune-ți redingota, ca să te duci de-a dreptul la contesa Bohl.
— Trebuie să mă duc neapărat?
— Neapărat! El a fost la noi. Îți vine așa de greu? Treci pe la dânșii, te așezi, stai de vorbă cinci minute despre vreme, te ridici și pleci.
— N-ai să mă crezi, însă m-am dezobișnuit atât de mult de toate astea, încât mi-e și rușine să le fac. Cum se poate așa ceva? Vine un om străin, se așază, stă fără nici o treabă, stingherește gazda, se plictisește și el: iar după aceea pleacă.
Kitty izbucni în râs.
— Dar când nu erai însurat nu făceai vizite? Întreba ea.
— Făceam și totdeauna îmi era rușine. Acum însă m-am dezobișnuit cu totul. Crede-mă că mai bine n-aș mânca două zile decât să fac vizita asta! Tot mi se pare că au să fie plictisiți și o să-și spună: „Ce caută la noi, așa, fără nici o treabă?”
— Nu. N-au să fie plictisiți, îți garantez, îl asigură Kitty, privindu-l în față și râzând. Apoi, strângându-i mâna: Și acum la revedere! Te rog să treci neapărat pe la dânșii.
Levin îi sărută mâna și vru să plece, dar ea îl opri.
— Kostea, știi că nu mai am decât cincizeci de ruble?
— Bine! Trec pe la bancă să iau. Cât îți trebuie? Întrebă el cu o expresie de nemulțumire pe care Kitty o cunoștea atât de bine.
— Ia stai! Și Kitty îl trase de mână, oprindu-l. Să mai stăm de vorbă. Asta mă îngrijorează. Mi se pare că nu fac nici o cheltuială de prisos, banii însă se duc. Nu e bine așa.
— De loc, îi răspunse Levin, încruntându-se și privind-o pe sub sprâncene.
Kitty îi cunoștea acest obicei de a-și drege glasul. Ca un semn al unei mari nemulțumiri – nu împotrivă-i, ci contra lui însuși. Într-adevăr, Levin era nemulțumit, dar nu fiindcă se cheltuiseră prea mulți bani, ci din pricină că i se amintea de un lucru pe care dorea să-l uite. Și anume: că ceva nu mergea așa cum ar fi trebuit.
— I-am spus. Lui Skolov să mai vândă niște grâu, iar până atunci să ia anticipat ceva bani din arenda morii. Oricum, o să am bani.
— Mă tem însă că în genere se cheltuiește prea mult…
— De loc, de loc, repetă el. La revedere, draga mea!
— Crede-mă că-mi pare rău câteodată că am ascultat-o pe maman. Ce bine ar fi fost la țară! Pe când aici vă chinuiesc pe toți și pe deasupra mai cheltuim și bani…
— De loc, de loc! De când ne-am căsătorit, nu s-a întâmplat să spun ca ar fi putut fi mai bine decât este…
— Adevărat? Îl întrebă Kitty, privindu-l în ochi. Levin rosti cuvintele acestea fără să se gândească, numai ca s-o mângâie; dar când o privi și văzu ochii aceia cinstiți și dragi îndreptați întrebător spre dânsul, el le repetă din toată inima. „Într-adevăr, uit cu totul”, se gândi Konstantin amintindu-și de evenimentul pe care-l aștepta în curând.
— Ei, în curând? Ce simți? Șopti el, luându-i amândouă mâinile.
— Atâta m-am gândit la acest lucru, încât acum nu mai cred nimic și nici nu mai știu nimic.
— Și nu ți-e frică?
Kitty zâmbi disprețuitor.
— Câtuși de puțin! Răspunse ca.
— Dacă se întâmplă ceva, să știi că sunt la Katavasov.
— N-are să se întâmple nimic. Nici să nu-ți treacă prin gând. Mă duc cu papa să fac o plimbare pe bulevard. Trecem pe la Dolly. Te aștept înainte de prânz. A propos: știi că situația Dariei a ajuns absolut imposibilă? E datoare peste tot și n-are un ban. Am vorbit ieri cu maman și cu Arseni (așa îl chema pe cumnatul ei, Lvov) și am hotărât ca voi amândoi să tăbărâți asupra lui Stiva. Lucrurile nu mai pot merge așa. Cu papa nu se poate vorbi despre asta… Dar dacă tu și cu el…
— Cam ce-am putea face? O întrebă Levin.
— Totuși treci pe la Arseni, stai de vorbă cu dânsul. Are să-ți spună ce-am hotărât.
— Dacă e vorba de Arseni, sunt de mai dinainte de părerea lui. Am să trec pe la dânsul. Iar în ceea ce privește concertul, mă duc cu Nathaly. Și acum, la revedere!
Când ieși Levin, îl opri Kuzma, vechiul lui servitor încă de pe când era burlac, care-i îngrijea gospodăria de la oraș.
— Krasavcik (un cal de ham adus de la țară) a fost potcovit din nou, dar tot șchioapătă, îi spuse Kuzma. Care-i porunca?
La începutul șederii lui la Moscova, Levin avusese grijă să-și aducă de la țară caii, crezând că are să fie mai comod și mai ieftin; văzuse însă în curând că-l costa mai mult decât birjile, de care era nevoit să se folosească.
— Trimite după veterinar. Poate și l-a scrântit.
— Dar pentru Katerina Alexandrovna? Întrebă Kuzma.
Acum pe Levin nu-l mai mira faptul – ca în prima perioadă a șederii lui la Moscova – că trebuia să înhame o pereche de cai voinici la un cupeu greu pentru a trece din Vozdvijenskoe în Sivțev Vrajek, adică un sfert de verstă prin zăpada moale, ca să aștepte patru ceasuri acolo, și pentru asta birjarul să fie plătit cu cinci ruble. Aceasta i se părea acum ceva firesc.
— Spune birjarului să pună o pereche de cai la cupeul nostru, hotărî Levin.
— Prea bine.
Înlăturând atât de simplu și de ușor, datorită înlesnirilor orășenești, o greutate care la țară i-ar fi cerut multă bătaie de cap, Levin coborî scara și, chemând și el o birjă, se duse în strada Nikitskaia. Pe drum nu se mai gândi la bani. Era preocupat numai de cunoștința cu savantul din Petersburg, specialist în sociologie, cu care avea să stea de vorbă despre lucrarea lui.
Numai la începutul șederii la Moscova Levin fusese mirat de cheltuieli – ciudate pentru un om stabilit la țară – cheltuieli neproductive, dar de neînlăturat, care se iveau la tot pasul. Acum însă, se obișnuise cu asta. În această privință, i se întâmplase ceea ce se spune că se petrece cu bețivii: primul pahar te arde, al doilea îți dă putere, iar celelalte îți pun aripi. Când schimbase prima hârtie de o sută de ruble ca să cumpere livrele pentru fecior și portar, își făcuse fără voie socoteala că livrelele acestea (de care nimeni n-avea nevoie, dar de care nu se putea lipsi, judecând după mirarea prințesei și a lui Kitty la aluzia lui că te-ai putea descurca și fără livrele) reprezentau plata a doi muncitori pe toată vara – adică aproape trei sute de zile lucrătoare de la paști și până la lăsata-secului, fiecare zi fiind o zi de muncă grea din zori și până seara târziu – și-i venise foarte greu să cheltuiască această hârtie de o sută de ruble. Dar hârtia următoare – schimbată la cumpărăturile pentru o masă dată întregii familii care costa douăzeci și opt de ruble – se duse mai ușor, deși această sumă reprezenta pentru Levin optsprezece hectolitri și mai bine de ovăz, cosit, legat, treierat și vânturat de niște oameni care asudau și gemeau de încordare. Acum, hârtiile pe care le schimba în dreaptă și în stânga nu-i mai stârneau astfel de gânduri, ci zburau ca păsărelele. De mult nu mai socotea dacă munca depusă pentru câștigarea banilor corespunde plăcerii plătite cu banii aceștia. Fusese uitat și principiul gospodarului: că este un anumit preț sub care nu poți vinde bucatele. Secara, de pildă – la al cărei preț Levin ținuse atât de mult timp – se vându cu cincizeci de copeici la dublă mai ieftin decât i se oferise cu o lună mai înainte. Chiar socoteala că făcând asemenea cheltuieli, nu vor putea trăi un an întreg fără datorii nu mai avea nici o însemnătate. Lucrul de căpetenie era să fie bani la bancă, fără să te mai întrebi cum îi aveai, ca să fii sigur că a doua zi se poate cumpăra carne și celelalte. Această rânduială fusese respectată: avusese totdeauna bani la bancă. Dar acum se isprăviseră banii de la bancă și Levin nu prea știa de unde să ia alții; de aceea, în clipa când Kitty îi adusese aminte de bani, el se necăji. Dar acum n-avea timp să se gândească la așa ceva. Mergea cu birja și nu se gândea decât la Katavasov și la faptul că va face cunoștință cu Metrov.
III.
În timpul șederii la Moscova, Levin reluase relațiile cu Katavasov, fostul său coleg de universitate, pe care nu-l mai întâlnise de la nuntă. Katavasov îi plăcea pentru claritatea și simplitatea concepțiilor lui, în care de altminteri Levin vedea o dovadă de sărăcie a vieții spirituale a acestuia. Katavasov, pe de alta parte, credea că inconsecvența de păreri a lui Levin se datora gândirii lui nedisciplinate. Dar claritatea lui Katavasov îi plăcea lui Levin, iar belșugul ideilor nedisciplinate ale lui Konstantin Dmitrici îi plăcea camaradului său. De aceea amândoi erau bucuroși să se întâlnească și să discute.
Levin îi citi câteva capitole din lucrarea sa, care îi plăcură lui Katavasov. În ajun, acesta se întâlni cu Levin la o conferință și-i spuse că celebrul Metrov, al cărui articol îl apreciase atât de mult Konstantin Dmitrici, se află la Moscova. Adăugă că Metrov se interesa foarte mult de cele spuse de Katavasov despre lucrarea lui Levin. Savantul urma să vină la dânsul a doua zi la ora unsprezece și era bucuros să facă cunoștință cu Levin.
— Dragul meu, nu te mai recunosc! Îmi pare într-adevăr foarte bine, îi spuse Katavasov, întâmpinându-l pe Levin în salonaș. Auzind zbârnâitul soneriei mă gândeam: „Nu se poate să fie chiar atât de punctual…” Dar ce spui de muntenegreni? Sunt ostași din fire.
— Cum? Ce s-a întâmplat? Întrebă Levin. Katavasov îi spuse în câteva cuvinte o știre de ultimă oră și, după ce trecură în birou, îl prezentă unui bărbat scund, îndesat și foarte plăcut la înfățișare. Era Metrov. Convorbirea stărui scurt timp asupra politicii și asupra atitudinii cercurilor oficiale din Petersburg față de ultimele evenimente. Metrov repetă câteva cuvinte aflate dintr-o sursă demnă de încredere, pe care le-ar fi rostit cu acest prilej țarul și unul dintre miniștri. Katavasov auzise, tot din sursă sigură, că împăratul ar fi spus cu totul altceva. Levin găsi o cale care împăca cele două versiuni, și discuția se curmă.
— Iacătă, dumnealui este autorul unei lucrări aproape terminate despre condițiile naturale de lucru ale muncitorului agricol în raport cu pământul, zise Katavasov. Nu sunt specialist, dar ca naturalist mi-a plăcut să văd că el nu privește omenirea ca ceva în afara legilor biologice, ci dimpotrivă vede dependența ei de mediu și caută legile evoluției, ținând seama de această dependență.
— Foarte interesant, spuse Metrov.
— De fapt, am început să scriu o lucrare de agronomie, încuviință Levin roșind. Dar ocupându-mă de muncitor, principala unealtă în agricultură, am ajuns fără voie la rezultate cu totul neașteptate.
Levin începu să-și expună ideile cu băgare de seamă, tatonând parcă terenul. Știa că Metrov scrisese un articol împotriva teoriilor îndeobște admise în domeniul economiei politice. Nu știa însă în ce măsură s-ar putea bizui pe simpatia lui pentru noile sale idei, iar pe figura inteligentă și liniștită a savantului nu putea citi nimic.
— Dar în ce vedeți dumneavoastră calitățile deosebite ale muncitorului rus? Întrebă Metrov. În însușirile, ca să zic așa, zoologice, sau în condițiile în care se află?
Levin își dădu scama că în această întrebare era exprimată o idee cu care nu putea fi de acord; totuși își expuse mai departe ideile, după care muncitorul rus privește pământul cu totul altfel decât alte popoare. Și, ca să întărească această afirmație, Levin se grăbi să adauge că acest punct de vedere deosebit al poporului rus față de pământ se întemeia – după părerea lui – pe conștiința chemării lui de a popula marile întinderi nelocuite din răsărit.
— Trăgând o concluzie asupra menirii unui popor în genere, e foarte ușor să cazi în eroare, obiectă Metrov, întrerupându-l pe Levin. Situația muncitorului va depinde totdeauna de raportul lui față de pământ și capital.
Metrov nu-l mai lăsă pe Levin să-și isprăvească ideea și începu să-i expună propria sa teorie.
Levin nu văzu nimic nou în această teorie și nici nu se strădui s-o înțeleagă. Vedea că Metrov, ca și ceilalți, de altfel, în ciuda articolului său în care combătea teoriile economiștilor, totuși privea situația muncitorului rus numai din punctul de vedere al capitalului, salariului și al rentei. Deși Metrov a fost nevoit să recunoască faptul că în cea mai mare parte a Rusiei – cea de răsărit – renta era încă nulă, că pentru nouă zecimi din populația țării, compusă din optzeci de milioane de locuitori, salariul reprezenta numai hrana și că deocamdată capitalul nu exista decât sub forma unor unelte din cele mai primitive – el privea pe orice muncitor numai din acest punct de vedere; nefiind de acord în multe privințe cu economiștii, el își avea o teorie proprie, noua, asupra salariului, pe care o și expuse lui Levin.
Levin îl asculta în silă și, la început, încercă să facă unele obiecții; voi să-l întrerupă pe Metrov, ca să-și exprime ideea sa, care, după părerea lui, ar fi trebui să facă de prisos orice altă expunere. Pe urmă, însă, după ce se convinse că ei privesc lucrurile într-un mod atât de diferit, încât n-au să se înțeleagă niciodată, el nu-l mai contrazise, ci se mulțumi numai să-l asculte. Deși acum nu-l mai interesa de loc ceea ce spunea Metrov, Levin simțea totuși o oarecare plăcere ascultându-l. Era măgulit că un savant își exprima ideile față de dânsul cu atâta plăcere, atenție și încredere în cunoștințele lui de specialitate, punând în lumină uneori, printr-o singură aluzie, o latură întreagă a chestiunii. Atribuia acest lucru meritelor sale, neștiind că Metrov, după ce discutase despre acest subiect cu toți intimii săi, vorbea cu o deosebită plăcere despre aceste chestiuni cu orice nouă cunoștință. În genere, Metrov vorbea cu plăcere față de oricine despre chestiunea care-l preocupa și care nu era încă destul de lămurită nici chiar pentru el însuși.
— Numai să nu întârziem, zise Katavasov, uitându-se la ceas, îndată ce Metrov își încheie expunerea.
— Da. Azi e ședință la Societatea amatorilor de știință, cu prilejul jubileului de cincizeci de ani ai lui Svintici, răspunse Katavasov la întrebarea lui Levin. Piotr Ivanâci și cu mine vrem să ne ducem acolo. Am făgăduit să vorbesc despre lucrările lui din domeniul zoologiei. Vino cu noi. E foarte interesant.
— Ai dreptate. E timpul să plecăm, aprobă Metrov. Veniți cu noi; iar de acolo, dacă doriți, poftiți la mine. Aș dori mult să vă aud citind lucrarea.
— Nu, nu face. Lucrarea nu e încă isprăvită. Dar la ședință merg cu plăcere.
— Ai auzit, dragă? A făcut opinie separată, strigă Katavasov care își punea fracul în odaia de alături.
Discuția trecu asupra celor întâmplate la universitate.
Chestiunea aceasta era un eveniment foarte important în iarna aceea, la Moscova. În consiliul universitar, trei profesori bătrâni nu acceptaseră punctul de vedere al tinerilor. Aceștia făcuseră opinie separată. După părerea unora, punctul de vedere al acestora era îngrozitor. După alții, era vorba de cel mai simplu și mai drept punct de vedere. Profesorii se împărțiseră în două tabere.
Unii, printre care se număra și Katavasov, acuzau tabăra adversă de înșelăciune și de denunț mârșav, ceilalți – de copilărie și desconsiderare a autorităților profesorale. Deși nu făcea parte din cercul universitar, Levin auzise și vorbise despre această chestiune cu prilejul vizitelor sale la Moscova și-și făcuse o părere proprie asupra ei. Luă parte la discuția, care urmă și pe stradă, până ce tustrei ajunseră la clădirea vechii universități.
Ședința începuse. La masa acoperită cu postav, unde se așezară Katavasov și Metrov, se aflau încă șase persoane, dintre care una citea ceva, aplecata asupra unui manuscris. Levin se așeză pe unul din scaunele goale care se aflau în jurul mesei și întrebă în șoaptă pe un student de lângă el ce anume se citește. După ce se uită nemulțumit la Levin, studentul îi răspunse:
— Biografia.
Deși biografia savantului nu-l interesa, Levin o ascultă fără voie și află unele lucruri noi din viața celebrului învățat.
Când conferențiarul isprăvi, președintele mulțumi și citi niște versuri pe care i le trimisese poetul Ment cu prilejul acestui jubileu, adăugind câteva cuvinte de mulțumire la adresa autorului. Apoi Katavasov citi cu glasul lui puternic și pițigăiat darea de seamă despre lucrările științifice ale savantului.
Când Katavasov sfârși, Levin se uită la ceas: văzu că era trecut de ora unu și se gândi că nu mai avea timp să citească lui Metrov lucrarea înainte de concert. De altfel, acum nici nu mai dorea asta. În timpul lecturii, Levin se tot gândi la discuția avută, își dădea acum limpede seama că, dacă ideile lui Metrov aveau importanță, și ideile sale aveau însemnătatea lor. Aceste idei s-ar fi putut limpezi ducând la un rezultat oarecare, dar numai atunci când fiecare ar fi lucrat separat pe calea aleasă de el – un schimb de idei nefiind de nici un folos. Hotărât să refuze invitația lui Metrov, Levin se apropie de dânsul la sfârșitul ședinței. Metrov îl prezentă pe Levin președintelui, cu care vorbea despre noutatea politică la ordinea zilei. Cu acest prilej, Metrov povesti președintelui ceea ce istorisise și lui Levin, care făcu aceleași observații ca și în dimineața aceea; dar, pentru variație, își mai exprimă o părere nouă care-i venise tocmai atunci. După aceea, convorbirea se întoarse din nou la cele întâmplate la universitate, întrucât auzise toate lucrurile acestea, Levin se grăbi să-și exprime față de Metrov regretul de a nu putea da urmare invitației sale, salută și se duse la Lvov.
IV.
Lvov, însurat cu Nathaly, sora lui Kitty, își petrecuse toată viața în cele două capitale și în străinătate, unde își făcuse studiile și ocupase posturi în diplomație.
Acum un an, Lvov se retrăsese din diplomație, dar nu din pricina vreunei neplăceri (nu avusese niciodată neplăceri cu nimeni) și se transferase la departamentul palatului, la Moscova, ca să dea o cât mai bună educație celor doi fii ai săi.
Cu toate deosebirile vădite de obiceiuri și de păreri, și deși Lvov era mai în vârstă decât Levin, ei se împrieteniseră în cursul acestei ierni și țineau foarte mult unul la altul.
Lvov era acasă. Levin intră neanunțat la dânsul.
Într-o haină de casă încinsă cu un cordon, având ghete de antilopă și un pince-nez cu lentile albastre pe nas, Lvov ședea într-un fotoliu și citea o carte așezată pe un pupitru. În mâna lui frumoasă, întinsă peste brațul fotoliului, ținea delicat o țigara de foi pe jumătate fumată.
Când Lvov îl văzu pe Levin, fața-i frumoasă, fină și încă tânără, căreia părul argintiu, buclat și lucios îi dădea și mai multă distincție, se însenină.
— Minunat! Tocmai vroiam să trimit după dumneata. Ei, ce mai face Kitty? Stai aici, e mai comod… Se sculă și împinse spre Levin un balansoar. Ai citit ultima circulară din Journal de St. Pétersbourg? O găsesc admirabilă, rosti Lvov cu un ușor accent franțuzesc.
Levin îi împărtăși zvonul auzit de la Katavasov despre cele ce s-ar fi vorbit la Petersburg și, după ce discutară politică, îi istorisi cum făcuse cunoștință cu Metrov și despre participarea lui la ședință. Lvov arătă mult interes pentru toate acestea.
— Te invidiez că ești primit în lumea interesantă a oamenilor de știință, zise Lvov. Apoi, înflăcărându-se ca de obicei, el continuă numaidecât în limba franceză, în care era deprins să vorbească. E adevărat că eu n-am vreme pentru așa ceva. Slujba și educația copiilor mei îmi iau tot timpul. Apoi, nu mi-e rușine să mărturisesc, erudiția mea nu e prea mare.
— Nu cred asta, răspunse Levin, zâmbind și înduioșându-se ca totdeauna în fața proastei păreri pe care o avea Lvov despre sine însuși și pe care și-o exprima nu din dorința de a apărea sau chiar de a fi modest, ci cu deplină sinceritate.
— Ah! Abia acum îmi dau seama cât de puțin cultivat sunt. Pentru educația copiilor mei trebuie să-mi reîmprospătez în memorie multe lucruri și chiar să le învăț. Fiindcă nu e destul să ai profesori, trebuie și un supraveghetor, după cum în gospodărie dumneata ai nevoie de lucrători și de un supraveghetor. Uite ce citesc, și Lvov îi arătă gramatica lui Buslaev, care se afla pe pupitru. I se cere lui Mișa, și e atât de greu… Te rog, explică-mi. Aici se spune…
Levin vru să-i explice că era vorba de un lucru care nu se putea înțelege și că trebuia învățat pe de rost. Dar Lvov nu-i dădu dreptate.
— Dumneata râzi de așa ceva.
— Dimpotrivă, nici nu-ți poți închipui cum, uitându-mă la dumneata, caut să învăț ceea ce mă așteaptă în viitor și anume: educația copiilor mei.
— De la mine n-ai ce învăța, zise Lvov.
— Un lucru știu, adăugă Levin, că n-am văzut copii mai bine crescuți decât ai dumitale și că eu n-aș dori copii mai buni decât dânșii.
Lvov vru să se stăpânească și să nu-și dea pe față bucuria, dar un surâs îi lumină fața.
— Să fie mai buni decât mine, asta e tot ce doresc! Dumneata nu-ți dai seama cât trebuie să mă străduiesc cu băieții mei, care au multe lipsuri din pricina vieții noastre în străinătate, începu Lvov.
— Au să învețe tot ce le-a rămas în urmă. Sunt niște copii atât de capabili! Lucrul de căpetenie este educația morală. Iată ce învăț eu, uitându-mă la copiii dumitale.
— Dumneata spui „educația morală”. Nici nu-ți poți închipui cât e de greu! De-abia ai apucat să birui o pornire, că și răsar altele și iarăși începe lupta. Fără sprijinul religiei, fără acest ajutor – ții minte ce-am discutat odată – nici un tată nu și-ar putea crește copiii numai prin propriile sale puteri.
Această discuție, care-l interesa ca totdeauna pe Levin, a fost întreruptă de frumoasa Natalia Alexandrovna, care intră în odaie, îmbrăcată de oraș.
— N-am știut că ești aici, zise Nathaly bucuroasă că întrerupe această discuție cunoscută și răscunoscută și de care se săturase. Ce mai face Kitty? Astăzi cinez la voi. Știi ce, Arseni, spuse Nathaly soțului, o să iei cupeul…
Soții începură să discute asupra felului cum vor petrece ziua. Lvov trebuia să plece ca să primească pe unul din șefii săi, iar Nathaly urma să se ducă la un concert și la ședința publică a Comitetului sud-estic. Aveau de chibzuit și de hotărât multe chestiuni. Levin, fiind de-al casei, trebui să ia parte la aceste planuri. Se hotărî ca Levin să însoțească pe Nathaly la concert și la ședința publică, iar de acolo să trimită cupeul la birou după Arseni, care urma să-și ia soția și să o aducă la Kitty. Sau, dacă Lvov nu și-ar fi isprăvit încă treburile, el trebuia să trimită cupeul înapoi, iar Levin s-o conducă pe Nathaly.
— Uite cine mă strică, arătă Lvov spre Levin. Mă încredințează că copiii noștri sunt foarte buni, când eu știu că au atâtea lipsuri.
— Totdeauna am spus că Arseni exagerează! Exclamă soția. Dacă ai sta să cauți desăvârșirea, n-ai mai fi mulțumit niciodată. Tata are dreptate când spune că pe vremea copilăriei noastre se exagera într-un fel: noi stăteam la mansarda, iar părinții se lăfăiau la parter. Astăzi, dimpotrivă, părinții sunt trimiși în odăițe, iar copiii stau la parter. Astăzi părinții nu mai trebuie să trăiască, ci să dea totul copiilor.
— Ce-are a face, dacă așa îți place mai mult, răspunse Lvov, zâmbind cu surâsul său frumos, și atingându-i mâna. Cine nu te cunoaște ar putea crede ca ești o mamă vitregă.
— Exagerările nu sunt bune niciodată, spuse calm Nathaly, punând coupe-papier-ul la locul lui, pe birou.
— Poftiți aici, copii desăvârșiți! Spuse Lvov către cei doi băieți frumoși, care tocmai intrau în odaie și, după ce-l salutară pe Levin, se îndreptară spre tatăl lor, vrând probabil să-l întrebe ceva.
Levin ar fi vrut să stea de vorbă cu copiii, să asculte ce vor spune tatălui lor, dar Nathaly începu vorba cu dânsul și în aceeași clipă intră în odaie Mahotin, colegul de slujbă al lui Lvov, îmbrăcat în uniformă de curtean; trebuia să se ducă împreună cu Lvov să primească pe cineva. Începu o discuție însuflețită despre Herțegovina, despre prințesa Korzinskaia, despre dumă și despre moartea subită a doamnei Apraxina.
Levin uitase cu totul de însărcinarea primită. Își aduse aminte de ea de-abia când ieși în antreu…
— A, da! Kitty m-a însărcinat să vorbesc cu dumneata despre Oblonski, spuse Levin lui Lvov care-i însoțise până la scară.
— Da, maman vrea ca noi, les beaux-freres1 să tăbărâm asupra lui, zise Lvov roșind și zâmbind. Dar ce pot face eu?
— Atunci am s-o fac eu, rosti zâmbind doamna Lvov, îmbrăcată într-o rondă de vulpi albe, așteptând sfârșitul convorbirii. Ei, haidem!
V.
La concertul de dimineață din ziua aceea se dădeau două bucăți foarte interesante.
Una din ele era fantezia Regele Lear rătăcind pe câmp, iar cealaltă un cvartet închinat memoriei lui Bach. Amândouă bucățile erau noi, în spirit modern. Levin vroia să-și facă o părere despre ele. După ce-și conduse cumnata la fotoliul ei, rămase în picioare lângă o coloană și se hotărî să asculte cât mai atent și mai conștiincios. Căuta să nu fie distras de nimic altceva și să nu-și strice impresia uitându-se la dirijorul cu cravată albă care dădea din mâini – ceea ce tulbură totdeauna atât de neplăcut atenția – la doamnele cu pălării, care în vederea concertului își legaseră grijuliu urechile cu panglici, și la toate fețele acelea de oameni fără nici o preocupare sau numai cu preocupări care n-aveau nici o legătură cu muzica. Căuta să se ferească de cunoscătorii de muzică și de guralivi. Stătea cu privirile ațintite în jos, înaintea sa, și asculta.
Dar pe măsură ce asculta fantezia Regele Lear, el simțea tot mai mult neputința de a-și face o părere exactă. La început, se părea că frazele muzicale vor izbuti să exprime anumite sentimente, dar ele se destrămau numaidecât în frânturi de noi începuturi de fraze sau chiar în sunete foarte complicate, fără altă legătură între ele decât capriciul compozitorului. Aceste frânturi de fraze, uneori frumoase, erau însă de cele mai multe ori neplăcute, fiindcă se iveau cu totul pe neașteptate, prin nimic pregătite. Bucuria, tristețea, deznădejdea, duioșia și triumful se iveau fără nici o justificare, ca sentimentele unui nebun. Și tot ca la un nebun, aceste simțăminte se risipeau pe neașteptate.
În tot timpul cât s-a cântat fantezia, Levin stătu ca un surd care privește niște dansatori. Când se isprăvi bucata, el rămase nelămurit și simți o mare oboseală din pricina atenției încordate, prin nimic răsplătită. Aplauze puternice se auziră din toate părțile. Toată lumea se ridică în picioare, începu să circule și să vorbească. Dorind să-și lămurească impresia prin părerea altora, Levin se duse să caute cunoscători. Se bucură mult când văzu pe unul dintre vestiții cunoscători stând de vorbă cu Pesțov, o veche cunoștință a lui.
— Extraordinar! Rosti vocea groasă de bas a lui Pesțov. Bună ziua, Konstantin Dmitrici. Pasajul cel mai bogat în imagini și culori, aș putea spune sculptural, e acela unde simți apropierea Cordeliei, unde femeia – das ewig Weiblichte2 – intră în luptă cu destinul. Nu-i așa?
— Dar ce caută aici Cordelia? Întrebă cu sfială Levin, uitând cu desăvârșire că tema fanteziei era „regele Lear rătăcind pe câmp”.
— Apare Cordelia… Uite-aici! Strigă Pesțov lovind cu degetele într-un program de hârtie satinată, pe care-l avea în mână și întinzându-l lui Levin.
Abia atunci își aduse aminte Konstantin Dmitrici de titlul fanteziei și se grăbi să citească niște versuri de Shakespeare în traducere rusească, tipărite pe dosul programului.
— Nu poți urmări muzica fără asta, zise Pesțov către Levin, deoarece interlocutorul sau plecase și nu mai avea cu cine sta de vorbă.
În pauză, Levin și Pesțov discutară despre calitățile și lipsurile curentului wagnerian în muzică. Levin susținea că greșeala lui Wagner și a urmașilor săi este că muzica lor tinde să treacă în domeniul altor arte. Aceeași greșeală o face poezia când descrie trăsăturile fețelor – ceea ce intră în atribuțiile picturii. Ca să ilustreze această greșeală, Levin aminti de un sculptor care se apucase să cioplească în marmură umbrele unor chipuri din creația unui poet, așezându-le la picioarele poetului ridicat pe un piedestal. „Aceste umbre erau atât de puțin umbre în sculptură, încât se țineau de o scară” spuse Levin. Îi plăcea mult fraza aceasta; dar nu-și mai amintea dacă nu cumva o mai spusese vreodată întocmai, poate chiar aceluiași Pesțov, și de aceea se fâstâci.
Pesțov demonstra însă că arta e una și că ea poate ajunge la manifestări superioare numai prin unirea tuturor genurilor.
Levin nu mai putu asculta a doua bucată. Pesțov rămăsese lângă dânsul, vorbind aproape tot timpul și condamnând lucrarea pentru simplitatea sa exagerată, dulceagă și afectată; o compara cu simplitatea prerafaelită în pictură. La ieșire, Levin se întâlni cu mai mulți cunoscuți și stătu de vorbă cu dânșii despre politică, muzica și despre prietenii comuni, Printre alții, se întâlni și cu contele Bohl. Și își aduse aminte că trebuia să-i facă o vizită.
— Du-te acum, îl sfătui doamna Lvov căreia îi spuse acest lucru, poate că nu te vor primi. Apoi vino să mă iei de la ședință. Nu se isprăvește așa devreme.
VI
— Poate că nu primesc? Întrebă Levin, intrând în vestibulul casei contesei Bohl.
— Ba da, poftiți, răspunse portarul, dezbrăcându-i numaidecât blana.
„Ce păcat! Se gândi Levin, scoțându-și cu un oftat o mănușă și îndreptându-și pălăria. De ce am venit? Ce am de vorbit cu ei?”
Trecând prin primul salon, Levin se întâlni în ușă cu contesa Bohl care, cu fața îngrijorată și aspră, dădea porunci unui servitor. Recunoscându-l, contesa îi zâmbi și-l pofti în salonașul de alături, de unde se auzeau glasuri. În salonaș ședeau în fotolii cele două fiice ale contesei și un colonel din Moscova, pe care Levin îl cunoștea. Levin se apropie de dânșii, îi salută și se așeză pe o canapea, ținându-și pălăria pe genunchi.
— Ce-ți mai face soția? Ai fost la concert? Noi n-am putut. Mama a trebuit să se ducă la parastas.
— Da. Am auzit… Ce moarte năpraznică! Spuse Levin.
Contesa apăru, se așeză pe canapea și se interesă și ea de soția sa și de concert.
Levin răspunse și vorbi iarăși despre moartea subită a doamnei Apraxina.
— De altfel, sănătatea i-a fost totdeauna cam șubredă.
— Ați fost aseară la operă?
— Da, am fost.
— Lucca a fost foarte bine.
— Da, a fost foarte bine, încuviință Levin și, fiindcă îi era totuna ce vor crede despre dânsul, începu să repete ceea ce auzise de o suta de ori despre talentul neobișnuit al cântăreței.
Contesa Bohl se prefăcu că-l ascultă. Apoi, după ce vorbi destul, Levin tăcu și începu să vorbească colonelul, care nu spusese nimic până atunci. Colonelul vorbi tot despre operă și despre lumina sălii, în sfârșit, după ce pomeni de une folle journée3 pe care vroia s-o organizeze Tiurin, râse, mai spuse câte ceva și plecă. Levin se sculă și el în picioare, dar văzu după fața contesei că pentru el nu venise încă timpul să plece. Trebuia să mai stea vreo două minute, așa că se așeză din nou.
Tot gândindu-se că orice ar face ar fi o prostie, Konstantin Dmitrici nu găsea ce să mai spună și tăcu.
— Nu te duci la ședința publică? Se spune că va fi foarte interesantă, începu contesa.
— Am făgăduit cumnatei mele să mă duc s-o iau, răspunse Levin.
Se făcu tăcere. Mama și una din fete schimbară încă o privire.
„Mi se pare că acum pot pleca”, se gândi Levin și se sculă. Doamnele îi strânseră mâna și-l rugară să transmită soției sale mille choses4.
În timp ce îi ținea blana, portarul îl întrebă:
— Unde locuiți? Și-i notă numaidecât adresa într-un registru mare, frumos legat.
„Firește că nu-mi pasă, totuși mi-e rușine… mare prostie!” se gândi Levin, mângâindu-se cu gândul că toată lumea făcea la fel. Trecu apoi pe la ședința publică a comitetului, unde trebuia s-o găsească pe cumnată-sa și să se întoarcă împreună acasă.
La ședința publică a comitetului era lume multă și aproape întreaga înaltă societate. Levin mai apucă raportul, despre care toți spuneau că fusese foarte interesant. După ce se isprăvi lectura, publicul se adună grămadă la un loc. Levin se întâlni cu Sviajski, care-l pofti să vină neapărat în aceeași seară la Societatea de agronomie, unde o celebritate urma să prezinte un referat. Se întâlni și cu Stepan Arkadici, care abia se înapoiase de la alegeri, și cu multe alte cunoștințe. Mai stătu de vorbă și ascultă diferite păreri despre ședință, despre o nouă piesă și despre un proces, dar probabil că atenția îi era obosită, fiindcă – vorbind de proces – făcu o greșeală de care mai târziu își aminti de câteva ori cu ciudă. Vorbind de pedeapsa ce urma să primească un străin, judecat în Rusia, și spunând că n-ar fi drept să fie pedepsit cu expulzarea, el repetă ceea ce auzise cu o zi mai înainte de la un cunoscut.
— Cred că a-l expulza e ca și cum ai pedepsi o știucă, aruncând-o în apă, zise Levin. Abia mai târziu își aminti că această frază, auzită de la un cunoscut, pe care o dăduse ca a lui proprie, era luată dintr-o fabulă de Krîlov. Și fusese repetată de cunoștința sa după un articol de ziar.
Își luă cumnata, o duse acasă la dânsul și, găsind-o pe Kitty veselă și sănătoasă, plecă la club.
VII.
Levin sosi la club tocmai la timp. O dată cu dânsul sosiră și alți membri și invitați ai clubului. Konstantin Dmitrici nu fusese acolo de foarte multa vreme, încă de pe timpul când locuia la Moscova, după absolvirea universității, și ducea o viață mondenă, își amintea de club, de amănuntele lui exterioare, dar uitase cu desăvârșire impresia ce i-o făcuse pe vremuri. De cum intră în curtea largă, semi rotundă, coborî din birjă și urcă treptele unde-l întâmpină un portar cu cordon, care-i deschise fără zgomot ușa, salutându-l… de cum văzu în vestibul galoșii și blănurile membrilor care socotiseră că era mai ușor să-și scoată galoșii decât să se urce cu ei… de cum auzi sunetul tainic al unui clopoțel care-l anunța și văzu, în timp ce suia scara ușor înclinată acoperită cu un covor, statuia la capătul scării, iar la ușile de sus, pe al treilea ușier cunoscut, îmbătrânit, îmbrăcat în livreaua clubului, deschizând ușa tacticos și uitându-se la musafir – Levin se simți învăluit de atmosfera de club de pe vremuri: o atmosferă de odihnă, îndestulare și belșug, o atmosferă de bună-cuviință.
— Pălăria, vă rog, îi spuse ușierul lui Levin, care uitase regula clubului ca pălăriile să fie lăsate în vestibul. De mult n-ați mai fost pe la noi! Domnul prinț v-a înscris de ieri. Domnul prinț Stepan Arkadici încă n-a venit.
Ușierul nu-l cunoștea numai pe Levin, ci și pe toți prietenia și neamurile sale; de aceea, îi pomeni numaidecât de persoanele apropiate.
După ce trecu prin prima sală cu paravane și prin camera din dreapta cu masa vânzătorului de fructe, depășind pe un bătrân care mergea încet, Levin intră în sala de mâncare cufundată în zgomot de glasuri și clinchet de tacâmuri.
Trecu prin fața meselor – ocupate aproape toate – uitându-se la comeseni. Întâlnea la fiecare pas fel de fel de oameni, bătrâni și tineri, de-abia știuți sau pe care-i cunoștea foarte bine. Nu vedea nici o față necăjită sau preocupată. Parcă toată lumea își lăsase în vestibul, o dată cu căciulile, și grijile, și preocupările – ca să se bucure în tihnă de bunurile vieții. Aici erau și Sviajiski, și Șcerbațki, și Nevedovski, și bătrânul prinț, și Vronski și Serghei Ivanovici.
— A! De ce ai întârziat? Îl întrebă zâmbind bătrânul prinț, întinzându-i mâna peste umăr. Ce face Kitty? Adăugă el, îndreptându-și șervetul trecut între nasturii vestei.
— E bine. Cinează acasă, în trei.
— A! Aline-Nadine. Noi nu mai avem loc. Du-te repede la masa aceea și ocupă-ți loc, zise prințul și, întorcându-se, luă din mâna feciorului cu băgare de seamă o farfurie cu ciorbă de mihalț.
— Levin! Vino-ncoace! Strigă mai din fund un glas prietenos. Era Turovțân. Stătea cu un tânăr ofițer și lângă dânșii se aflau două scaune întoarse.
Levin se îndreptă bucuros spre el. Turovțân, băiat bun și chefliu, îi fusese totdeauna simpatic; de dânsul se lega amintirea explicației hotărâtoare cu Kitty, iar în ziua aceea, după toate discuțiile încordate și savante, înfățișarea prietenoasă a lui Turovțân îl atrăgea în chip deosebit.
— Locurile acestea sunt pentru dumneata și pentru Oblonski, trebuie să vină și el.
Ofițerul, cu ochi veseli, râzători, care se ținea drept ca o lumânare, era Gaghin, originar din Petersburg. Turovțân i-l recomandă.
— Oblonski nu poate să nu întârzie.
— A, uite-l și pe el!
— Acum ai picat și tu? Întrebă Oblonski, apropiindu-se repede de ei. Noroc! Ai luat un aperitiv? Atunci hai cu mine.
Levin se sculă și se duse cu dânsul la o masă mare, încărcată cu rachiuri și cu cele mai variate gustări. Din vreo douăzeci de aperitive s-ar fi putut alege ceva pe gustul oricui, dar Stepan Arkadici ceru o băutură specială; și unul dintre lacheii în livrea care se aflau acolo îi aduse numaidecât ceea ce comandase. Levin și Oblonski băură câte un păhăruț și se întoarseră la masa lor.
Lui Gaghin i se aduse numaidecât șampanie, chiar la ciorba de pește, și el porunci să se toarne în patru pahare. Levin nu refuză băutura ce i se oferi și mai comandă o sticlă. Îi era foame. Mâncă și bău cu mare poftă și luă parte cu și mai multă plăcere la discuțiile vesele și simple ale comesenilor. Coborând tonul, Gaghin povesti o anecdotă nouă care circula la Petersburg. Deși necuviincioasă și idioată, anecdota era totuși foarte hazlie. Levin râse cu hohote, atât de tare, încât câțiva vecini întoarseră capul spre dânsul.
— Seamănă cu anecdota: „Tocmai asta nu pot să sufăr!” O cunoști? Întrebă Stepan Arkadici. A! E strașnică! Mai adu o sticlă, îi spuse lacheului și începu să povestească.
— Din partea lui Piotr Ilici Vinovski, îl întrerupse pe Stepan Arkadici un fecior bătrân, aducând două pahare subțiri de șampanie și punându-se înaintea lui Oblonski și a lui Levin.
Stepan Arkadici luă o cupă și, uitându-se spre celalalt capăt al mesei, zâmbi și făcu semn cu capul unui bărbat chel, mustăcios și cu părul roșu.
— Cine-i ăsta? Întrebă Levin.
— L-ai întâlnit o dată la mine. Nu ții minte? Bun băiat!
Levin repetă gestul lui Oblonski și luă cupa.
Anecdota lui Stepan Arkadici era și ea foarte hazlie. Levin povesti, la rândul său, o anecdotă, care plăcu mult. Pe urmă veni vorba de cai, de alergările din ziua aceea și de calul lui Vronski, Atlasnâi, care luase premiul cel mare. Levin nici nu băgă de seamă cum trecu timpul.
— A! Uite-i și pe ei! Izbucni Stepan Arkadici spre sfârșitul mesei, aplecându-se peste speteaza scaunului și întinzând mâna lui Vronski, care se apropie de dânsul însoțit de un colonel înalt din garda imperială. Și chipul lui Vronski era luminat de expresia de voioșie comună tuturor membrilor clubului. Se rezemă de umărul lui Stepan Arkadici, șoptindu-i ceva; și, cu același zâmbet bucuros, întinse mâna lui Levin.
— Îmi pare foarte bine că vă văd, îi spuse Vronski. V-am căutat atunci, după alegeri; dar mi s-a spus că ați și plecat.
— Da. Am plecat în aceeași zi. Tocmai vorbeam de calul dumneavoastră. Vă felicit, zise Levin. Ați realizat o performanță.
— Dar și dumneavoastră aveți cai.
— Eu nu, dar a avut tatăl meu și mă pricep și eu puțin la cai.
— Unde ai cinat? Îl întrebă Stepan Arkadici.
— La a doua masă, după coloane.
— A fost sărbătorit, spuse colonelul cel înalt. Al doilea premiu imperial! Dacă aș avea noroc la cărți, așa cum are el la cai! Dar de ce să pierd eu timpul ăsta de aur? Mă duc în camera infernală, adăugă colonelul și se îndepărtă de masă.
— Asta-i Iașvin, spuse Vronski lui Turovțân și se așeză pe scaunul care se eliberase la masa lor. După ce bău paharul de vin ce i se întinse, Vronski mai porunci să se aducă o sticlă. Fie sub influența atmosferei clubului, fie din pricina vinului băut, Levin legă o conversație cu Vronski despre o nouă rasă de vite și se simți foarte bucuros că nu mai avea nici un pic de dușmănie împotriva acestui om. Îi spuse chiar printre altele că soția sa, după cum auzise de la dânsa, îl întâlnise la prințesa Maria Borisovna.
— O! Prințesa Maria Borisovna e încântătoare! Exclamă Stepan Arkadici și povesti pe socoteala bătrânei prințese o anecdotă care-i făcu pe toți să râdă. Mai cu seamă Vronski râse în hohote, cu atâta voie bună, încât Levin se simți împăcat definitiv cu dânsul.
— Ei, am isprăvit? Întrebă Oblonski, ridicându-se de la masă cu un zâmbet pe buze. Să mergem!
VIII.
După ce se sculă de la masă, Levin simți că i se legănau în mers brațele cu o regularitate și o ușurință deosebită, în timp ce trecea cu Gaghin prin saloanele înalte ale clubului, spre sala de biliard, unde se întâlni cu socrul său.
— Ei, ce zici? Cum îți place templul ăsta al trândăviei? Îl întrebă prințul, luându-l de braț. Vino puțin cu mine.
— Tocmai vroiam să fac o plimbare prin club și să văd ce mai e pe aici. E interesant!
— Da, pentru tine e interesant. Dar pentru mine e interesant din alt punct de vedere. Te uiți la bătrânii ăștia – prințul arătă spre un domn adus de spate, cu buza atârnându-i în jos, care trecu prin fața lor de-abia mișcându-și picioarele în niște ghete moi – și crezi că s-au născut așa, edecuri?
— Cum edecuri?
— Așa le spunem noi, la club. Ne vine la toți rândul; vii cât vii la club, azi-mâine, până te zaharisești și tu. Râzi, dar noi, bătrânii stăm și ne gândim la vremea când vom ajunge și noi niște edecuri. Îl cunoști pe prințul Cecenski? Întrebă prințul și Levin citi pe chipul său că vroia să povestească ceva hazliu.
— Nu. Nu-l cunosc.
— Cum se poate? Pe vestitul prinț Cecenski? În sfârșit! Joacă mereu biliard. Acum vreo trei ani, încă nu era un edec. Se ținea bine și făcea pe alții edecuri. Vine într-o zi la club, iar portarul nostru, Vasili… îl cunoști, grăsunul acela, un om foarte de duh. Și așa, prințul Cecenski îl întrebă: „Cine a mai venit, Vasili? E vreun edec pe-aici?” Portarul îi răspunde: „Da, luminăția-voastră, sunteți al treilea”. Da, dragul meu, chiar așa!
Discutând și salutând pe cunoscuții pe care-i întâlneau, Levin și prințul trecură prin toate saloanele: salonul cel mare, unde erau așezate mesele la care, partenerii obișnuiți începuseră un joc mic; camera divanelor, unde se juca șah și unde Serghei Ivanovici stătea de vorbă cu cineva; sala de biliard, unde într-un colț, lângă divan, se organizase o partidă veselă cu șampanie, la care lua parte și Gaghin; vizitară și camera infernală, unde – în jurul unei mese la care se și așezase Iașvin – se înghesuiau numeroși jucători. Căutând să nu facă zgomot, intrară și în întunecoasa sală de lectură unde, sub lămpi de abajur, ședea un tânăr supărat, care răsfoia revistă, după revistă, și un general chel, cufundat în lectură. Intrară și în camera oamenilor deștepți, cum o numea prințul; în această încăpere, trei domni comentau cu aprindere ultima noutate politică.
— Poftim, prințule, e gata, îi spuse unul dintre partenerii săi de joc, găsindu-l acolo, și bătrânul prinț se duse cu el. Levin mai rămase câtva timp și ascultă; dar, amintindu-și toate discuțiile din dimineața acelei zile, se simți deodată cuprins de o plictiseală cumplită. Se sculă repede și se duse să-i caute pe Oblonski și pe Turovțân, a căror societate era mai veselă.
Turovțân ședea cu un pahar de băutură în mână pe o canapea înaltă, în sala de biliard; iar Stepan Arkadici și Vronski discutau ceva lângă ușă, la capătul celălalt al încăperii.
— N-aș putea spune că ea se plictisește, însă situația asta nelămurită și nehotărâtă… auzi Levin și vru să se depărteze în grabă, dar Oblonski îl strigă.
— Levin! Îl rugă Stepan Arkadici, și Konstantin Dmitrici observă că ochii cumnatului său erau nu înlăcrămați, ci umezi ca totdeauna când era băut sau înduioșat. Acum era și una și alta. Levin, să nu pleci, adăugă Oblonski și-l strânse cu putere de cot, nevrând să-i dea drumul cu nici un preț.
— Ãsta-i un prieten sincer al meu, poate cel mai bun, spuse Stepan Arkadici lui Vronski. Și tu îmi ești foarte drag, și vreau să vă apropiați și să vă împrieteniți, fiindcă amândoi sunteți oameni cumsecade.
— Nu ne mai rămâne decât să ne sărutăm, spuse Vronski pe un ton glumeț și prietenos, întinzând mâna.
Levin luă repede mâna întinsă și o strânse cu putere.
— Îmi pare foarte, foarte bine! Zise el, strângându-i mâna.
— Băiete, o sticlă de șampanie, comandă Stepan Arkadici.
— Și mie îmi pare foarte bine! Adăugă Vronski. Cu toată dorința lor reciprocă și a lui Oblonski, n-aveau ce vorbi, Amândoi își dădură seama de asta.
— Știi că el n-o cunoaște pe Anna? Spuse Stepan Arkadici lui Vronski. Vreau să-l duc neapărat la ea. Să mergem, Levin.
— Adevărat? Spuse Vronski. Are să-i pară foarte bine. M-aș întoarce și eu acasă, urmă el, dar sunt îngrijorat de Iașvin și vreau să rămân până isprăvește partida.
— Îi merge prost?
— Pierde mereu și numai eu pot să-l stăpânesc.
— Atunci, să facem o piramidă. Joci, Levin? Foarte bine! Aprobă Stepan Arkadici. Pregătește o piramidă, spuse el marcherului.
— E gata de mult, răspunse acesta, care așezase bilele în triunghi și se juca din distracție cu bila cea roșie.
— Hai să începem!
După partidă, Vronski și Levin se așezară la masa lui Gaghin. Sfătuit de Stepan Arkadici, Levin pontă pe ași. Vronski ba ședea la masă, înconjurat de cunoscuți care veneau la dânsul unul după altul, ba se ducea în camera infernală, la Iașvin. Levin simțea o odihnă plăcută după oboseala intelectuală de peste zi. Îl bucura încetarea dușmăniei sale față de Vronski. Impresia de liniște, bună-cuviință și de mulțumire nu-l părăsi nici o clipă.
După ce isprăvi partida, Oblonski îl luă de braț pe Levin.
— Atunci, să mergem la Anna. Chiar acum? Da? E acasă? I-am făgăduit de mult să te duc la ea. Unde aveai de gând să te duci în seara asta?
— La drept vorbind, nicăieri. Făgăduisem lui Sviajski să ne întâlnim la Societatea de agronomic. Hai să mergem, consimți Levin.
— Foarte bine! Hai! Vezi dacă mi-a venit cupeul, spuse Stepan Arkadici unui lacheu.
Levin se duse la masă, plăti cele patruzeci de ruble pierdute de el pe ași, își achită cheltuielile de masă, cunoscute Dumnezeu știe cum de un lacheu bătrân postat lângă perete și, legănându-și brațele, se îndreptă spre ieșire, trecând prin toate saloanele clubului.
IX
— Cupeul prințului Oblonski! Strigă portarul, cu glasul său de bas, tunător.
Cupeul trase la scară și amândoi se urcară în el. La început, înainte de ieșirea cupeului pe poartă, Levin rămase încă sub impresia liniștii din club, simțind plăcerea și netăgăduita bunăcuviință a mediului înconjurător. Dar de îndată ce cupeul ieși în stradă și Levin simți zdruncinăturile trăsurii pe drumul plin de hopuri, de îndată ce auzi strigătul mânios al unui birjar care se încrucișase cu dânșii și, de cum văzu firma roșie, slab luminată, a unei cârciumi cu prăvălioară – impresia aceasta i se spulberă numaidecât. Începu să-și cântărească fapta și să se întrebe dacă face bine ducându-se la Anna. „Ce are să spună Kitty?” Dar Stepan Arkadici nu-l lăsă să se cufunde în gânduri și, ghicindu-i parcă îndoielile, le risipi.
— Ce bine-mi pare că ai s-o cunoști! Știi, Dolly dorea de mult asta. Și Lvov a fost la ea și o vizitează. Deși mi-e soră, adaose Stepan Arkadici, pot să spun cu mâna pe inimă că e o femeie superioară. Ai să vezi. Situația ei e foarte grea, mai cu seamă acum.
— De ce mai cu seamă acum?
— Ducem tratative de divorț cu bărbatul său. Karenin consimte. Dar sunt greutăți în privința băiatului; și această chestiune, care trebuia să se isprăvească de mult, tărăgănează de trei luni. Cum se pronunță divorțul, Anna se mărită cu Vronski. Ce stupid e obiceiul ăsta vechi, cu învârtirea în jurul tetrapodului… „Isaiia dănțuiește”, în care nimeni nu mai crede și care împiedică fericirea oamenilor, urmă Stepan Arkadici. Atunci situația lor va fi tot atât de clară ca și a mea, ca și a ta.
— Dar unde-i dificultatea? Întrebă Levin.
— E o poveste lungă și plictisitoare! Totul e așa de complicat la noi! Lucrurile stau așa: Anna, așteptând divorțul, locuiește de trei luni la Moscova – unde toată lumea îi cunoaște pe amândoi – nu se duce nicăieri și nu se întâlnește cu nici o femeie afară de Dolly… deoarece, înțelegi, nu vrea să fie vizitată din milă. Până și proasta aceea de prințesă Varvara a plecat și ea, socotind necuviincios să rămână. În asemenea situație, orice alta femeie nu și-ar fi putut găsi nici un punct de sprijin în sine însăși. Dar Anna – ai să vezi cum și-a orânduit viața, cât e de calmă și de demnă. La stânga, pe ulicioară, în fața bisericii! Strigă Stepan Arkadici, aplecându-se pe fereastra cupeului. Uf, ce cald e! făcu el, desfăcându-și blana cu tot gerul de douăsprezece grade sub zero.
— Are însă o fetiță; desigur că e ocupată cu ea, spuse Levin.
— Îți închipui, mi se pare, că fiecare femeie e o femelă, une couveuse5, răspunse Stepan Arkadici. Dacă e ocupată, trebuie să fie numaidecât cu copiii! Se pare că-i dă o creștere excelentă, dar despre asta nu vorbește. Anna e ocupată în primul rând cu scrisul. Văd că zâmbești ironic, dar degeaba. Scrie o carte pentru copii și nu spune la nimeni. Mie însă mi-a citit câteva pasaje și eu am dat manuscrisul lui Vorkuev… știi, editorul acela… mi se pare ca e scriitor și el. Se pricepe. Spune că e o lucrare deosebită. Dar crezi poate că face pe femeia-scriitoare? De loc! Înainte de toate e o femeie de inimă. Acum se ocupă de o fetiță englezoaică și de o familie întreaga.
— Vreun act filantropic?
— Vrei numaidecât să vezi ceva rău. Nu-i vorba de filantropie, ci de inimă. Vronski avea un antrenor englez, om foarte priceput în meseria lui, dar bețiv. S-a pus rău pe băutura, a căpătat delirium tremens și familia lui a rămas pe drumuri. Anna i-a văzut, i-a ajutat, s-a pasionat, iar astăzi toată familia asta e întreținută de ea. Dar nu așa, de sus, ca s-o ajute numai cu bani, ci meditează singură băieții pentru a-i ajuta să intre într-un liceu rusesc, iar pe fată a luat-o la ea. Ai s-o vezi.
Cupeul intră în curte și Stepan Arkadici sună zgomotos la intrare, în fața căreia se afla o sanie.
Fără să-l întrebe pe portarul care le deschise dacă Anna e acasă, Stepan Arkadici intră în antreu. Levin îl urmă, îndoindu-se din ce în ce mai mult dacă face bine ori nu.
Uitându-se în oglindă, Levin observă că e roșu. Era însă sigur că nu-i beat. Urcă o scară acoperită cu covor, în urma lui Stepan Arkadici.
Ajungând sus, Oblonski întrebă un fecior, care-l salută ca pe un om al casei, cine e la Anna Arkadievna. I se răspunse că domnul Vorkuev.
— Unde sunt?
— În birou.
După ce trecură printr-o mică sufragerie cu pereții de lemn întunecat, călcând pe un covor moale, Stepan Arkadici și Levin intrară într-un birou cufundat într-o lumină crepusculară, sub o singură lampă cu abajur mare de culoare închisă. Altă lampa cu reflector atârna în perete și lumina un portret de femeie, în mărime naturală, care atrase numaidecât atenția lui Levin. Era portretul Annei făcut de Mihailov în Italia. În timp ce Stepan Arkadici ocolea o jardinieră cu plante, glasul de bărbat care se auzise mai înainte amuți. Levin se uită la portretul care parcă ieșea în relief din ramă, într-o lumină strălucitoare, și nu-și putea lua ochii de la el. Uitase unde se află și, fără să asculte ceea ce se vorbea alături, nu putea să-și întoarcă privirea de la tabloul acela extraordinar. Nu era un tablou, ci o femeie vie, fermecătoare, cu părul negru cârlionțat, cu umerii și cu brațele goale, cu un zâmbet fugar, îngândurat, pe buzele umbrite de un pufușor delicat, și care se uita la dânsul cu un aer triumfător și duios, privindu-l cu ochi tulburători. Nu părea vie numai din pricină că era mai frumoasă decât poate fi o femeie în viață.
— Îmi pare foarte bine, auzi deodată Levin, lângă dânsul, o voce care-i vorbea, vocea femeii pe care o admira în portret.
Anna îi ieșea în întâmpinare de după jardinieră. Levin văzu în semiîntunericul cabinetului pe însăși femeia din ramă, într-o rochie de un albastru-închis cu ape, nu în aceeași atitudine și cu aceeași expresie, dar tot atât de fermecător de frumoasă cum o prinsese pictorul pe pânză. Totuși, Anna nu părea chiar așa de strălucitoare ca în tablou, în schimb, vie, avea ceva nou și atrăgător, care-i lipsea în portret.
X.
Anna îl întâmpină pe Levin, fără să-și ascundă bucuria de a-l vedea; îi întinse mâna mică și energică, îl prezentă pe Vorkuev și arătă spre o fetiță drăguță, roșcovană, așezată acolo cu lucrul, spunând că o luase de suflet, și asta cu simplitatea și cu liniștea unei doamne din înalta societate, totdeauna firească și stăpână pe sine.
— Îmi pare foarte bine, foarte bine, repetă Anna. Rostite de dânsa, aceste cuvinte obișnuite căpătară un înțeles deosebit pentru Levin. Vă cunosc de mult și vă prețuiesc, atât pentru prietenia cu Stiva, cât și pentru soția domniei-voastre… Am cunoscut-o foarte puțină vreme, dar mi-a lăsat impresia unei flori minunate, da, a unei flori. Și are să fie în curând mamă…
Anna vorbea nestingherită și fără grabă, uneori plimbându-și privirea de la Levin la fratele său. Levin simți că făcuse o bună impresie și-i veni ușor să vorbească cu ea în chip firesc și cu plăcere, ca și cum ar fi cunoscut-o din copilărie.
— Ivan Petrovici și cu mine ne-am instalat în biroul lui Alexei tocmai ca să fumăm, răspunse Karenina lui Stepan Arkadici care o întrebase dacă se poate fuma. Apoi, aruncând o privire lui Levin, în loc să-l întrebe dacă fumează, Anna trase spre dânsa un portțigaret de baga și scoase o țigaretă.
— Cum te simți astăzi? O întrebă fratele său.
— Bine. Dar tot nervii… ca de obicei.
— Nu-i așa că e extraordinar? Întrebă Stepan Arkadici, observând că Levin se uita din când în când la tablou.
— N-am văzut un portret mai frumos.
— Și seamănă leit, nu? Adăugă Vorkuev.
Levin se uită la portret, apoi la original. O strălucire deosebită lumină chipul Annei când simți ațintită privirea lui asupră-i. El roși și, ca să-și ascundă tulburarea, vroi s-o întrebe dacă n-a văzut-o de mult pe Daria Alexandrovna. Dar Anna începu să vorbească în aceeași clipă:
— Tocmai vorbeam cu Ivan Petrovici despre ultimele tablouri ale lui Vașcenkov. Le-ați văzut?!
— Da, le-am văzut, răspunse Levin.
— Dar, să mă iertați, v-am întrerupt. Vroiați să spuneți ceva…
Levin o întrebă dacă n-o văzuse de mult pe Dolly.
— A fost ieri pe la mine. Era foarte nemulțumită de liceul lui Grișa. Se pare că profesorul de latină a fost nedrept cu el.
— Da, i-am văzut tablourile. Nu prea mi-au plăcut, se întoarse Levin la convorbirea începută.
Acum, Konstantin Dmitrici nu mai vorbea mecanic ca în dimineața aceea. În conversația cu Anna, fiecare cuvânt căpăta o semnificație deosebită. Era plăcut să vorbești cu dânsa, dar și mai plăcut s-o asculți.
Anna nu vorbea numai natural și inteligent, ci parcă cu o nepăsare spirituală, fără să pună nici un preț pe ideile sale, dând dimpotrivă mai multă greutate vederilor interlocutorului.
Discuția se încinsese în legătură cu noua orientare în artă și cu recenta ilustrare a Bibliei de către un pictor francez. Vorkuev îi reproșa artistului un realism împins până la brutalitate. Levin spuse că francezii au ajuns la un convenționalism fară seamăn în artă și că tocmai de aceea ei văd un deosebit merit în revenirea la realism. Găsesc poezie în însuși faptul de a nu mai minți.
Niciodată Levin nu spusese o vorbă inteligentă, care să-i facă atâta plăcere. Apreciindu-i ideea, fața Annei se lumină deodată. Începu să râdă și zise:
— Râd așa cum râzi când vezi un portret care seamănă leit cu originalul. Ceea ce ați spus caracterizează perfect arta franceză contemporana – pictura și chiar literatura: Zola, Daudet. Dar poate că așa se întâmplă totdeauna – oamenii își întemeiază propriile conceptions6 pe figuri imaginare și convenționale; iar după aceea, când toate posibilele combinaisons7 sunt făcute, se plictisesc de figurile închipuite de dânșii și se întorc la cele mai naturale, mai adevărate.
— Foarte drept! Aprobă Vorkuev.
— Ați fost la club? Îl întrebă Anna pe fratele său. „Așa femeie înțeleg și eu!” își zise Levin, parcă furat de gânduri, uitându-se stăruitor la fața-i frumoasă și expresivă, care se schimbă deodată cu desăvârșire. Levin nu auzea ce vorbea Anna, aplecată spre fratele său, dar era uimit de schimbarea expresiei de pe chipul ei. Atât de frumos mai înainte în calmul său, chipu-i trăda brusc curiozitate, mânie și mândrie. Dar asta nu ținu decât o clipă. Anna își miji ochii, de parcă ar fi vrut să-și aducă aminte de ceva.
— Așa! Dar asta nu interesează de altfel pe nimeni, adăugă ea și, întorcându-se către mica englezoaică, îi spuse: Please, order the tea în the drawing-room8.
Fata se ridică și ieși.
— A reușit la examen? Întrebă Stepan Arkadici.
— Strălucit! E o fată foarte capabilă și simpatică.
— Până la urmă, ai s-o iubești mai mult decât pe fiica ta.
— Asta e o judecată de bărbat. În iubire nu există mai mult sau mai puțin. Pe fiica mea o iubesc cu un anumit fel de dragoste, iar pe fata asta – cu un altul.
— I-am spus și eu Annei Arkadievna, zise Vorkuev, că, dacă ar fi pus măcar a suta parte din energia cheltuita cu englezoaica asta în slujba operei generale de învățământ a copiilor ruși, ar fi săvârșit o faptă mare și folositoare.
— Judecați-mă cum vreți, dar n-am putut. Contele Alexei Kirillâci (rostind cuvintele „contele Alexei Kirillâci”, Anna se uită rugător și sfios la Levin; iar acesta îi răspunse fără voie cu o privire plină de încuviințare și de respect) mă îndemna să mă ocup de școală la țară. Am fost acolo de câteva ori. Copiii erau foarte drăguți, însă nu m-am putut atașa de ocupația asta. Dumneavoastră vorbiți de energie. Energia se întemeiază pe iubire. Dar iubirii nu-i poți porunci. Uite, am îndrăgit pe fetița asta – nici eu nu știu de ce.
Și Anna aruncă din nou o privire lui Levin. Atât zâmbetul cât și privirea ei îi spuneau că Anna i se adresează numai lui, prețuindu-i părerea și știind dinainte că se înțeleg unul cu altul.
— Pricep foarte bine, răspunse Levin. Nu poți pune suflet în școală și în alte așezăminte asemănătoare, și cred că tocmai de aceea instituțiile de binefacere dau totdeauna rezultate atât de slabe.
Anna tăcu câteva clipe, apoi zâmbi.
— Da, da, întări ea. Eu una n-am putut niciodată. Je n-ai pas le coeur asses large9 ca să iubesc un azil întreg de fete urâcioase. Cela ne m'a jamais réussi.10 Câte femei nu și-au făcut din asta o position sociale11! Și acum, cu atât mai mult, rosti Anna cu un aer trist și stingherit, adresându-se de formă fratelui său, dar de fapt lui Levin; nici acum, când am atâta nevoie de o ocupație, nu pot. Apoi, încruntându-se deodată (Levin înțelese că Anna era contrariată de ea însăși, fiindcă vorbise despre sine), Karenina schimbă vorba. Am auzit, spuse ea lui Levin, că sunteți un rău cetățean, dar v-am apărat cum m-am priceput.
— Cum m-ați apărat?
— După felul atacului. Dar nu doriți un ceai? Anna se ridică și luă în mână o carte legată în marochin.
— Anna Arkadievna, dați-mi-o mie, o rugă Vorkuev, arătând spre carte. Merită.
— A, nu! Încă n-am șlefuit-o.
— I-am vorbit despre ea, spuse Stepan Arkadici surorii sale, arătând spre Levin.
— Foarte rău ai făcut. Scrisul meu seamănă cu coșulețele acelea lucrate în lemn, cu multă migală, de deținuți, pe care mi le vindea Liza Merkalova. Se ocupa de închisori, din partea unei societăți de binefacere, spuse Anna, întorcându-se spre Levin.
— Nenorociții aceia făceau minuni de răbdare. Levin mai descoperi încă o trăsătură de caracter la femeia aceasta, care-i plăcuse extraordinar de mult. Afară de inteligență, grație și frumusețe, Anna mai era și sinceră. Nu vroia că-și ascundă față de dânsul situația ei grea. După ce rosti aceste cuvinte, Anna oftă; iar chipul său, parcă împietrit, căpătă o expresie severă. Cu această expresie a feței, Anna părea încă și mai frumoasă decât înainte. Era însă o expresie nouă, fără nici o legătură cu celelalte expresii ce oglindeau și răspândeau fericirea, prinse de artist în portret. Levin privi din nou portretul și silueta Annei, în timp ce ea – luându-și fratele de braț – ieșea pe o ușă înaltă. Konstantin Dmitrici simți deodată pentru Anna o duioșie și o milă care îl uimiră.
Anna îi rugă pe Levin și pe Vorkuev să treacă în salon, iar ea rămase în birou să vorbească ceva cu fratele său. „Despre divorț, despre Vronski, despre ceea ce face el la club, despre mine?” se gândi Levin.
Era atât de preocupat de ceea ce vorbea Anna cu Stepan Arkadici, că aproape nu asculta spusele lui Vorkuev despre calitățile romanului pentru copii scris de Karenina.
La ceai urmă aceeași conversație plăcută și plină de miez. Nu numai că n-aveai nevoie nici o clipă să cauți un subiect de conversație, ci dimpotrivă simțeai că nu găseai prilejul să spui tot ceea ce vroiai și te stăpâneai cu plăcere, ascultând ceea ce exprimau alții. Iar ceea ce vorbeau ei, nu numai Anna, dar și Vorkuev, și Stepan Arkadici – totul căpăta, după cum i se părea lui Levin, o deosebită însemnătate, datorită atenției și observațiilor sale.
Urmărind această convorbire interesantă, Levin o admiră tot timpul pe Anna – frumusețea, inteligența, cultura și în același timp simplitatea și căldura sufletului său. Asculta, vorbea și se gândea într-una la dânsa, la viața ei interioară, căutând să-i ghicească sentimentele. El, care o judecase înainte cu atâta asprime, acum – printr-un ciudat proces de idei – o scuza și în același timp o compătimea și se temea că Vronski n-o înțelege pe de-a-ntregul. După ora zece, când Stepan Arkadici se ridică să plece (Vorkuev plecase mai demult), lui Levin i se păru că de-abia venise. Se sculă și el cu părere de rău.
— La revedere, îi spuse Anna, ținându-i mâna îndelung și uitându-se în ochii săi cu o privire voit atrăgătoare. Îmi pare foarte bine que la glace est rompue12.
Apoi îi lăsă mâna și își miji ochii.
— Vă rog să spuneți soției domniei voastre că o iubesc ca și înainte, și că – dacă nu poate să-mi ierte situația – doresc să nu mă ierte niciodată. Ca să mă ierte, ar trebui să sufere cât am suferit eu. Dar s-o ferească Dumnezeu!
— Am să-i spun neapărat… o asigură Levin roșind.
XI
„Ce femeie extraordinară, simpatică și nefericită!” își zise Levin, când ieși în ger împreună cu Stepan Arkadici.
— Ei, ce zici? Nu ți-am spus? Îl întrebă Stepan Arkadici, văzând că Levin fusese cu totul cucerit.
— Da, răspunse Levin pe gânduri. E o femeie excepțională! Nu e numai inteligentă, ci și plină de căldură. Îmi pare nespus de rău pentru dânsa.
— Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, totul are să se dreagă în curând. Așa că, vezi, altă dată să nu mai judeci dinainte, adăugă Stepan Arkadici, deschizând ușa cupeului. La revedere, n-avem același drum.
Gândindu-se mereu la Anna, până la cele mai neînsemnate amănunte ale vorbelor schimbate cu dânsa, amintindu-și toate nuanțele de expresie ale chipului său, intrând tot mai mult în situația ei și compătimind-o, Levin ajunse acasă.
Kuzma îl anunță că Ekaterina Alexandrovna era sănătoasă și că surorile sale abia plecaseră. Îi întinse după aceea două scrisori. Levin le citi chiar acolo, în antreu, ca să nu fie nevoit a se ocupa de ele mai târziu. Prima scrisoare venea de la Sokolov, administratorul său, care spunea că grâul nu putea fi vândut, deoarece nu se ofereau decât cinci ruble și jumătate pe baniță, iar bani nu mai puteau căpăta de nicăieri. Scrisoarea cealaltă era de la sora sa, care-i făcea imputări că chestiunea ei nu fusese încă rezolvată.
„Bine, am să-l dau cu cinci și jumătate, dacă nu se oferă mai mult”, își spuse Levin rezolvând cu mare ușurință prima problemă, care mai înainte i se păruse atât de grea. „Extraordinar de repede trece timpul aici, se gândi Levin în legătură cu a doua scrisoare. Se simțea vinovat față de sora sa, fiindcă nu-i îndeplinise încă rugămintea. Nici astăzi n-am trecut pe la tribunal, dar azi chiar că n-am avut timp.” Și, după ce hotărî că se va ocupa neapărat de acest lucru a doua zi, se duse la soția sa.
Îndreptându-se spre dânsa, Levin își revizui repede în gând tot ce făcuse în ziua aceea. Evenimentele acelei zile erau alcătuite numai din conversații; pe unele le ascultase, la altele luase parte. Convorbirile priveau chestiuni de care Levin – dacă ar fi fost singur și la țară – nu s-ar fi ocupat niciodată. Aici însă aceste discuții păreau foarte interesante și frumoase. Numai două lucruri îl nemulțumeau; primul – comparația sa cu știuca, iar în al doilea rând faptul că în duioasa-i compătimire pentru Anna se strecurase ceva nelalocul lui.
Levin își găsi soția tristă și gânditoare. Masa celor trei surori fusese foarte veselă; apoi îl așteptaseră pe Levin mult și bine și se plictisiseră. Surorile plecaseră, iar Kitty rămăsese singură.
— Dar tu ce-ai făcut? Îl întrebă ea, uitându-se în ochii săi care aveau o strălucire suspectă. Ca să nu-i stingherească povestirea, Kitty își ascunse atenția deosebită și îl ascultă cu un zâmbet de aprobare cum își petrecuse el seara.
— Mi-a părut foarte bine că l-am întâlnit pe Vronski. M-am întreținut cu dânsul în mod firesc și simplu. Înțelegi, de acum înainte voi căuta să mă feresc de a-l întâlni. Îmi pare bine însă că s-a isprăvit cu stinghereala aceea dintre noi, zise el; dar când își aduse aminte că spre a se feri de a-l întâlni, se dusese cu primul prilej la Anna… se îmbujora. Se spune îndeobște că poporul bea. Nu știu însă cine bea mai mult: poporul sau clasa noastră? Poporul bea cel puțin în zilele de sărbători, dar noi…
Pe Kitty n-o interesau însă considerațiile asupra felului cum bea poporul. Îl văzuse pe Levin roșind și dorea să știe pricina.
— Ei, și după aceea unde ai fost?
— Stiva s-a ținut scai de mine să mă duc cu dânsul la Anna Arkadievna.
Rostind aceste cuvinte, Levin se îmbujora și mai mult. Iar îndoielile lui dacă făcuse bine ori nu, ducându-se la Anna, fură rezolvate definitiv: el știa acum că n-ar fi trebuit să se ducă.
Ochii lui Kitty scânteiară la auzul numelui Annei; dar făcând o sforțare, își ascunse tulburarea și izbuti să-l amăgească.
— Ah! Făcu numai Kitty.
— Sigur că n-ai să te superi fiindcă m-am dus la ea. M-a rugat Stiva. Dorea și Dolly, adăugă Levin.
— A, nu, răspunse Kitty; și Levin văzu în ochii ei o încordare care nu-i făgăduia nimic bun.
— E o femeie simpatică, foarte nenorocită și bună! Exclamă el vorbindu-i despre Anna, despre ocupațiile acesteia și împărtășindu-i rugămintea ei.
— Da, ai dreptate. E foarte nenorocită, încuviință Kitty, după ce Levin isprăvi. Scrisoarea de la cine e?
El îi răspunse și, încrezător în tonul ei calm, se duse să se dezbrace.
Când se întoarse o găsi pe soția sa în același fotoliu, în timp ce Levin se apropie de ea, Kitty se uită la dânsul și izbucni în hohote de plâns.
— Ce-i? Ce-i? O întrebă el, știind dinainte ce era.
— Te-ai îndrăgostit de femeia aceea dezgustătoare; te-a vrăjit! Am citit-o în ochii tăi. Da, da! Ce poate ieși de aici! Ai băut cât ai băut la club, ai jucat și pe urmă te-ai dus la… cine? Nu! Să plecăm de aici… Mâine plec.
Lui Levin îi trebui mult timp ca să-și potolească soția. În sfârșit, izbuti s-o liniștească numai după ce-i mărturisi că sentimentul milei îmbinat cu amețeala vinului îi tulburase mintea, încât se lăsase influențat de viclenia Annei, și că de acum înainte se va feri de dânsa. Mărturisirea lui cea mai sinceră a fost aceea că, stând de atâta vreme la Moscova, unde nu se ținea decât de conversații, mâncare și băutură, se cam smintise. Cei doi soți statură de vorbă până la trei noaptea; abia la acea oră soții fură destul de împăcați ca să poată adormi.
XII.
După ce-și petrecu musafirii, Anna nu se așeză, ci începu să se plimbe încoace și încolo prin odaie. Făcuse tot ce putuse în timpul serii (ceea ce îndeplinea de altfel în vremea din urmă față de toți bărbații tineri) ca să trezească în sufletul lui Levin un sentiment de dragoste pentru dânsa. Știa că-și atinsese scopul în măsura în care aceasta era cu putință într-o singură seară, fiind pe deasupra vorba și de un bărbat însurat și cinstit. Iar Levin îi plăcuse mult (cu toată marea deosebire dintre Vronski și Levin, Anna ca femeie vedea la dânșii trăsături comune, ceea ce o făcuse și pe Kitty să-i iubească pe amândoi). Totuși, cum ieși musafirul din odaie, Anna nu-și mai aduse aminte de el.
Un singur gând o urmărea necontenit sub diferite forme. „Dacă am atâta putere asupra altora, de pildă asupra acestui bărbat însurat, care-și iubește nevasta, oare de ce este el așa de rece față de tine? Nu-i vorba de răceală – știu că mă iubește. S-a strecurat însă ceva nou, care ne desparte acum. De ce lipsește toată seara? Mi-a trimis un cuvânt prin Stiva că nu-l poate lăsa pe Iașvin, trebuind să-l supravegheze în timpul jocului. Dar ce, Iașvin e un copil? Să zicem însă că ar fi adevărat. El nu minte niciodată. Dar adevărul acesta mai are o latură. Folosește acest prilej ca să-mi arate că mai are și alte obligații. Știu asta și n-am nimic împotrivă. De ce să mi-o arate? Vrea să-mi demonstreze că dragostea lui pentru mine nu trebuie să-i stingherească libertatea. Eu însă n-am nevoie de dovezi, ci de dragoste. Ar fi trebuit să-și dea seama de povara vieții mele de aici, la Moscova. Asta e viață? Eu nu trăiesc, ci aștept un deznodământ care întârzie și întârzie… Răspunsul nu mai vine. Stiva spune că nu se poate duce la Alexei Alexandrovici, iar eu nu-i mai pot scrie. Nu sunt în stare să fac nimic, să încep nimic, să schimb nimic. Mă stăpânesc și aștept, născocind fel de fel de tertipuri cum să-mi trec timpul: familia englezului, scrisul meu, lectura – dar toate acestea sunt numai o amăgire, toate-s ca un fel de morfină. Ar fi trebuit să-i fie milă de mine”, se gândi Anna, simțind că o podidesc lacrimi de înduioșare pentru ea însăși.
Auzind zbârnâitul năvalnic al soneriei – așa suna Vronski – Anna își șterse repede lacrimile, se așeză lângă lampă și deschise o carte, prefăcându-se liniștită. Trebuia să-i arate că-i nemulțumită, fiindcă Vronski nu se întorsese la timp, cum făgăduise. Dar numai nemulțumită. Nu trebuie să-i arate însă durerea și, mai cu seamă, mila de sine însăși. Ei își putea îngădui mila pentru ea însăși dar lui – nu. Anna nu vroia lupta; îi imputa lui Vronski pornirea agresivă, dar ea însăși lua fără voie o poziție de luptă.
— Ce faci? Nu te-ai plictisit? O întrebă el, apropiindu-se de dânsa, însuflețit și vesel. Ce patimă grozavă e jocul!
— Nu, nu m-am plictisit. De mult m-am obișnuit să nu mă plictisesc. Stiva și Levin au fost pe aici.
— Știu că vroiau să vină la tine. Ia spune-mi, ce impresie ți-a făcut Levin? O întrebă Vronski și se așeză lângă ea.
— Foarte bună. Au plecat puțin mai înainte. Dar ce-a făcut Iașvin?
— Câștigase vreo șaptesprezece mii de ruble. L-am sfătuit să se ridice. Era gata să plece; dar s-a întors și a pierdut și mai mult.
— Atunci, de ce ai mai rămas? Îl întrebă Anna, ridicând deodată ochii spre dânsul. Chipul ei avea o expresie rece și dușmănoasă. Ai spus lui Stiva că rămâi ca să-l scoți de la joc pe Iașvin, și l-ai lăsat.
Aceeași expresie de răceală, gata de luptă, se întipări și pe figura lui.
— Mai întâi, nu l-am rugat să-ți spună nimic; al doilea, eu nu mint niciodată. Dar principalul e că am vrut să rămân și am rămas, răspunse el, încruntându-se. Anna, de ce, pentru ce toate astea? Adause Vronski după câteva clipe de tăcere și, aplecându-se spre dânsa, întinse mâna cu nădejdea că Anna își va pune mâna în mâna lui.
Anna se bucură de această chemare duioasă; dar o putere rea nu-i îngădui să se lase stăpânită de acest sentiment, că și cum împrejurările luptei ar fi oprit-o să se supună.
— Ai vrut, bineînțeles, să rămâi și ai rămas. Faci tot ce vrei. Dar de ce-mi spui asta? De ce? Zise Anna, înfierbântându-se din ce în ce mai mult. Îți contestă oare cineva drepturile? Vrei să ai dreptate și ai.
Mâna lui se strânse, se retrase, iar fața-i căpătă o expresie și mai îndârjită decât înainte.
— Pentru tine e o chestiune numai de îndărătnicie, urmă Anna după ce se uită țintă la dânsul, găsind deodată termenul potrivit pentru această expresie care o scotea din fire, da, tocmai de îndărătnicie. Pentru tine totul e să rămâi învingător asupra mea, pe când pentru mine… Anna se înduioșa iarăși, gata să izbucnească în lacrimi. Dacă ai ști cum se pune problema pentru mine! Când simt, ca acum, câtă dușmănie îmi arăți, da câtă dușmănie, nici nu-ți închipui ce înseamnă asta în ochii mei. Dacă ai ști ce aproape sunt de nenorocire în clipele acestea… dacă ai ști ce frică mi-e de mine, ce frică!
Anna se întoarse, sugrumându-și hohotele de plâns.
— Dar pentru ce toate astea? Izbucni el, îngrozit de expresia ei deznădăjduită, aplecându-se asupră-i, luându-i mâna și sărutându-i-o. De ce? Îmi caut oare distracții în afara casei? Oare nu mă feresc de societatea femeilor?
— Desigur, zise ea.
— Atunci, spune-mi, ce ar trebui să fac ca să fii liniștită? Sunt dispus pentru orice, numai să fii fericită, adăugă el, mișcat de deznădejdea ei. Anna, ce n-aș da să te scutesc de o durere ca aceasta de acum!
— Nu-mi trebuie nimic, nimic, răspunse Anna. Nu știu nici eu însămi… poate că e din pricina vieții retrase… poate nervii… Dar să nu mai vorbim de asta. Cum au fost alergările? Nu mi-ai povestit nimic, îl întrebă ea, căutând să-și ascundă bucuria victoriei pe care totuși o câștigase.
Vronski ceru să se dea la masă și începu să istorisească amănuntele alergărilor. Dar Anna vedea din tonul și din privirile sale tot mai reci că nu-i ierta izbânda și că sentimentul acela de îndărătnicie, împotriva căruia luptase ea, își făcuse iarăși loc în inima lui. Atitudinea sa față de Anna era mai rece decât înainte: parcă s-ar fi căit că i se supusese. Iar ea, aducându-și aminte de cuvintele care-i aduseseră victoria: „Dacă ai ști ce aproape sunt de nenorocire… ce frică mi-e de mine însămi” înțelese că aceasta era o armă primejdioasă, pe care nu o va mai putea folosi altă dată. Simțea însă că, pe lângă dragostea care-i unea, intrase într-înșii spiritul rău al luptei, pe care ea nu-l putea izgoni din inima lui și cu atât mai puțin din propria sa inimă.
XIII.
Nu există împrejurări cu care omul să nu se poată obișnui, mai ales dacă vede că toți din juru-i duc aceeași viață. Cu trei luni mai înainte, Levin n-ar fi crezut că ar fi fost în stare să adoarmă liniștit în condițiile în care se găsea. N-ar fi crezut că ducând o viață absurdă și fără scop, mult prea costisitoare pentru mijloacele sale de trai, după o beție (nu putea numi altfel ceea ce se petrecuse la club), după nepotrivitele raporturi de prietenie cu un bărbat pe care soția lui îl iubise odinioară, după o vizită și mai nepotrivită, făcută unei persoane pe care n-o putea numi altfel decât femeie pierdută, care-l fermecase, pricinuind astfel multă amărăciune soției sale, n-ar fi crezut cu putință în asemenea împrejurare să adoarmă liniștit. Totuși, datorită oboselii, nopții nedormite și vinului băut, Levin căzu într-un somn adânc și liniștit.
La ora cinci îl trezi scârțâitul unei uși care se deschise. Sări în sus și se uită în juru-i. Kitty nu mai era în pat, lângă dânsul. Văzu însă mișcându-se o lumină în dosul paravanului și auzi pașii soției sale.
— Ce-i? Ce-i? O întrebă el, somnoros, Kitty, ce s-a întâmplat?
— Nu-i nimic, răspunse Kitty, ieșind de după paravan cu lumânarea în mână. Nu m-am simțit bine, adăugă ea, zâmbind cu un surâs nespus de drăgălaș și plin de importanță.
— Ce-i? Ce-i? A început? A început? Întreba Levin speriat. Să trimitem după doctor. Și prinse să se îmbrace repede.
— Nu, nu, răspunse Kitty zâmbind și oprindu-l cu mâna. Cred că nu-i nimic. M-am simțit cam prost, și atât. Acum mi-a trecut.
Apoi, apropiindu-se de pat, Kitty stinse lumânarea, se culcă și se liniști. Deși răsuflarea ei regulată, stăpânită parcă, și mai cu seamă expresia deosebită de duioșie și de încordare pe care o avusese spunându-i: „nu-i nimic”, când ieșise de după paravan, îl neliniștiseră pe Levin, totuși îi era așa de somn, încât adormi îndată. Abia mai târziu, el își aduse aminte de răsuflarea ei și înțelese tot ceea ce se petrecuse în inima dragă și scumpă a lui Kitty, în timp ce stătuse nemișcată, culcată lângă dânsul, în așteptarea celui mai mare eveniment din viața unei femei. Mâna soției sale, care-i atinse umărul, și șoaptele ei îl treziră la ora șapte. Kitty stătea parcă în cumpăna între mila de a-l trezi și dorința de a vorbi cu dânsul.
— Kostea, nu te speria. Nu-i nimic, dar mi se pare… Trebuie să trimiți după Lizaveta Petrovna.
Lumânarea era iarăși aprinsă. Kitty ședea pe pat cu lucrul său de mână, la care împletea în zilele din urmă.
— Te rog să nu te sperii. Nu-i nimic. Nu mi-e frică de loc, îl asigură Kitty, văzându-i fața speriată; și, luându-i mâna, o apăsă întâi pe pieptul său, apoi o duse la buze.
Levin sări repede din pat, zăpăcit, cu ochii ațintiți la Kitty. Își puse halatul și se opri, uitându-se într-una la ea. Trebuia să plece, dar nu-și putea lua privirea de la dânsa. El, care-i iubea atât de mult chipul, care-i cunoștea atât de bine privirile și expresiile feței – n-o văzuse niciodată astfel. Ce josnic și respingător se socotea el, amintindu-și cum o amărâse în ajun și văzând-o acum: cu fața purpurie, încadrată de părul mătăsos, care ieșea de sub boneta ei de noapte, strălucind de bucurie și de hotărâre.
Oricât de sinceră și de naturală era firea lui Kitty, totuși Levin rămase uimit de felul cum i se înfățișa ea acum, când toate învelișurile ființei sale fuseseră date la o parte și însuși miezul sufletului ei îi lumina ochii. În această simplitate și goliciune, aceea pe care o iubea era de o neasemănată curăție. Kitty îl privea zâmbind, însă deodată sprâncenele îi tremurară; își ridică fruntea și, apropiindu-se repede de el, îl luă de braț și se lipi toată de dânsul, învăluindu-l cu răsuflarea-i fierbinte. Suferea și parcă i se plângea de durerea ei. În prima clipă, din obișnuință, i se păru că el e vinovatul; dar din privirea ei plină de duioșie Levin înțelese că ea nu numai că nu-l mustra, ci îl iubea și pentru aceste suferințe. „Dacă nu eu, atunci cine-i vinovatul?” se gândi Levin fără voie, căutând pe cel vinovat de aceste suferințe, ca să-l pedepsească. Dar nu era nici un vinovat. Kitty suferea, se plângea, însă își biruia suferințele, se bucura și le iubea. Levin vedea că în sufletul ei se petrecea ceva minunat de frumos, dar ce anume, nu putea pricepe. Era ceva mai presus de puterea lui de înțelegere.
— Am trimis la maman. Tu du-te repede după Lizaveta Petrovna… Kostea! Nu-i nimic, mi-a trecut.
Kitty se îndepărtă de dânsul și sună.
— Ei, acum poți pleca. Vine Pașa. N-am nimic. Levin văzu cu mirare cum Kitty luă lucrul de mână pe care-l adusese în timpul nopții și începu să împletească din nou.
În timp ce ieșea pe o ușă, o auzi pe fată intrând pe ușa cealaltă. Se opri la ușă și auzi cum Kitty dădea fetei dispoziții amănunțite și se apucă să mute patul împreună cu dânsa.
Se îmbrăcă și – pe când se înhămau caii la cupeu, fiindcă la ora aceea nu erau încă birje – alergă iarăși în odaia de culcare, nu în vârful picioarelor, ci zburând parcă. Două slujnice mutau cu grijă niște mobile în iatac. Kitty umbla prin odaie, împletind repede din andrele și dând dispoziții.
— Eu mă duc acum după doctor. După Lizaveta Petrovna a plecat altcineva, dar am să dau și eu pe la dânsa. N-ai nevoie de nimic? Să trec pe la Dolly?
Kitty îl privea, fără să asculte probabil ce-i spunea el.
— Da, da. Du-te, du-te, îi spuse ea repede, încruntându-se și făcându-i un semn cu mâna.
Levin trecea prin salon, când din odaia de culcare se auzi deodată un geamăt jalnic, care se stinse numaidecât. Se opri și mult timp nu putu înțelege ce era.
„Da, ea e”, se gândi el și, apucându-se cu mâinile de cap, coborî în goană scara.
— Doamne, miluiește-ne pre noi! Iartă-mă, ajută-mă!
Levin repeta aceste cuvinte, care-i veniseră pe neașteptate pe buze. El, om necredincios, repeta aceste vorbe nu numai cu gura. Atunci, în clipa aceea, Konstantin Dmitrici înțelese că toate îndoielile și neputința lui de a crede – izvorâtă din rațiune – nu-l împiedicau să invoce pe Dumnezeu. Acestea se risipiră ca fumul din sufletul său. Pe cine ar fi putut invoca dacă nu pe cel în mâinile căruia erau sufletul și dragostea lui?
Calul nu era încă înhămat. Dar Levin, simțind o prea mare încordare a puterilor sale trupești și mintale și dorind să fie de folos, nu mai așteptă cupeul, ca să nu mai piardă nici o clipă, ci porni pe jos, după ce porunci lui Kuzma să-l ajungă din urmă.
La colțul străzii, întâlni un birjar de noapte, care se grăbea. În sania mică se afla Lizaveta Petrovna, într-o haină de catifea, încotoșmănată cu un șal. „Slavă Domnului, slavă Domnului!” rosti Levin încântat, recunoscând obrazul ei mic, bălai, care avea o expresie deosebit de serioasă, ba chiar severă. Fără să strige birjarului să oprească Konstantin Dmitrici porni în goană înapoi pe lângă sanie.
— Va să zică a început de două ore? Nu mai de mult? Îl întrebă moașa. Chemați-l pe Piotr Dmitrici, dar fără să-l zoriți. Și luați niște opiu de la farmacie.
— Crezi c-o să se sfârșească cu bine? Doamne miluiește-mă și ajută-mă, murmură Levin, când își văzu calul ieșind pe poartă; sări în sanie, alături de Kuzma, și-i porunci să-l ducă la doctor.
XIV.
Doctorul dormea. Un fecior îi spuse „că s-a culcat târziu și mi-a poruncit să nu-l trezesc, dar trebuie să se scoale acuși”. Feciorul curăța niște sticle de lampă și părea foarte adâncit în lucrul pe care-l făcea. La început, Levin a fost foarte mirat de atenția feciorului pentru sticlele de lampă și de nepăsarea acestuia față de ceea ce i se întâmpla lui. Dar după ce se gândi puțin, el înțelese că nimeni nu-i cunoștea sentimentele și nici nu era dator să i le cunoască. Prin urmare, trebuia să se poarte cu calm, cu judecată și cu hotărâre, ca să străpungă acest zid de nepăsare și să-și ajungă scopul. „Fără grabă și să nu scap nimic din vedere”, își zise Levin, simțind cum îi sporesc din ce în ce mai mult puterile și atenția față de ceea ce avea de făcut.
Aflând că doctorul nu se sculase încă, Levin – dintre feluritele planuri ce-i veniră în minte – se opri la următorul: Kuzma să se ducă cu un bilet la alt medic, iar el să treacă pe la o farmacie după opiu. Dacă nici când se va întoarce doctorul nu se va fi sculat încă, Konstantin Dmitrici îl va trezi cu orice preț, cumpărând feciorul, sau cu forța, dacă acesta n-ar primi.
În farmacie, un laborant uscățiv – cu aceeași nepăsare ca și feciorul cu sticlele lui de lampă – punea în casete un praj pentru un vizitiu care aștepta și refuză să-i dea opiu. Silindu-se să nu se grăbească și să nu se înflăcăreze, după ce pomeni numele doctorului și pe acela al moașei, Levin căută să convingă pe farmacist, lămurindu-i pentru ce îi trebuie opiul. Primind încuviințarea de după un perete despărțitor, laborantul luă o sticluță și o pâlnie, turnă tacticos dintr-o sticlă mare în sticluță, lipi o etichetă micuță deasupra, legă dopul cu o sforicică – în ciuda rugăminții lui Levin de a nu face asta – și vru să-i împacheteze sticluța. Dar Levin nu mai putu răbda; îi smulse hotărât sticluța din mâini și o zbughi afară pe ușa mare, cu geamuri. Medicul nu se sculase încă, iar feciorul – ocupat acum cu întinderea unui covor – refuză să-l scoale. Levin scoase fără grabă o hârtie de zece ruble și, rostind cuvintele rar, dar fără zăbavă, îi întinse hârtia și-l lămuri că Piotr Dmitrici (cât de mare și de important i se părea acum doctorul, pe care mai înainte aproape nu-l băga în seamă) îi făgăduise să vină la orice oră… că, desigur, n-o să se supere și de aceea trebuia sculat numaidecât.
Feciorul se învoi, se duse sus și-l pofti pe Levin în sala de așteptare.
Konstantin Dmitrici îl auzi prin ușă pe medic tușind, umblând și spunând ceva. Trecură vreo trei minute. Lui Levin i se păru că trecuse peste un ceas. Nu mai putea aștepta.
— Piotr Dmitrici, Piotr Dmitrici! Strigă Levin cu glas rugător prin ușa întredeschisă. Pentru numele lui Dumnezeu, vă rog să mă iertați. Primiți-mă așa cum sunteți. Au trecut peste două ore…
— Îndată, îndată! Răspunse glasul, și Levin ghici cu uimire că medicul zâmbea.
— Numai o clipă…
— Vin imediat.
Trecură încă două minute, în care timp doctorul își puse ghetele și haina și se pieptănă.
— Piotr Dmitrici! Rosti el din nou cu glas jalnic. Tocmai atunci ieși doctorul, îmbrăcat și pieptănat. „Oamenii ăștia n-au pic de inimă, gândea Levin. Să se pieptene în timp ce eu mor de grijă!”
— Bună dimineața! Îi spuse medicul, dându-i mâna și vrând parcă să-l întărite prin calmul său. Nu vă grăbiți așa. Ce s-a întâmplat?
Căutând să fie cât mai exact, Levin începu să-i povestească toate amănuntele inutile în legătură cu starea soției sale, întrerupându-și mereu povestirea prin rugăminți ca doctorul să meargă numaidecât cu el.
— Nu vă grăbiți atât! Nu știți cum stau lucrurile. Desigur că nici nu-i nevoie de mine. Dar am făgăduit și cred că am să vin. Nu-i însă nici o grabă. Luați loc, vă rog. Nu doriți o cafea?
Levin îl privi, întrebându-l din ochi dacă nu cumva își râde de dânsul. Dar doctorului nici prin gând nu-i trecea să glumească.
— Știu, știu, adăugă medicul zâmbind. Am și eu copii. În asemenea momente, noi, bărbații, suntem oamenii cei mai vrednici de milă. Am o pacientă al cărei soț fuge totdeauna la grajd în timpul ăsta.
— Dar ce părere aveți, Piotr Dmitrici? Credeți că totul are să se sfârșească bine?
— După toate datele, se așteaptă un deznodământ fericit.
— Va să zică, aveți să veniți numaidecât, insistă Levin, uitându-se cu răutate la un servitor care aducea cafeaua.
— Peste vreo oră.
— Pentru numele lui Dumnezeu!
— Atunci dați-mi voie să-mi iau cafeaua.
Medicul începu să-și bea cafeaua. Amândoi tăceau.
— Dar turcii mănâncă o bătaie strașnică! Ați citit telegrama de ieri? Îl întrebă doctorul, mestecând o bucată de franzelă.
— Nu, nu mai pot! Răspunse Levin, sărind în sus. Atunci, veniți peste un sfert de ceas?
— Peste o jumătate de oră.
— Pe cuvânt de onoare?
Când ajunse în fața casei sale, Levin se întâlni cu bătrâna prințesă. Amândoi se îndreptară spre ușa odăii de culcare.
Prințesa avea lacrimi în ochi. Îi tremurau mâinile. Văzându-l pe Levin, ea îl îmbrățișa și începu să plângă.
— Cum îi mai este, dragă Lizaveta Petrovna? Întrebă prințesa, apucând de mână pe moașa care le ieșise în întâmpinare cu fața radioasă și îngrijorata în același timp.
— Merge bine, răspunse Lizaveta Petrovna. Convingeți-o să se culce în pat. I-ar veni mai ușor.
Din clipa când se trezise și își dăduse seama ce se petrece, Levin se pregătise să îndure ceea ce avea de îndurat – cu hotărâre, fără să cugete, fără să prevadă nimic, ferecându-și toate gândurile și sentimentele, fără să-și enerveze soția, ci dimpotrivă, liniștind-o și îmbărbătând-o. Nu-și îngăduia nici măcar să se gândească la ceea ce se va întâmpla și cum se va sfârși; și, judecând după lămuririle date în privința timpului cât ține de obicei aceasta, Levin se pregăti în sinea lui să rabde și să-și stăpânească inima vreo cinci ceasuri – ceea ce i se păru cu putință. Când se întoarse însă de la doctor și-i văzu iarăși chinurile, începu să repete din ce în ce mai des: „Doamne, iartă-mă și ajută-mă!” să ofteze și să tragă cu urechea. Uneori el se temea că n-are să mai poată îndura, că va izbucni în plâns sau va fugi, atât de chinuitor i se părea totul. Și nu trecuse decât un ceas.
Dar după ceasul acela mai trecu unul, apoi trecură două, trei – toate cele cinci ore pe care și le fixase ca limită extremă a răbdării; iar situația rămânea aceeași. Levin răbda mereu, deoarece n-avea altceva de făcut, crezând în fiecare clipă ca răbdarea lui ajunsese la ultima limită și că inima îi era gata să plesnească de milă.
Dar treceau minut după minut și ceas după ceas, iar suferințele și groaza lui sporeau din ce în ce mai tare.
Toate condițiile obișnuite ale vieții fără de care lucrurile își pierd rostul nu mai existau pentru Levin. Pierduse noțiunea timpului. Uneori orele i se păreau clipe, alteori clipele i se păreau ore – clipele acelea când Kitty îl chema la dânsa și Levin îi ținea mâna înădușită, care ba-i strângea mâna cu o neobișnuită putere, ba i-o respingea. Rămase uimit când Lizaveta Petrovna îl rugă să aprindă lumânarea în dosul paravanului și află că ceasul arăta ora cinci seara. Dacă i s-ar fi spus că era zece dimineața, ar fi fost, de altfel, la fel de mirat. Știa tot atât de puțin unde fusese în timpul acesta, ca și ce întâmplări se petrecuseră, și când anume. Vedea fața aprinsă a lui Kitty, ba nedumerită și torturată, ba calmă și zâmbitoare. O vedea și pe bătrâna prințesă, roșie, încordată; i se răvășiseră buclele părului alb; o năpădeau lacrimile, pe care și le înghițea cu trudă mușcându-și buzele. Vedea și pe Dolly, și pe doctor, care fuma niște trabucuri, și pe Lizaveta Petrovna cu fața-i energică, hotărâtă, liniștitoare, și pe bătrânul prinț, care se plimba prin salon cu sprâncenele încruntate. Levin însă nu știa cum intrau și cum ieșeau aceste persoane și unde se aflau. Bătrâna prințesă când era cu doctorul în odaia de culcare, când în biroul lui Levin, unde se afla o masă întinsa. Câteodată apărea Dolly în locul ei. Apoi Konstantin Dmitrici își aduse aminte că fusese trimis undeva. Fusese rugat o dată să mute o masă și un divan. Făcuse totul cu tragere de inimă, crezând că-i pentru Kitty, și abia mai târziu aflase că-și pregătise patul pentru noaptea aceea. Îl trimiseră pe urmă în birou să-l întrebe ceva pe medic. Acesta îi răspunse și după aceea începu să-i vorbească despre dezordinile din dumă. În sfârșit, îl trimiseră în odaia de culcare, la bătrâna prințesă, ca să aducă o icoană ferecată în argint aurit. Ajutat de o bătrâna jupâneasă a prințesei Șcerbațkaia, Levin se urcă pe un dulăpior ca să ajungă la icoană și sparse candela. Jupâneasa prințesei încercă să-l liniștească în privința soției sale și a candelei. El aduse icoana și o așeză la căpătâiul lui Kitty, vârând-o cu grijă sub perne, dar nu știa unde, când și de ce se făceau toate acestea. Nu înțelese nici de ce prințesa îl luă de mână și, uitându-se cu milă la dânsul, îl rugă să se liniștească. Iar Dolly îl sfătuia să mănânce și îl scotea din odaie. Chiar doctorul îl privi grav, plin de compătimire, și-i oferi niște picături.
Levin știa și simțea numai că ceea ce se întâmpla acolo se asemăna cu ceea ce se petrecuse cu un an în urmă în hotelul din capitala aceea de gubernie, la patul de moarte al fratelui său Nikolai. Atunci însă era o nenorocire, iar astăzi – o bucurie. Dar atât nenorocirea de atunci cât și bucuria de acum se aflau deopotrivă dincolo de obișnuitele condiții ale vieții, erau ca niște deschizături în viața de toate zilele, prin care se întrezărea ceva sublim. Tot atât de greu, tot atât de nepătruns era ceea ce se săvârșea acum și, contemplând aceste manifestări, sufletul lui se ridica la o înălțime pe care n-o atinsese niciodată până atunci, pe care nici n-o putea cuprinde cu mintea și unde rațiunea nu-l mai putea urma.
„Doamne, iartă-mă și ajută-mă”, repeta ei neîncetat, simțind – cu toată înstrăinarea lui îndelungată și, aparent, deplină – că se îndrepta spre Dumnezeu cu aceeași încredere și simplitate ca pe vremea copilăriei și a primei sale tinereți.
În tot timpul acesta, pe Levin îl stăpâneau două stări de spirit deosebite. Una, când se găsea departe de Kitty și se afla în societatea medicului care fuma țigări groase una după alta și le stingea de marginea scrumierei pline, sau când stătea cu Dolly și cu bătrânul prinț, în vreme ce se vorbea despre masă, politică și despre boala Mariei Petrovna: atunci uita deodată, pentru o clipă, ceea ce se petrecea și se simțea ca trezit din somn. Cealaltă, când era lângă Kitty și ședea la căpătâiul ci cu inima gata să i se rupă de milă și se ruga într-una lui Dumnezeu. De fiecare dată, când un țipăt venit din odaia ei de culcare îl scotea din starea lui de vremelnică uitare de sine, el cădea în acea stranie rătăcire ce-l copleșise în prima clipă: la fiecare țipăt, sărea în sus și alerga să se dezvinovățească. Își aducea aminte pe drum ca nu se simțea vinovat și că vroia numai să o apere și să o ajute pe Kitty. Uitându-se la dânsa, Levin își dădea seama din nou că n-o putea ajuta. Se îngrozea și spunea: „Doamne, iartă-mă și ajută-mă!”. Pe măsură ce timpul trecea, cele două stări de spirit deveneau din ce în ce mai puternice. Pe cât era el de calm departe de Kitty, uitând-o chiar cu desăvârșire, pe atât de mult îl chinuiau suferințele ei și sentimentul lui de neputință în fața lor. Sărea mereu în sus, vrând s-o rupă la fugă încotro vedea cu ochii, dar alerga la Kitty.
Uneori, când Kitty îl întreba, Levin se supăra; dar văzându-i fața supusă și zâmbitoare și auzindu-i cuvintele: „Cât te chinuiesc!”, Konstantin Dmitrici dădea vina pe Dumnezeu, ca îndată după aceea să se roage lui Dumnezeu să-l ierte și să se îndure de dânsul.
XV.
Levin nu mai știa dacă era târziu sau devreme. Lumânările erau pe isprăvite. Dolly tocmai intrase în birou și propusese doctorului să se odihnească. Levin ședea, ascultând povestirea medicului despre un hipnotizator șarlatan și privea scrumul țigării lui. Într-un răstimp de liniște, Levin uitase parcă pe ce lume era. Nu-și mai dădea scama de cele ce se petreceau. Asculta istorisirea doctorului și o înțelegea. Deodată răsună un țipăt care n-avea nimic omenesc. Þipătul era atât de înfiorător, încât Levin nici nu sări din loc, ci, ținându-și răsuflarea, îl privi pe medic cu spaimă, întrebător. Doctorul își înclina capul într-o parte, ascultând, și zâmbi în semn de aprobare. Totul era atât de neobișnuit, încât nimic nu-l mai mira pe Levin. „Probabil așa se cade”, se gândi el și rămase pe loc. Cine țipase? Levin sări de pe scaun, alergă în vârful picioarelor în odaia de culcare, ocoli pe Lizaveta Petrovna și pe bătrâna prințesă și se duse la locul lui, la căpătâiul patului. Þipătul nu se mai repetă, dar ceva se schimbase. Ce anume însă – Levin nu vedea și nu înțelegea, dar nici nu vroia să vadă și să înțeleagă. Citise însă schimbarea pe fața Lizavetei Petrovna: chipul ei era sever, palid, și tot așa de hotărât, cu toate că fălcile îi tremurau ușor, iar ochii îi erau ațintiți asupra lui Kitty. Fața congestionată, chinuită, a soției sale, cu o șuviță de păr lipită pe obrazul înădușit, era îndreptată spre dânsul, căutându-i privirea. Mâinile ei ridicate pipăiau, căutând mâinile lui. Apucându-i mâinile reci cu mâinile ei nădușite, ea le apăsă pe obraji.
— Nu pleca, nu pleca! Nu mi-e frică, nu mi-e frică! Șoptea repede Kitty. Mamă, scoate-mi cerceii. Mă supără. Să nu te temi. Nu-i așa că mai e încă puțin, Lizaveta Petrovna, încă puțin?
Kitty vorbea repede-repede și vroia să zâmbească. Dar fața i se schimonosi dintr-o dată. Îl respinse de lângă dânsa.
— Vai, e îngrozitor! Mor, mor! Du-te, du-te! Îi strigă Kitty, și iarăși se auzi același țipăt neomenesc.
Levin se apucă cu mâinile de cap și ieși în fugă din odaie.
— Nu-i nimic, nu-i nimic, totul merge bine! Îi spuse Dolly din urmă.
Dar orice i s-ar fi spus, Konstantin Dmitrici știa că totul era pierdut. Cu capul rezemat de pervazul ușii, el stătea în odaia de alături și asculta țipetele și urletele nemaiauzite de dânsul până atunci. Știa că răcnea aceea care fusese odinioară Kitty. Nu mai dorea de mult copilul. Acum chiar îl ura. Acum nu se mai gândea nici măcar la salvarea vieții soției sale. Dorea numai încetarea acestor chinuri îngrozitoare.
— Dar ce-i asta, doctore? Ce-i asta? Dumnezeule! Strigă el, apucând de mână pe medicul care intrase în odaie.
— Se sfârșește, răspunse doctorul. Chipul medicului era atât de grav când rosti aceste cuvinte, încât Levin înțelese, că „se sfârșește” înseamnă: „moare”.
Fără să-și dea seama ce făcea, Levin alergă în odaia de culcare. Cel dintâi lucru văzut a fost fața Lizavetei Petrovna. Era și mai încruntată, și mai severă. Kitty nu mai, era de recunoscut. În locul chipului ei, Levin văzu un altul, care te îngrozea prin încordarea lui și prin urletele pe care le scotea. Levin își lipi capul de tăblia patului, simțind că i se rupe inima. Urletul acela înfiorător nu mai înceta, ba, dimpotrivă, se făcu și mai îngrozitor, și – atingând parcă ultimele limite ale groazei – amuți dintr-o dată. Levin nu-și credea auzului, dar nu se mai putea îndoi. Þipătul încetase. Nu se mai auzea decât o forfotă tăcută, foșnete și răsuflări repezi. Apoi glasul ei întretăiat, viu, duios și fericit, rosti încet: „S-a sfârșit!”
Levin ridică fruntea. Lăsându-și fără putere mâinile pe plapumă, Kitty – minunat de frumoasă și de senină – îl privea în tăcere. Vru să zâmbească, dar nu putu.
Și deodată din lumea aceea misterioasă, îngrozitoare și nepământeană, în care trăise ultimele douăzeci și două de orc, el simți că se întoarce în lumea obișnuită de mai înainte, care răspândea acum o lumină nouă – de fericire – atât de orbitoare, încât n-o putea îndura. Strunele prea întinse se rupseră: hohotele și lacrimile de bucurie, neprevăzute de el, se ridicau întrânsul cu atâta putere, cutremurându-i tot trupul, încât îl împiedicară mult timp să vorbească.
Căzu în genunchi înaintea patului și duse la buze mâna soției sale, acoperind-o de sărutări. Iar mâna ei, răspundea sărutărilor lui printr-o slabă mișcare a degetelor. În timpul acesta, la picioarele patului, în mâinile îndemânatice ale Lizavetei Petrovna, pâlpâia ca o luminiță de opaiț viața unei ființe omenești, ieșită din neant, care avea să trăiască și să aducă pe lume semeni, cu aceleași drepturi la viață și la fericire, și care cu o clipă mai înainte nu exista.
— Trăiește, trăiește! Și încă-i băiat! N-aveți nici o grijă! Auzi Levin glasul Lizavetei Petrovna. Moașa bătea copilul pe spate cu palma care tremura.
— Mamă, așa-i? Întrebă Kitty.
Îi răspunseră numai suspinele bătrânei prințese. Deodată, în mijlocul tăcerii, ca un răspuns neîndoielnic la întrebarea mamei, se ridică un glas cu totul altul decât glasurile care răsunau stăpânit în odaie. Era un strigăt îndrăzneț, obraznic, care nu voia să țină scama de nimic – chemarea unei noi ființe omenești, venită pe lume în chip neînțeles, nu se știe de unde.
Mai înainte, dacă lui Levin i s-ar fi spus că Kitty murise, că a murit și el împreună cu ea, că odraslele lor sunt îngeri și că Dumnezeu se afla în fala lor – Konstantin nu s-ar fi mirat de loc. Acum însă, după ce se întorsese în lumea realității, el își încorda mintea din toate puterile ca să înțeleagă că Kitty trăiește, că e sănătoasă și că ființa care urla cu deznădejde e fiul său. Kitty trăia, chinurile i se sfârșiseră și Levin era nespus de fericit. Își dădea scama de asta și se simțea pe deplin fericit. Dar copilul? De unde vine, pentru ce, și cine-i? Nu era în stare să deslușească acest gând și să se deprindă cu el. I se părea ceva de prisos, peste măsură de mare, cu care multă vreme nu se putu obișnui.
XVI.
După ora nouă, bătrânul prinț, Serghei Ivanovici și Stepan Arkadici se aflau la Levin și, după ce vorbiră despre lehuză, trecură și la alte lucruri. Levin îi asculta și fără voie, în timp ce vorbeau, își amintea de cele petrecute – de evenimentul din acea dimineață și de starea în care se aflase el mai înainte de cele întâmplate… de parcă trecuseră de atunci o sută de ani! I se părea că e la o înălțime de neatins, de unde cobora cu grijă, ca să nu jignească pe cei ce stăteau de vorbă cu dânsul. Levin vorbea și nu înceta să se gândească la soția lui, la amănuntele stării de acum a acesteia și la fiul său, căutând să se deprindă cu gândul existenței noului născut. Întreaga lume a femeilor care, după însurătoare, căpătase în ochii săi un alt înțeles – necunoscut până atunci – se înălțase atât de sus, încât nici n-o putea cuprinde cu închipuirea. Asculta cum vorbeau despre prânzul luat în ajun la club și se gândea: „Oare ce mai face ea acum? A adormit? Cum se simte? La ce se gândește? Mai plânge Dmitri, băiatul?”. Apoi, în toiul conversației, la mijlocul frazei, Levin sări de pe scaun și ieși din odaie.
— Trimite-mi vorbă dacă pot să mă duc la dânsa, îi strigă din urmă prințul.
— Bine, îndată, răspunse Levin și, fără să se oprească, intră la Kitty.
Ea nu dormea. Stătea liniștită de vorbă cu maică-sa, făcând planuri în legătură cu botezul apropiat.
Îmbrăcată, pieptănată, purtând o bonetă împodobită cu panglici albastre, cu mâinile întinse pe plapomă, Kitty ședea culcată pe spate și, întâlnindu-i ochii, îl chemă cu privirea. Privirea sa senină se însenina și mai mult – pe măsură ce el se apropia de dânsa. Pe chipul său era întipărită trecerea aceea de la pământesc la nepământesc, care se desprinde de pe fața morților; dar, în locul despărțirii, se înfiripa reîntoarcerea la viață. O tulburare, asemenea aceleia din clipa nașterii, strânse din nou inima lui Levin. Kitty îi luă mâna și-l întrebă dacă a dormit. El nu putu răspunde și-și întoarse capul, ca să-și ascundă slăbiciunea.
— Eu am ațipit puțin, Kostea! Zise Kitty. Mă simt așa de bine acum!
Kitty îl privi, dar expresia feței i se schimbă deodată.
— Dați-mi-l mie, se rugă ea, auzind scâncetul copilului. Dă-mi-l, Lizaveta Petrovna. Să-l vadă și el.
— Hai, să-l vadă și tata, zise Lizaveta Petrovna, ridicând și aducând ceva roșu și ciudat, care se zbătea. Stați puțin, să ne facem mai întâi frumos.
Lizaveta Petrovna puse pe pat acest ceva roșu care se zbătea. Desfășă copilul și, ridicându-l și înturnându-l cu un singur deget, îl pudră și îl înfașă din nou.
Uitându-se la această biată ființă măruntă, Levin făcu încercări zadarnice de a găsi în sufletul său o cât de mică fărâmă de sentiment patern. Nu simțea însă decât dezgust. Dar când văzu copilul gol, când îi zări mânuțele și piciorușele atât de subțiri, de culoarea șofranului, cu degetele mici (iar degetul cel mare deosebindu-se hotărât de celelalte), și când văzu cum strângea Lizaveta Petrovna brațele mișcătoare ca niște arcuri moi, vârându-le în mânecile cămășuței, el simți atâta milă pentru ființa aceea și atâta groază că moașa i-ar putea face vreun rău, încât o apucă de mână.
Lizaveta Petrovna izbucni în râs.
— Să n-aveți nici o grijă, nici o grijă!
După ce schimbă copilul și-l prefăcu într-o păpușă țeapănă, Lizaveta Petrovna îl întoarse – parcă mândrindu-se cu munca ei – și se dădu la o parte, ca Levin să-și poată vedea băiatul în toată frumusețea lui.
Kitty se uita pieziș în aceeași parte, fără să-și ia ochii de acolo.
— Dă-mi-l, dă-mi-l o dată! Exclamă Kitty, și chiar dădu să se ridice.
— Ce-i asta, Katerina Alexandrovna? N-aveți voie să faceți astfel de mișcări. Stați că vi-l dau. Întâi să arătăm tătăicăi cât de voinic suntem.
Lizaveta Petrovna ridică spre Levin numai cu o mână (degetele celeilalte mâini sprijineau numai de ceafă capul copilului care se legăna) ființa aceea roșie, cu fața ascunsă după marginea scutecului; dar această ființă avea și ea nas, ochi cu priviri piezișe și cu buze care țocăiau.
— Frumos copil! Zise Lizaveta Perovna.
Levin oftă, amărât. Acest copil frumos nu-i inspira decât milă și dezgust, nicidecum sentimentul la care se aștepta.
Konstantin Dmitrici întoarse capul, până când Lizaveta Petrovna așeză copilul la sinul nedesprins al mamei.
Deodată, un râset îl făcu să-și ridice capul. Râsese Kitty. Copilul luase sânul.
— Ei, destul, destul! Făcu Lizaveta Petrovna, dar Kitty nu-i dădu drumul. Copilul adormi în brațele ei.
— Privește-l acum, zise Kitty, întorcând copilul spre Levin, ca să-l poată vedea.
Deodată, fețișoara aceea bătrânicioasă se zbârci și mai mult, și copilul strănută.
Zâmbind și de-abia stăpânindu-și lacrimile de înduioșare, Levin își sărută soția și ieși din odaia întunecoasă.
Sentimentul lui Levin pentru ființa aceea mică nu semăna de loc cu ceea ce se așteptase. În el nu era nimic vesel și îmbucurător. Se isca, dimpotrivă, o noua spaimă chinuitoare. Conștiința unui alt domeniu vulnerabil. La început, conștiința aceasta era atât de chinuitoare, și atât de puternică groaza ca noua ființă neputincioasă să n-aibă nimic de suferit, încât din pricina aceasta trecu neobservat sentimentul acela ciudat de absurdă bucurie și chiar de mândrie pe care îl avusese când strănutase copilul.
XVII.
Treburile lui Stepan Arkadici mergeau cât se poate de prost.
Banii încasați pentru două treimi din pădure fuseseră cheltuiți și din ultima treime luase înainte de termen aproape tot, afară de o zecime. Negustorul nu-i mai dădea bani, cu atât mai mult cu cât în iarna aceea, Daria Alexandrova – invocând pentru întâia dată drepturile asupra averii sale – refuzase să iscălească în contract de primirea banilor pentru ultima treime din pădure. Toată leafa lui se ducea pe cheltuielile casei și pentru achitarea micilor datorii care nu se mai isprăveau. Bani nu mai aveau de loc.
Era o situație neplăcută, supărătoare, care – după părerea lui Stepan Arkadici însuși – trebuia să înceteze. După dânsul, această situație se datora lefii lui prea mici. Postul ocupat de el va fi fost bun, poate, mai înainte cu cinci ani – dar nu acum. Petrov, director de bancă, avea douăsprezece mii de ruble; Sventițki, membru în consiliul de administrație al unei societăți, primea șaptesprezece mii; Mitin, fondatorul unei bănci, avea cincizeci de mii. „Am dormit, probabil, și am fost uitat”, își zicea Stepan Arkadici. Începu să tragă cu urechea și să pândească, iar spre sfârșitul iernii, ochi un post foarte bun. Puse proptele întâi de la Moscova prin mătuși, unchi și prin prieteni. Apoi, când afacerea i se păru coaptă, Stepan Arkadici se duse personal la Petersburg. Era unul din acele posturi de toate calibrele care – plătite cu o leafă de la o mie până la cincizeci de mii de ruble pe an – fuseseră create în număr mai mare decât posturile de odinioară, mănoase, cu posibilități de mită. Era vorba de un post de membru în Comisia agenției unite de pe lângă Societatea de credit mutual a căilor ferate din sud. Acest post, ca toate funcțiile asemănătoare, cerea o activitate și cunoștințe atât de vaste, încât cu greu puteau fi întrunite în același om. Deoarece nu exista nimeni care să întrunească aceste calități, se socotea mai bine ca postul acesta să fie ocupat de un om cinstit decât de unul necinstit. Stepan Arkadici nu era numai un om cinstit (nesubliniat), dar și un om cinstit (subliniat), în sensul acela deosebit, pe care acest cuvânt îl are la Moscova, când se spune: luptător cinstit, scriitor cinstit, revistă cinstită, instituție cinstită, curent cinstit, și care înseamnă nu numai că omul sau așezământul respectiv nu este incorect, dar că – la primul prilej – este în stare să pună bețe în roate guvernului. Stepan Arkadici frecventa la Moscova cercurile unde se folosea această expresie. Era socotit acolo drept un om cinstit și de aceea avea mai multe drepturi la acest post decât oricare altul.
Postul acesta i-ar fi adus de la șapte până la zece mii de ruble pe an și Oblonski l-ar fi putut ocupa fără să-și părăsească locul său de la stat. Chestiunea depindea de două ministere, de o doamnă și de doi evrei. Deși toate aceste persoane erau pregătite, Stepan Arkadici trebuia să le vadă la Petersburg. Afară de aceasta, el făgăduise surorii sale să capete de la Karenin un răspuns definitiv în privința divorțului. Astfel, după ce obținu cu multe stăruințe de la Dolly cincizeci de ruble, Stepan Arkadici plecă la Petersburg.
Aflându-se în biroul lui Karenin și ascultându-i expunerea privitoare la pricinile proastei situații a finanțelor rusești, Stepan Arkadici aștepta ca acesta să isprăvească, spre a-i vorbi despre chestiunea sa și despre Anna.
— Da, asta e foarte adevărat, aprobă Oblonski, după ce Karenin își scoase pince-nez-ul fără de care nu mai putea citi și se uita întrebător la fostul său cumnat, asta e foarte adevărat în detalii; totuși principiul vremurilor noastre este libertatea.
— Eu însă preconizez alt principiu, care cuprinde principiul de libertate, zise Alexei Alexandrovici, accentuând cuvântul „cuprinde” și punându-și iarăși pince-nez-ul ca să citească din nou interlocutorului său pasajul în care se spunea acest lucru.
Apoi, după ce răsfoi un manuscris frumos scris, cu un chenar alb, neobișnuit de lat, Alexei Alexandrovici mai citi o dată pasajul acela convingător.
— Sunt împotriva sistemului protecționist, nu pentru a apăra beneficiile persoanelor particulare, ci pentru binele general, atât în ceea ce privește clasele inferioare, cât și cele superioare, reluă Karenin, privind pe deasupra pince-nez-ului pe Stepan Arkadici. Dar ei nu pot înțelege asta; ei sunt preocupați numai de interesele lor personale și le plac frazele!
Stepan Arkadici știa că atunci când Karenin începea să vorbească despre ceea ce fac și cred ei – cei ce nu mai vroiau să-i primească proiectele și care erau pricina tuturor relelor din Rusia – expunerea lui era pe sfârșite. De aceea, el renunță cu plăcere la principiul libertății și admise totul. Alexei Alexandrovici tăcu, răsfoindu-și pe gânduri manuscrisul.
— A propos, zise Stepan Arkadici, vroiam să te rog, când vei avea prilejul să-l vezi pe Pomorski, să pui o vorbă bună pentru mine. Þin mult să ocup un post care se creează acum, și anume: postul de membru în Comisia agenției unite de pe lângă Societatea de credit mutual a căilor ferate din sud.
Denumirea acestui post, pe care ținea așa de mult să-l aibă, îi era atât de familiară, încât o rostea repede, fără să greșească.
Alexei Alexandrovici se interesa ce fel de activitate avea această nouă comisie și căzu pe gânduri. Chibzuia dacă activitatea comisiei n-are nimic contrar proiectelor sale. Dar întrucât activitatea acestei noi instituții era foarte complicată, iar proiectele lui îmbrățișau un domeniu prea vast – Karenin nu-și putu da seama dintr-o dată de acest lucru – și, scoțându-și pince-nez-ul, zise:
— Firește că aș putea să-i spun. Dar de ce anume vrei să ocupi acest post?
— E o leafă frumoasă, aproape nouă mii de ruble, pe când mijloacele mele…
— Nouă mii, repetă Alexei Alexandrovici și se încruntă.
Cifra importantă a salariului îi aduse aminte că din acest punct de vedere activitatea râvnită de Stepan Arkadici era în contradicție cu sensul principal al proiectelor sale, care tindea totdeauna la economie.
— Sunt de părere (am și scris un memoriu în această privință) că salariile uriașe din zilele noastre sunt indiciile unei assiette13 economice greșite, pe care o face administrația noastră.
— Dar dumneata ce-ai vrea? Întrebă Stepan Arkadici. Să zicem că un director de bancă are zece mii, dar el merită banii ăștia. Sau un inginer, care primește douăzeci de mii. Orice ai spune, e o activitate folositoare!
— Eu socotesc că salariul este ca prețul unei mărfi, și ca atare trebuie să fie supus legii cererii și ofertei. Dacă însă scopul salariului iese din cadrul acestei legi, ca în cazul a doi ingineri care, absolvind în același timp facultatea – amândoi deopotrivă de instruiți și de capabili – unul primește patruzeci de mii de ruble, iar celălalt se mulțumește cu două mii, sau când văd că juriști sau husari care, fără să aibă vreo pregătire specială, sunt numiți directori de bancă și au salarii uriașe – atunci trag concluzia că salariul nu se fixează după legea cererii și a ofertei, ci după obraz. În asemenea cazuri, e vorba de abuzuri care sunt importante prin ele însele și care au un efect dezastruos asupra serviciului de stat. Sunt de părere…
Stepan Arkadici se grăbi să-și întrerupă cumnatul.
— Dar trebuie să recunoști că se înființează o instituție nouă, de un incontestabil folos. Orice ai spune, e o instituție vie! Se pune un preț deosebit mai cu seamă pe faptul ca afacerile să fie conduse cinstit, zise Stepan Arkadici, accentuând ultimul cuvânt.
Dar Alexei Alexandrovici nu înțelegea sensul moscovit al cuvântului cinstit.
— Cinstea nu e decât o însușire negativă, spuse Karenin.
— Totuși mi-ai face un mare serviciu dacă ai pune o vorbă bună la Pomorski, răspunse Stepan Arkadici. Așa, printre altele…
— Dar mi se pare că asta depinde mai mult de Bolgarinov, își aminti Alexei Alexandrovici.
— Cât privește pe Bolgarinov, el e perfect de acord, îl încredința Oblonski, roșind.
Stepan Arkadici se îmbujora când rosti numele lui Bolgarinov, deoarece fusese chiar în aceeași dimineață la acest evreu, iar vizita îi lăsase o impresie neplăcută. Oblonski avea convingerea că această instituție, pe care vroia s-o servească, era nouă, vie, cinstită. Dar în dimineața aceea, când Bolgarinov îl lăsă – pare-se anume – să facă anticameră două ore în sala de așteptare împreună cu alți vizitatori, Stepan Arkadici se simți foarte prost.
Se simțea foarte prost – fie din pricină că el, prințul Oblonski, os din osul lui Riurik, așteaptă două ceasuri în anticamera unui evreu, fie că, pentru întâia dată în viață, nu urma pilda strămoșilor săi, slujind stăpânirea, ci pășea într-un nou domeniu de activitate. Era greu de spus; cert este însă că se simțea foarte prost.
În aceste două ore de așteptare la Bolgarinov, plimbându-se vioi prin anticameră, îndreptându-și favoriții, intrând în vorbă cu alți solicitatori și pregătind un calambur în legătură cu așteptarea la un evreu – el căută să-și ascundă cu grijă, atât față de alții, cât și față de sine însuși, sentimentul de care era stăpânit.
Încercă însă în vremea aceasta un simțământ de ciudă și de stinghereală, fie din pricină că nu-i reușea calamburul, fie din altă pricină. În sfârșit, când Bolgarinov îl primi cu o politețe exagerată, vădit triumfător de umilința solicitatorului, și aproape îl refuză, Stepan Arkadici se grăbise să uite toate acestea cât mai repede; și abia acum, amintindu-și de ele, Oblonski roși.
XVIII
— Și acum mai e o chestiune; știi care. E vorba de Anna, zise Stepan Arkadici, după ce tăcu vreo câtva timp și se scutură de impresia aceea neplăcută.
De îndată ce Oblonski rosti numele Annei, chipul lui Alexei Alexandrovici se schimbă cu desăvârșire. În locul însuflețirii de mai înainte, chipul său căpătă o expresie de oboseală și o rigiditate cadaverică.
— Ce vreți de la mine? Întrebă Karenin, îndreptându-se în jeț și închizând cutia cu pince-nez-ul.
— O hotărâre, Alexei Alexandrovici, o hotărâre, oricare ar fi ea. Mă adresez ție (Oblonski vru să spună: „nu ca unui soț înșelat” dar, temându-se să nu strice totul, adăugă): nu ca unui bărbat de stat (expresie nefericită), ci ca unui om de inimă, unui bun creștin. Trebuie să ai milă de dânsa.
— În ce privință anume? Întrebă Karenin.
— Da, să ai milă de ea. Dacă ai fi văzut-o ca mine – am petrecut toată iarna împreună – te-ai îndura de ea. E într-o situație groaznică, într-adevăr groaznică.
— Îmi pare, răspunse Alexei Alexandrovici, cu un glas și mai subțirel, aproape strident, că Anna Arkachevna are tot ceea ce și-a dorit ea însăși.
— Ah, Alexei Alexandrovici, pentru numele lui Dumnezeu, să lăsăm incriminările! Ce-a fost a trecut! Tu știi doar ce dorește și ce așteaptă ea: divorțul!
— Credeam că Anna Arkadievna renunță la divorț în cazul când cer ca băiatul să-mi fie lăsat mie, după cum i-am răspuns. Îmi închipuiam că chestiunea e lichidată. Eu o socotesc lichidată! Þipă Alexei Alexandrovici.
— Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mânia, îl rugă Stepan Arkadici, punând mâna pe genunchiul cumnatului său. Chestiunea nu e lichidată. Dacă-mi dai voie să recapitulez, lucrurile s-au petrecut astfel: când v-ați despărțit, ai fost mărinimos – așa cum poate fi numai un om în adevăr generos. I-ai dat totul: libertatea și chiar consimțământul pentru divorț. Anna a apreciat asta. Să nu crezi că nu-i așa. Da, da: ți-a apreciat deplin gestul, în așa măsură, că – simțindu-se vinovată față de tine – n-a chibzuit în primele clipe și nici nu putea să chibzuiască totul. Anna a renunțat la orice. Dar realitatea și timpul i-au arătat că situația sa e chinuitoare, de neîndurat.
— Viața Annei Arkadievna nu mă poate interesa, îl întrerupse Karenin, ridicând sprâncenele.
— Dă-mi voie să nu te cred, îl contrazise delicat Stepan Arkadici. În situația aceasta ea se chinuie și nimeni n-are nici un folos. A meritat-o, îmi vei spune. Anna știe asta și de aceea nu te roagă. Spune pe față că nu îndrăznește să te roage nimic. Dar eu, noi, neamurile ci, toți acei care o iubim, te rugăm, te implorăm. De ce să se chinuie? Cui folosește?
— Dați-mi voie, mi se pare că mă puneți în situația de acuzat, zise Alexei Alexandrovici.
— De loc, de loc, trebuie să mă înțelegi, răspunse Stepan Arkadici, atingând iarăși mâna cumnatului său, parcă încredințat că această atingere l-ar potoli. Atâta îți spun: viața Annei e un chin pe care tu îl poți ușura fără să pierzi nimic. Am să iau toate măsurile ca tu nici să nu bagi de scamă. Și apoi, ai făgăduit…
— Făgăduiala a fost făcută mai înainte. Îmi închipuiam ca chestiunea copilului rezolvă toată problema. Afară de asta credeam că Anna Arkadievna va avea atâta mărinimie… rosti anevoie și cu buzele tremurătoare Alexei Alexandrovici, care între timp îngălbenise.
— Anna lasă totul pe seama generozității talc. Te roagă, te imploră un singur lucru: s-o scoți din situația de neîndurat în care se găsește. Nu-și mai revendică băiatul, Alexei Alexandrovici! Ești un om bun, pune-te o clipă în locul ei. În situația ei, divorțul este pentru dânsa o chestiune de viață ori de moarte. Dacă nu i-ai fi făcut mai înainte făgăduieli, Anna s-ar fi împăcat cu situația și ar fi stat la țara. Dar tu i-ai făgăduit, Anna ți-a scris și s-a muiat la Moscova; și iată că locuiește de șase luni la Moscova, unde fiecare întâlnire cu oameni cunoscuți este ca un cuțit în inimă, așteptându-ți zilnic hotărârea. Asta-i ca și cum l-ai ține pe un condamnat la moarte, luni în șir, cu ștreangul de gât, făgăduindu-i poate moartea, poate grațierea. Îndură-te de dânsa și-mi iau îndatorirea să aranjez totul… vos scrupules14.
— Nu vorbesc de asta, de asta… îl întrerupse cu dezgust Alexei Alexandrovici. Poate am făgăduit ceva ce n-aveam dreptul că făgăduiesc.
— Atunci, refuzi ceea ce ai promis?
— Niciodată nu m-am dat în lături de la îndeplinirea unui lucru posibil; dar cer un răgaz să chibzuiesc în ce măsură cele făgăduite sunt posibile.
— Nu se poate, Alexei Alexandrovici! Izbucni Oblonski, sărind de pe scaun. Nu pot crede așa ceva! Este nenorocită cum nu poate fi o femeie mai nenorocită, iar tu nu-i poți refuza ceea ce…
— În măsura în care cele făgăduite sunt cu putință. Vous professez d'etre un libre penseur.15 Dar eu, ca om credincios, nu pot să mă pun într-o chestiune atât de însemnată împotriva legii creștinești.
— În societățile creștine, ca și la noi – după câte știu – se îngăduie divorțul, zise Stepan Arkadici. Divorțul este admis și de biserica noastră, și vedem…
— E admis, dar nu în înțelesul ăsta.
— Alexei Alexandrovici, nu te mai recunosc! Urmă Oblonski după câteva clipe de tăcere. N-ai fost tu acela – și n-am prețuit noi asta? – care ai iertat totul și, îndemnat tocmai de sentimente creștinești, erai gata să jertfești totul? Singur ai spus că-ți dai și haina când ți se cere cămașa, și acum…
— Te rog! Sări cu glas strident Alexei Alexandrovici, sculându-se deodată în picioare, palid și cu falca tremurătoare, te rog să pui capăt, să pui capăt… acestei discuții.
— Atunci, te rog să mă ierți dacă te-am supărat, rosti Stepan Arkadici cu un zâmbet stânjenit, întinzându-i mâna. De altminteri, ca sol, n-am făcut altceva decât să-mi îndeplinesc misiunea.
Alexei Alexandrovici îi dădu mâna, căzu pe gânduri și, în sfârșit, adăugă:
— Trebuie să chibzuiesc și să caut unele indicații. Poimâine am să-ți dau răspunsul definitiv, încheie el, după câteva clipe de gândire.
XIX.
Stepan Arkadici tocmai se pregătea să plece, când Kornei veni să anunțe:
— Serghei Alexeici!
„Cine-o fi Serghei Alexeici? Vru să întrebe Oblonski, dar își aduse aminte numaidecât. A, Serioja! Își zise el. Serghei Alexeici credeam că e directorul lui de cabinet. Anna chiar m-a rugat să-l văd pe Serioja”, își aminti Stepan Arkadici.
Oblonski își aminti expresia sfioasă, vrednică de milă, pe care o avusese Anna când îi vorbise la plecare: „Totuși, ai să-l vezi. Află amănunțit unde e și cine-l îngrijește. Și afară de asta, Stiva… dacă ar fi cu putință! Oare ar fi cu putință?” Stepan Arkadici înțelesese ce însemna acest: „dacă ar fi cu putință” – dacă s-ar putea face în așa fel ca, prin divorț, copilul să-i fie dat ei… Acum, Oblonski își dădea seama că nici nu putea fi vorba de așa ceva. Totuși îi părea bine să-și revadă nepotul.
Alexei Alexandrovici atrase atenția cumnatului său că băiatului nu i se vorbește niciodată despre maică-sa și-l rugă să nu-i pomenească nici un cuvânt despre dânsa.
— A fost grav bolnav după revederea cu maică-sa, pe care n-am prevăzut-o, sublinie Karenin. Ne-am temut chiar pentru viața lui. Dar un tratament rațional și băile de mare de astă-vară l-au pus pe picioare; acum, după sfatul doctorului, l-am înscris la școală. Într-adevăr, influența colegilor a dat rezultate bune. Acum e perfect sănătos și învață bine.
— Ce mare s-a făcut! Asta într-adevăr nu mai e Serioja, ci Serghei Alexeici în persoană! Zise cu un zâmbet Stepan Arkadici, uitându-se la un băiat frumos, lat în umeri, îmbrăcat cu o tunică bleumarin și cu pantaloni lungi, care intră vioi și fără sfială în odaie. Băiatul era sănătos și vesel. Salută pe unchiul său ca pe un străin; dar, recunoscându-l, roși și se întoarse repede în altă parte, ca și cum l-ar fi jignit sau supărat cu ceva. Se apropie de tatăl său și-i întinse carnetul de note, primit de la școală.
— Așa da, e destul de bine, încuviință tatăl său, poți pleca.
— A slăbit și a crescut. Nu mai e copil, ci băiețandru, zise Stepan Arkadici. Asta-mi place. Mă mai ții minte?
Băiatul aruncă repede o privire spre tatăl său.
— Da, mon oncle, răspunse Serioja, uitându-se scurt la unchiul său; apoi roși din nou și își plecă ochii în pământ.
Unchiul chemă băiatul lângă el și-l luă de braț.
— Ei, cum mai merge treaba? Îl întrebă Stepan Arkadici vrând să intre în vorbă cu dânsul, dar neștiind ce să spună.
Băiatul roși și nu răspunse căutând să-și scoată ușurel brațul din mâna unchiului. De îndată ce Oblonski îl lăsă de braț, Serioja – ca o pasăre scăpată din colivie – se uită întrebător la tatăl său, apoi ieși cu pași repezi din odaie.
Trecuse un an de când Serioja își văzuse ultima oară mama; de atunci nu mai auzise niciodată nimic despre dânsa. În același an, el fusese dat la școala. Făcu cunoștință cu colegii săi și se împrieteni cu ei. Visele și amintirea mamei sale, care-l îmbolnăviseră după revederea cu dânsa, nu-l mai urmăreau acum. Când i se furișau totuși în minte, Serioja le gonea stăruitor – socotindu-le rușinoase și potrivite numai pentru fetițe, dar nu pentru un băiat și un elev. Știa că între părinții săi fusese o ceartă care-i despărțise. Știa că trebuia să rămână cu tatăl său și căuta să se deprindă cu gândul acesta.
Văzându-și unchiul, care semăna cu maică-sa, Serioja avu un sentiment de neplăcere – deoarece revederea aceasta îi trezi în suflet amintiri și sentimente socotite de el ca rușinoase. Îi era cu atât mai neplăcut, cu cât – după unele cuvinte auzite, așteptând la ușa biroului, și mai ales după expresia feței tatălui și a unchiului său – Serioja înțelese că ei trebuie să fi vorbit despre maică-sa. Și ca să nu-și învinovățească tatăl, la care locuia și de care depindea, dar mai cu seamă ca să nu se lase cuprins de o duioșie, socotită de dânsul umilitoare, băiatul se silea să nu-l privească pe unchiul acesta, venit să-i tulbure liniștea, și să nu se gândească la ceea ce-i amintea el.
După ce Stepan Arkadici ieși în urma lui și-l văzu pe scară, după ce-l chemă la dânsul și-l întreba cum își petrece timpul la școala în recreații, Serioja, în lipsa tatălui, intră în vorbă cu unchiul său.
— Ne jucăm acum mai ales de-a trenul, răspunse băiatul la întrebare. Uite cum vine asta: doi băieți se așază pe o bancă. Ãștia-s călătorii. Altul se urcă în picioare pe aceeași bancă. Toți se înhamă la bancă, unii o apucă cu mâinile, alții o trag cu o curea… și o duc prin toate sălile. Ușile se deschid înainte. Da-i foarte greu să fii conductor.
— Vorbești de acel care stă în picioare? Îl întrebă Oblonski surâzând.
— Da, trebuie să ai mult curaj și dibăcie, mai ales când se oprește trenul brusc sau când cade cineva.
— E drept, asta nu-i glumă! Adeveri Stepan Arkadici, uitându-se cu tristețe în ochii aceia însuflețiți, care semănau cu ai mamei sale, și care acum nu mai erau chiar de copil, nu mai păreau cu totul nevinovați. Cu toate că făgăduise lui Alexei Alexandrovici să nu vorbească băiatului despre Anna, Oblonski nu se putu stăpâni.
— O mai ții minte pe mama ta? Îl întrebă el deodată.
— Nu, n-o țin minte, răspunse scurt Serioja; și, roșind până în albul ochilor, lăsă ochii în pământ. Iar unchiul său nu mai putu scoate de la dânsul nici un cuvânt.
Peste o jumătate de ceas, preceptorul rus își găsi elevul pe scară și mult timp nu-și putu da seama dacă e mânios sau plânge.
— Te-ai lovit probabil când ai căzut, zise preceptorul. Þi-am spus că e un joc primejdios. Trebuie să spun directorului.
— Dacă m-aș fi lovit, nimeni n-ar fi băgat de seamă, poți fi sigur de asta.
— Atunci ce este?
— Lăsați-mă în pace! O țin minte, sau n-o țin minte… Ce-i pasă lui? Și de ce să țin minte? Lăsați-mă în pace! Strigă Serioja, de astă dată nu numai preceptorului, ci lumii întregi.
XX.
Ca totdeauna, Stepan Arkadici nu-și pierdu timpul degeaba la Petersburg. Afară de treburile sale, de divorțul Annei și de postul cel nou, Stepan Arkadici avea nevoie ca de obicei, cum spunea el, să-și reîmprospăteze puterile după viața îmbâcsită de la Moscova.
Cu toate cafés chantants-urile și omnibusele sale, Moscova rămânea o baltă cu apă stătătoare. Stepan Arkadici avea mereu impresia asta. După o ședere mai lungă la Moscova, mai cu seamă în sânul familiei, el simțea că-și pierde voia bună. Stepan Arkadici ajungea să fie îngrijorat de proasta dispoziție și de mustrările nevestei sale, de sănătatea și de creșterea copiilor, de măruntele interese ale serviciului, neliniștit până și de faptul că avea datorii. De îndată însă ce sosea la Petersburg și locuia câtva timp acolo, în cercul frecventat de dânsul – unde lumea trăia în toată puterea cuvântului, și nu vegeta ca la Moscova – toate gândurile acestea i se risipeau numaidecât și se topeau ca ceara la foc.
Soția? Oblonski vorbise chiar în ziua aceea cu prințul Cecenski. Acesta avea nevastă și familie – copii mari, elevi în Corpul pajilor… și mai avea încă o familie, nelegitimă, de asemenea cu copii. Cu toate că prima familie era foarte plăcută, prințul Cecenski se simțea mai fericit în cea de-a doua, unde își ducea și băiatul cel mai mare și spunea lui Stepan Arkadici că socotește acest lucru folositor, ca să-l mai dezghețe pe fiul său. Dar ce s-ar spune despre așa ceva la Moscova?
Copiii? La Petersburg, copiii nu tulburau viața părinților. Erau crescuți în pensioane unde nu existau ideile acelea absurde răspândite la Moscova de Lvov, de pildă, după care copiilor li se cuvin toate bucuriile vieții, iar părinților – numai munca și grijile. Lumea de aici își dădea seama că omul trebuie să trăiască pentru el însuși – după cum se cuvine să-și ducă viața un om cult.
Serviciul? Aici slujba nu era un jug greu, fără nădejde, la care trăgeai ca la Moscova. Serviciul prezenta aici un interes. O întrevedere, o îndatorire, un cuvânt spus la locul lui, o glumă – iată ce-l ajuta pe om să-și facă dintr-o dată carieră, ca Brianțev, pe care Stepan Arkadici îl întâlnise cu o zi mai înainte și care ajunsese unul dintre cei mai importanți demnitari. O asemenea slujbă prezenta într-adevăr un interes.
Dar îndeosebi părerile Petersburgului asupra chestiunilor bănești aveau asupra lui Stepan Arkadici un efect liniștitor. Bartnianski, care cheltuia cel puțin cincizeci de mii de ruble, după traiul dus de el, îi spuse în această privință ceva extraordinar.
Înainte de prânz, Oblonski – în mijlocul conversației – spuse lui Bartnianski:
— Mi se pare că ești bine cu Mordvinski. Ai putea să-mi faci un serviciu, punând o vorbă bună pentru mine. Există un post pe care aș vrea să-l ocup. Membru al comisiei…
— Lasă, că tot n-am să țin minte… Dar ce idee să te bagi în afaceri de căi ferate cu evreii! Orice ai zice, e o afacere dubioasă!
Stepan Arkadici nu-i mai spuse că era vorba de o instituție vie. Bartnianski n-ar fi înțeles.
— Îmi trebuie bani. N-am din ce trăi.
— Totuși, văd că trăiești.
— Trăiesc, dar plin de datorii.
— Zău! Cât de mari? Întrebă, compătimitor, Bartnianski.
— Foarte mari. Vreo douăzeci de mii. Bartnianski râse cu poftă.
— Ce om fericit! Eu datorez un milion și jumătate. Nu posed nimic și – după cât vezi – mai pot trăi.
Stepan Arkadici putea verifica exactitatea acestei afirmații nu numai în vorbe, ci și în fapte. Jivahov avea datorii, cam vreo trei sute de mii de ruble, și în buzunar – nici o para chioară; totuși trăia, și încă ce bine! Contele Krivțov, pe care toată lumea pusese cruce de mult, întreținea două femei. Petrovski tocase cinci milioane și trăia ca și mai înainte, ocupându-se chiar cu partea financiară a unei instituții, de unde primea o leafă de douăzeci de mii de ruble. Afară de aceasta, Petersburgul avea o influență plăcută și asupra fizicului lui Stepan Arkadici. Îl întinerea. La Moscova, Oblonski se uita din când în când la firele cărunte din părul său, ațipea după masă, se întindea, urca scara încet, răsuflând greu, se plictisea în societatea femeilor tinere, nu mai dansa la baluri. La Petersburg însă, parcă lepăda din spate zece ani.
Avea la Petersburg sentimentul de care-i vorbise cu o zi înainte prințul Piotr Oblonski, în vârstă de șaizeci de ani, de-abia întors din străinătate:
— Noi cei de aici nu știm să trăim, spunea Piotr Oblonski. Astă-vară am fost la Baden și, crede-mă, m-am simțit într-adevăr tânăr de tot. Vedeam câte o femeie tinerică și îndată aveam niște gânduri… Mâncam, beam puțin – și mă simțeam puternic, vioi. Mă întorc în Rusia. Trebuia să mă duc la nevastă-mea și pe urmă la țară. Ei bine, n-ai să mă crezi, după două săptămâni m-am pus la halat și nu mai veneam îmbrăcat la masă. Unde să te mai gândești la femei tinere?! Îmbătrânisem cu totul. Nu-mi mai rămânea decât să ma gândesc la mântuirea sufletului. Am plecat la Paris și iarăși m-am îndreptat.
Stepan Arkadici simțea exact aceeași deosebire ca și Piotr Oblonski: la Moscova se delăsa așa de tare, că – dacă ar fi stat acolo mai multă vreme, n-ar fi ajuns, nici mai mult, nici mai puțin, decât să se gândească la mântuirea sufletului. La Petersburg însă, el se simțea din nou bărbat în toată puterea.
Între prințesa Betsy Tverskaia și Stepan Arkadici se stabiliseră de mult niște relații ciudate. Oblonski îi făcea totdeauna curte în glumă și-i spunea, tot în glumă, lucrurile cele mai piperate, știind că nimic nu putea să-i placă mai mult. A doua zi după convorbirea cu Alexei Alexandrovici, Stepan Arkadici se duse la Betsy. Se simțea așa de tânăr și merse atât de departe cu glumele sale, încât nu mai știa cum să dea înapoi, căci, din nenorocire, prințesa nu numai că nu-i plăcea, ci chiar îl dezgusta. Iar între dânșii se stabilise acest ton ușuratic tocmai fiindcă el îi plăcea prințesei. De aceea, Oblonski se bucură foarte mult de sosirea prințesei Meahkaia, care le tulbură intimitatea.
— Ah, ești și dumneata aici! Exclamă prințesa, văzându-l. Ce mai face biata dumitale soră? Nu te uita la mine așa, adăugă ea. De când a tăbărât toată lumea asupra ei, și mai cu seamă acelea care sunt de o sută de ori mai rele decât dânsa, eu sunt de părere că a făcut foarte bine. Nu pot să-i iert lui Vronski faptul că nu mi-a dat de știre că a sosit Anna la Petersburg. M-aș fi dus la ea și aș fi însoțit-o pretutindeni. Te rog s-o încredințezi de iubirea mea. Dar ia spune-mi, ce mai face?
— Într-adevăr, Anna se află într-o situație grea, ea… începu Stepan Arkadici să povestească plin de candoare, luând în serios cuvintele prințesei Meahkaia: „Spune-mi, ce mai face?”
Dar prințesa îl întrerupse numaidecât, cum îi era obiceiul, și începu să povestească ea:
— A făcut ceea ce fac toate femeile, afară de mine, dar pe ascuns. Ea însă n-a vrut să înșele pe nimeni, și foarte bine a făcut. A făcut și mai bine, părăsind pe smintitul dumitale de cumnat. Te rog să mă ierți. Toată lumea îl socotea pe Alexei Alexandrovici grozav de deștept. Numai eu susțineam că e prost. Acum însă, de când are legături atât de strânse cu Lidia Ivanovna și cu Landau, toți spun că-i țicnit. Aș fi bucuroasă să nu fiu de părerea tuturor, dar de data asta nu pot.
— A propos, te rog, n-ai putea să-mi explici ce înseamnă asta? Întrebă Stepan Arkadici. Ieri am fost la dânsul în chestiunea surorii mele și i-am cerut un răspuns hotărâtor. Karenin nu mi-a dat răspunsul. Mi-a spus numai că are să se mai gândească. Iar azi-dimineață, în loc de răspuns, am primit o invitație pentru diseară la contesa Lidia Ivanovna.
— Așa, așa! Zise voioasă prințesa Meahkaia. Au să ceară părerea lui Landau.
— Lui Landau? De ce? Cine-i acest Landau?
— Cum? Nu cunoști pe Jules Landau, le fameux Jules Landau, le clair-voyont?16 E tot un trăsnit, dar de dânsul depinde soarta surorii dumitale. Uite ce se întâmplă când stai în provincie: nu știi nimic. Vezi dumneata, Landau era commis17 într-o prăvălie din Paris și o dată s-a dus la un doctor. Stând în sala de așteptare, Landau a adormit, și în timpul somnului s-a apucat să dea sfaturi bolnavilor, niște sfaturi extraordinare! Cunoști pe Iuri Meledinski, care e bolnav? Soția lui a aflat despre acest Landau și l-a angajat ca să-i trateze bărbatul. Îmi închipui că nu i-a făcut nici un bine, fiindcă e tot atât de ramolit ca înainte, amândoi însă cred în el și-l târăsc după dânșii. L-au adus în Rusia. Aici toată lumea se îmbulzește la el, iar el s-a apucat să-i trateze pe toți. A făcut-o bine pe contesa Bezzubova, care l-a îndrăgit atâta, încât l-a înfiat.
— Cum asta?
— Uite-așa, cum se înfiază. Acum el nu mai e Landau, ci contele Bezzubov. Dar nu despre asta-i vorba. Totul e că Lidia – eu țin foarte mult la dânsa, dar nu-i nici ea în toate mințile – s-a agățat de acest Landau, fără de care nici ca, nici Alexei Alexandrovici nu iau nici o hotărâre. Așa că soarta surorii dumitale se află acum în mâinile acestui Landau, alias contele Bezzubov.
XXI.
După o masă excelentă la Bartnianski, încheiată cu o cantitate respectabilă de coniac, Stepan Arkadici, numai cu o mică întârziere față de ora indicată, sosi la contesa Lidia Ivanovna.
— Cine mai e la doamna contesă? Franțuzul? Întrebă Stepan Arkadici pe portar, uitându-se la paltonul cunoscut al lui Alexei Alexandrovici și la un palton ciudat, demodat, cu încheietori.
— Alexei Alexandrovici Karenin și contele Bezzubov, răspunse cu demnitate portarul.
„Prințesa Meahkaia a ghicit, gândi Oblonski urcând scara. Ciudat lucru! Totuși ar fi foarte bine dacă m-aș împrieteni cu ea. Are o trecere extraordinară! Dacă ar pune o vorbă bună la Pomorski, s-ar face sigur.”
Afară încă nu amurgise, dar lămpile erau aprinse în salonașul cu perdelele lăsate ale contesei Lidia Ivanovna.
Contesa și Alexei Alexandrovici ședeau la o masă rotundă, lângă lampă, vorbind cu glas scăzut. Un bărbat scund și slab, cu șolduri ca de femeie, cu picioarele strâmbe, foarte palid frumos, cu niște ochi minunați și strălucitori, cu plete lăsate peste gulerul redingotei, stătea în picioare în celălalt capăt al odăii, uitându-se la portretele de pe perete. După ce salută pe gazdă și pe Alexei Alexandrovici, Stepan Arkadici se uită fără voie, încă o dată, la necunoscut.
— Monsieur Landau! Îl chemă contesa cu o blândețe și o deferentă care uimiră pe Oblonski; apoi făcu prezentările.
Landau întoarse repede capul, veni mai aproape și, zâmbind, își puse mâna asudată și moale în mâna întinsă a lui Stepan Arkadici; după aceea, se îndepărtă îndată din nou și începu să privească portretele. Contesa și Alexei Alexandrovici schimbară o privire semnificativă.
— Îmi pare bine că te văd, mai cu seamă astăzi, zise contesa Lidia Ivanovna, arătând lui Stepan Arkadici un loc lângă Karenin.
— Þi l-am prezentat ca domnul Landau, adăugă contesa încet, uitându-se întâi la francez și pe urmă numaidecât la Alexei Alexandrovici. Dar, de fapt, e contele Bezzubov, după cum știi desigur, însă lui nu-i place titlul acesta.
— Da, am auzit, răspunse Oblonski. Se spune că el a vindecat-o complet pe contesa Bezzubova.
— A fost astăzi la mine. E vrednică de milă! Spuse contesa către Alexei Alexandrovici. Despărțirea asta e îngrozitoare pentru dânsa. E o lovitură cumplită!
— Pleacă irevocabil? Întrebă Alexei Alexandrovici.
— Da. Pleacă la Paris. A auzit ieri un glas, răspunse contesa Lidia Ivanovna, uitându-se la Stepan Arkadici.
— A, un glas! Repetă Oblonski, dându-și seama că trebuie să fie cât mai prudent cu putință în această societate, unde se petrece sau urmează să se petreacă ceva deosebit, a cărui cheie încă îi lipsea.
Se făcu o pauză de câteva clipe, după care contesa Lidia Ivanovna, ajungând parcă la punctul principal al discuției, spuse lui Oblonski, surâzând fin:
— Vă cunosc de mult și-mi pare foarte bine că vă pot cunoaște și mai de aproape. Les amis de nos amis sont nos amis.18 Dar ca să fii prieten, trebuie să te gândești la starea sufletească a prietenilor tăi, și mă tem că dumneata nu faci acest lucru pentru Alexei Alexandrovici. Înțelegi ce vreau să spun? Zise contesa, ridicând spre dânsul ochii săi minunați și visători.
— În parte, contesă, îmi dau seama că situația lui Alexei Alexandrovici… răspunse Oblonski, neînțelegând bine despre ce era vorba și de aceea dorind să nu iasă din generalități.
— Schimbarea nu e de ordin extern, rosti cu severitate contesa Lidia Ivanovna, urmărindu-l în același timp cu o privire de îndrăgostită pe Alexei Alexandrovici, care se ridicase și se îndreptase spre Landau. I s-a schimbat inima, i-a fost dăruită o inimă nouă și mi-e teamă că nu te-ai gândit îndeajuns la transformarea care s-a săvârșit întrânsul.
— În linii generale, pot să-mi dau seama de această transformare. Am fost totdeauna prieteni, și acum… zise Stepan Arkadici, răspunzând cu o căutătură duioasă la privirea contesei, în timp ce cumpănea în minte cu care dintre cei doi miniștri se afla în mai bune relații contesa, ca să hotărască pe lângă care dintre dânșii s-o roage să intervină.
— Transformarea care s-a săvârșit întrânsul nu-i poate slăbi sentimentul de iubire față de aproapele său, ba dimpotrivă trebuie să-i sporească acest simțământ. Mă tem însă că dumneata nu mă înțelegi. Nu dorești ceai? Îl întrebă contesa, arătând cu ochii spre un fecior care adusese pe o tavă ceștile cu ceai.
— Într-adevăr, nu destul de bine, contesă… Desigur, nenorocirea lui…
— Dar nenorocirea asta s-a prefăcut în cea mai mare fericire când i s-a înnoit inima, și Cel-de-Sus îi umple toată ființa! Exclamă contesa, uitându-se drăgăstos la Stepan Arkadici.
„Cred că am s-o pot ruga să vorbească și cu unul, și cu celălalt”, se gândi Oblonski.
— O, firește, contesă, zise Stepan Arkadici; dar îmi închipui că aceste schimbări sunt atât de intime, încât nimeni – nici persoana cea mai apropiată – n-ar îndrăzni să vorbească despre ele.
— Dimpotrivă, trebuie să vorbim și să ne ajutăm unii pe alții.
— Da, fără îndoială, dar sunt unele deosebiri de convingeri, apoi… urmă Oblonski, cu zâmbetul cel mai blând.
— Nu pot exista deosebiri de vederi, când este vorba de un adevăr sfânt…
— O, da, desigur, dar… și Stepan Arkadici tăcu, fâstâcit, dându-și seama că era vorba de religie.
— Mi se pare că are să adoarmă numaidecât, șopti Alexei Alexandrovici, apropiindu-se de Lidia Ivanovna.
Stepan Arkadici întoarse capul. Landau ședea cu capul plecat lângă fereastră, rezemat de brațele și de speteaza fotoliului. Simțind privirile întoarse spre el, francezul ridică fruntea și zâmbi naiv, ca un copil.
— Nu vă uitați la dânsul, îi rugă Lidia Ivanovna și, cu un deget ușor, împinse un scaun spre Alexei Alexandrovici. Am băgat de seamă… începu contesa să spună ceva, dar tocmai atunci intră feciorul cu o scrisoare. Lidia Ivanovna citi la repezeală misiva și, după ce-și ceru iertare, scrise răspunsul cu o iuțeală extraordinară. Dădu feciorului răspunsul și se întoarse la masă. Am băgat de seamă, urmă contesa, că moscoviții, mai cu seamă bărbații, sunt oamenii cei mai nepăsători față de religie.
— A, nu, contesă. Mi se pare că moscoviții au reputația de a fi oamenii cei mai neclintiți în credința lor, răspunse Stepan Arkadici.
— După câte înțeleg, dumneata faci parte, din nenorocire, dintre cei nepăsători, spuse Alexei Alexandrovici către Oblonski cu un zâmbet obosit.
— Cum poți fi nepăsător?! Izbucni Lidia Ivanovna.
— În această privință, nu-s de loc nepăsător, dar sunt încă în așteptare, zise Stepan Arkadici cu zâmbetul său care îndulcea cuvintele. Cred că încă n-a venit pentru mine clipa unor astfel de întrebări.
Karenin și Lidia Ivanovna schimbară o privire.
— Niciodată nu putem ști dacă a venit vremea ori nu, rosti cu severitate Alexei Alexandrovici. Nu trebuie să ne întrebăm dacă suntem ori nu suntem gata. Harul nu se pogoară după pregătirea oamenilor. El nu se pogoară uneori asupra celor ce se trudesc, ci se pogoară asupra celor nepregătiți – ca asupra lui Saul.
— Nu. Mi se pare că încă nu, spuse Lidia Ivanovna, care între timp urmărise mișcările francezului.
Landau se sculă și veni spre dânșii.
— Îmi dați voie să vă ascult și eu?
— Cum de nu! Nu vroiam să te tulbur! Răspunse Lidia Ivanovna, privindu-l cu duioșie. Ia loc lângă noi.
— Trebuie numai să nu închizi ochii, pentru a nu fi lipsit de lumină, adăugă Alexei Alexandrovici.
— Ah, dacă ai ști cât de fericiți suntem, simțindu-i veșnica prezență în inimile noastre! urmă contesa Lidia Ivanovna cu un zâmbet exaltat.
— Uneori omul poate să nu se simtă în stare a se ridica la asemenea înălțimi, zise Stepan Arkadici, simțind că se preface atunci când recunoaște religia ca ceva înălțător, și în același timp neputându-se hotărî a se arăta liber-cugetător față de contesă, care – printr-un singur cuvânt spus lui Pomorski – i-ar fi putut da postul dorit.
— Cu alte cuvinte, dumneata vrei să spui că-l împiedică păcatul? Îl întrebă Lidia Ivanovna. Asta e o părere greșită. Păcatul nu mai există pentru cei credincioși; păcatul li-e răscumpărat. Pardon, adăugă contesa, uitându-se la feciorul care intră din nou cu un alt bilet. Îl citi și răspunse verbal: „Spune-i că mâine, la marea ducesă”. Pentru un credincios nu există păcat, urmă ea.
— Bine, bine, dar credința fără fapte e moartă, spuse Stepan Arkadici, amintindu-și de această frază din catehism și subliniindu-și independența numai printr-un zâmbet.
— Poftim, asta e din epistola apostolului Iacov, spuse Alexei Alexandrovici către Lidia Ivanovna cu oarecare mustrare, ca despre o chestiune pe care o dezbătuseră de mai multe ori. Cât rău a făcut interpretarea falsă a acestui pasaj! Nimic nu te îndepărtează atât de credință ca această interpretare. Se zice: „N-am făcut fapte bune, de aceea nu pot să cred”, asta însă nu s-a spus nicăieri. S-a spus tocmai contrariul.
— Să te ostenești pentru Dumnezeu, să-ți mântuiești sufletul prin munci și prin post, rosti contesa Lidia Ivanovna cu dezgust și cu dispreț – acestea sunt părerile barbare ale călugărilor noștri… Așa ceva nu s-a spus nicăieri. E mult mai simplu și mult mai ușor, adăugă contesa, uitându-se la Stepan Arkadici cu același zâmbet de încurajare pe care-l folosea atunci când îmbărbăta la curte pe tinerele domnișoare de onoare, fâstâcite din pricina noului mediu.
— Suntem mântuiți de Christos, care a suferit pentru noi. Suntem mântuiți prin credință, întări Alexei Alexandrovici, încuviințând cu privirea cuvintele contesei.
— Vous comprenez l'anglais?19 întrebă Lidia Ivanovna și, primind un răspuns afirmativ, se sculă și începu să caute printre cărțile de pe un raft mic. Vreau să citesc Safe and happy20 sau Under the wing21, zise contesa, uitându-se întrebător la Karenin. Găsind cartea, contesa, după ce se așeză iarăși la locul său, o deschise. E foarte scurt. Aici este arătată calea pe care poți ajunge la credință și la o fericire mai presus de orice lucru pământean și care-ți umple sufletul. Un om credincios nu poate fi nefericit, deoarece nu e singur. De altfel, o să vezi acum. Când contesa tocmai se pregătea să citească, feciorul se ivi din nou. Doamna Borozdina? Spune-i că mâine la ora două. Da, urmă ea, trecând un deget între file la locul cuvenit și oftă, uitându-se țintă înainte cu ochii săi visători și minunat de frumoși. Uite cum lucrează credința cea adevărată. O cunoști pe Marie Sanina? Ai auzit de nenorocirea ei? Își pierduse unicul copil. Era deznădăjduită. Și știți ce s-a întâmplat? A găsit pe acest prieten și acum îi mulțumește lui Dumnezeu pentru moartea copilului său. Iată fericirea pe care ți-o dă credința.
— A, da, e foarte… îndrugă Stepan Arkadici, mulțumit că Lidia Ivanovna va citi și-i va da putința să se reculeagă un pic. „Nu. Mai bine să n-o rog nimic astăzi, se gândi el. Atât numai: să nu încurc lucrurile și să scap cu obraz curat de aici.”
— Are să te plictisească, spuse contesa Lidia Ivanovna lui Landau. Nu știi englezește. Dar e scurt.
— Ba da, am să înțeleg, răspunse Landau cu zâmbetul său de mai înainte și închise ochii.
Alexei Alexandrovici și Lidia Ivanovna își încrucișară o privire semnificativă și lectura începu.
XXII.
Stepan Arkadici rămase nedumerit cu totul de cuvintele noi și ciudate pe care le auzea. Viața complicată de la Petersburg avea de obicei asupră-i un efect excitant, scoțându-l din monotonia moscovită. Variația pe care o găsea în sferele cunoscute de dânsul îi plăcea și o înțelegea. În acest mediu străin însă, el se vedea încurcat, buimăcit și nu putea cuprinde totul cu mintea. Ascultând pe contesa Lidia Ivanovna și simțind ațintiți asupră-i ochii lui Landau – frumoși, naivi sau șireți (nici el nu știa cum sunt) – Oblonski se trezi cu capul împovărat de o neobișnuită greutate.
Cele mai felurite gânduri i se încâlceau în minte: „Marie Sanina se bucură că i-a murit copilul… Ce bine ar fi să fumez acum o țigară… Ca să-ți mântuiești sufletul, trebuie numai să crezi… Călugării habar n-au de așa ceva… însă contesa Lidia Ivanovna știe… Dar de ce am greutatea asta în cap? De la coniac? Sau fiindcă toate astea sunt foarte ciudate? Mi se pare că n-am făcut până acum nici o necuviință… în orice caz, n-o mai pot ruga să intervină pentru mine… Se spune că ăștia te silesc să te rogi lui Dumnezeu! Să nu mă pună și pe mine! Ar fi prea stupid… Ce aiureli citește! Pronunță însă frumos! Landau e Bezzubov. De ce-i Bezzubov?”…
Stepan Arkadici simți deodată că falca de jos începe să i se strâmbe nestăpânit într-un căscat. Își îndreptă favoriții ca să-și ascundă căscatul și tresări; dar, îndată după aceea, simți că adoarme și-i gata să sforăie. Se dezmetici în clipa când glasul contesei Lidia Ivanovna rosti: „Doarme”.
Stepan Arkadici tresări speriat, simțindu-se vinovat și prins. Se liniști numaidecât, când își dădu seama că din fericire era vorba de Landau. Francezul adormise ca și Oblonski. Somnul lui Stepan Arkadici însă i-ar fi jignit (de altfel, lui Oblonski nici nu-i trecu asta prin cap, atât de ciudate i se păreau toate), în timp ce somnul lui Landau le pricinui o nespusă bucurie, mai cu seamă contesei.
— Mon ami22, șopti Lidia Ivanovna, îndreptându-și cu băgare de seamă faldurile rochiei de mătase ca să nu scoată nici un foșnet și spunând lui Karenin în exaltarea ei mon ami în loc de Alexei Alexandrovici, donnez-lui la main. Vous voyez?23St…! Făcu ea către feciorul care intrase din nou. Nu primesc.
Francezul, cu capul aplecat pe spătarul jețului, dormea sau se prefăcea că doarme. Cu mâna asudată, sprijinită pe genunchi, făcea slabe mișcări, ca și cum ar fi vrut să prindă ceva. Alexei Alexandrovici se ridică cu luare-aminte, dar se agăță de masă; se îndreptă spre francez și-și puse mâna într-a lui. Stepan Arkadici se sculă și el și – cu ochii mari deschiși, dorind să se trezească dacă cumva dormea – se uită când la unul, când la celălalt. Toate acestea erau aievea. Oblonski simțea că în capul său totul se încurca din ce în ce mai rău.
— Que la personne qui est arrivée la derniere, celle qui demande, qu'elle sorte! Quelle sorte!24 rosti francezul, cu ochii închiși.
— Vous m'excuserez, mais vous voyez… Revenez vers dix heures, encore mieux demain.25
— Quelle sorte! Repetă nerăbdător francezul.
— C'est moi, n est-ce pas?26
După ce primi un răspunse afirmativ Stepan Arkadici, uitând și ceea ce vroia să roage pe Lidia Ivanovna, ca și răspunsul cerut pentru sora sa, ieși din cameră în vârful picioarelor, cu singura dorință de a scăpa cât mai repede de acolo și o zbughi în stradă ca dintr-o casă ciumată. Vorbi și glumi îndelung cu birjarul, ca să-și vină cât mai curând în fire.
La Teatrul Francez, unde mai apucă ultimul act, iar pe urmă la „tătari”, la un pahar de șampanie, Stepan Arkadici își reveni puțin, intrând în atmosfera lui obișnuită; totuși, în seara aceea, el nu se simți în apele lui.
Întorcându-se acasă la Piotr Oblonski, unde trăsese la Petersburg, Stiva găsi un bilet de la Betsy. Îi scria că ținea foarte mult să isprăvească conversația începută cu el și-l ruga să vină a doua zi. Abia apucă să citească biletul, făcând o schimă, că de jos se auziră pași greoi de oameni care se opinteau cărând ceva.
Stepan Arkadici ieși să vadă ce se întâmplase. Era Piotr Oblonski, atât de întinerit și de beat, că nu putea urca singur scara. Văzându-l pe Stepan Arkadici, porunci să fie pus pe picioare; apoi agățându-se de dânsul, îl trase în camera lui, unde începu să-i povestească cum își petrecuse seara, și adormi numaidecât.
Stepan Arkadici era abătut – lucru care i se întâmpla rar – și mult timp nu putu adormi. Tot ce-și amintea era urât, dar mai urât decât orice și rușinos îi părea timpul petrecut în seara aceea la contesa Lidia Ivanovna.
A doua zi, Oblonski primi de la Alexei Alexandrovici un refuz categoric cu privire la divorțul Annei șt înțelese ca hotărârea fusese luată pe temeiul celor spuse în ajun de francez în somnul său adevărat sau prefăcut.
XXIII.
Ca să iei o hotărâre în viața de familie, trebuie să existe între soți ori un complet dezacord, ori o armonic plină de iubire. Când însă raporturile dintre soți sunt nedefinite și nu există niciuna, nici alta, nu se poate hotărî nimic.
Multe familii rămân ani în șir în aceeași situație, de care s-au săturat amândoi soții, numai fiindcă între dânșii nu e nici dezacord deplin, nici armonie.
Viața la Moscova, pe căldură și praf, cu soarele care nu mai lumina primăvăratic, ci dogorea ca vara, cu copacii de pe bulevarde care înfrunziseră de mult și aveau acum frunzele colbăite, era de neîndurat atât pentru Anna, cât și pentru Vronski. Nu se mutaseră însă la Vozdvijenskoe, așa cum hotărâseră mai demult. Locuiau mai departe la Moscova, de care se saturaseră amândoi, fiindcă în ultimul timp nu mai trăiau în armonie.
Starea de enervare care-i dezbina nu se datora vreunui lucru dinafară, și toate încercările de explicație între dânșii nu numai că n-o înlăturau, ci o sporeau. Era o frământare lăuntrică, pricinuită la dânsa de scăderea dragostei lui, iar la el de părerea de rău că din cauza Annei ajunsese într-o situație grea, pe care ea, în loc s-o ușureze, o făcea încă și mai grea. Niciunul, nici altul nu-și mărturiseau pricinile enervării lor, dar fiecare se considera nedreptățit și, la orice prilej, încerca să se justifice.
Anna socotea că Vronski – cu toate obiceiurile, gândurile și dorințele sale, cu formația lui sufletească și fizică – n-avea alt scop în viață decât dragostea. Și dragostea aceasta – care, după părerile Annei, ar fi trebuit să se concentreze numai asupra ei – scăzuse. Prin urmare, Anna trase concluzia că o parte din această dragoste trecuse asupra altor femei sau asupra altei femei: de aceea era geloasă… și nu din pricina unei anumite femei, ci din cauză că dragostea lui se răcea. Pentru că nu avea o ființă anume asupra căreia să-și reverse gelozia, Anna o căuta. La cea mai mică aluzie ea-și strămuta gelozia de la un obiect la altul. Când gelozia ei se manifesta asupra femeilor acelora ordinare, cu care Vronski, datorită raporturilor sale din timpul burlăciei, putea să intre în legătură cu atâta ușurință… când era geloasă pe femeile din societate, pe care Alexei le-ar fi întâlnit… când era geloasă pe o fată imaginară, pentru care el ar fi vrut să se despartă de Anna ca s-o ia de soție. Această ultimă gelozie o chinuia cel mai mult, mai ales fiindcă el însuși făcuse imprudența să-i spună într-o clipă de sinceritate că maică-sa îl înțelege așa de puțin, că și-a îngăduit să-l îndemne a se însura cu tânăra prințesă Sorokina.
Fiind geloasă, Anna se revolta împotriva lui și căuta la orice pas prilejuri de protest. Îl învinuia de tot ce era penibil în situația ei: starea de dureroasă așteptare de la Moscova, întârzierea și nehotărârea lui Alexei Alexandrovici, singurătatea ei… Dacă ar fi iubit-o, el și-ar fi dat seama de dificultățile situației sale și ar fi salvat-o. Tot Vronski era vinovat că Anna locuia la Moscova, și nu la moșie. El nu putea trăi îngropat la țară, așa cum dorea ea. El avea nevoie de societate și îi crease această situație îngrozitoare a cărei gravitate nu vroia s-o înțeleagă. Și tot el purta vina de a fi despărțită pentru totdeauna de băiatul său.
Nici rarele clipe de dragoste duioasă care se strecurau între dânșii n-o linișteau. Vedea în dragostea lui o nuanță de calm și de siguranță care nu existase mai înainte și care o enerva.
Se însera. Anna era singură. Îl aștepta să se întoarcă de la un prânz între burlaci, la care se dusese. Se plimba în lungul și în latul biroului său (odaia unde se auzea cel mai puțin zgomotul străzii) și se gândea până în cele mai mici amănunte la cearta lor din ajun. Pornind cu gândul mereu în urmă, la cuvintele jignitoare pe care și le amintea, la motivul certei, ea ajunse în sfârșit la începutul discuției. Mult timp nu-i veni să creadă că neînțelegerea începuse de la un subiect atât de neînsemnat și de îndepărtat de inima fiecăruia. Totuși, așa se petrecuseră lucrurile. Totul începuse de la faptul că Vronski râsese de liceele de fete, socotindu-le nefolositoare, iar Anna le luase apărarea. El vorbise fără respect de învățământul femeilor și spusese că Hanna – englezoaica protejată de Anna – n-avea de loc nevoie să știe fizică.
Lucrul acesta o enervase pe Anna. Văzuse în spusele lui o aluzie disprețuitoare la ocupațiile sale; de aceea, Anna pregătise și rostise o astfel de frază, încât să-l pedepsească pe Vronski pentru durerea pe care i-o pricinuise.
— Nu mă așteptam să-ți amintești de sentimentele mele cum ar face-o un om care iubește, dar mă așteptam cel puțin la oarecare delicatețe, spusese Anna.
Și într-adevăr, el roșise de necaz și spusese ceva neplăcut. Ea nu-și mai amintea ce-i răspunsese. Dar Vronski, vrând vădit s-o jignească și el, răspunsese:
— E adevărat că nu mă interesează grija dumitale exagerată pentru această fată, fiindcă îmi dau seama că nu e firească.
Cruzimea cu care Vronski dărâmase lumea zidită cu atâta trudă de dânsa, ca să-și îndure viața grea, precum și nedreptatea învinuirii de prefăcătorie și de falsitate – toate acestea o făcuseră să izbucnească:
— Îmi pare rău că numai pornirile brutale, de ordin fizic, sunt pe înțelesul dumitale și-ți par firești, răspunsese Anna și ieșise din odaie.
Seara, când Vronski venise la dânsa, ei nu mai pomeniseră de cearta dinainte; amândoi însă simțeau ca cearta se potolise, dar nu trecuse.
A doua zi, el lipsi toată ziua de acasă. Anna se simțea atât de singură și de stingherită de cearta cu dânsul, încât vroia să uite totul, să-l ierte și să se împace: Vroia să se învinovățească și să-l scuze.
„Vinovată sunt eu. Mă supăr prea repede și sunt absurd de geloasă. Am să mă împac cu el, o să plecăm la țară și acolo voi fi mai liniștită”, se gândi Anna.
„E nefirească”, își aminti deodată Anna cuvintele care o jigniseră nu atât prin înțelesul lor, cât prin intenția lui de-a o jigni.
„Știu ce a vrut să spună. A vrut să spună că e nefiresc să nu-ți iubești fiica și să iubești un copil străin. Ce înțelege el din iubirea de copil, din iubirea mea pentru Serioja, pe care l-am jertfit pentru dânsul? Dar dorința asta de a-mi pricinui o ducere?! Nu. Iubește o altă femeie. Nu se poate altfel.”
Deodată își dădu seama că, vrând să se liniștească, gândurile sale încheiaseră din nou același cerc străbătut de atâtea ori, că se întorsese la întărâtarea de la început și se îngrozi de sine însăși. „Oare nu se poate altfel? Oare nu pot lua vina asupra mea? Își zise ea și o luă iarăși de la capăt: E sincer, cinstit și mă iubește. Și eu îl iubesc. Zilele acestea trebuie să se pronunțe divorțul. Ce-mi mai trebuie? Am nevoie de liniște și de încredere. Am să iau vina asupra mea. Acum, când o veni, am să-i Spun: Eu sunt vinovată, deși n-am nici o vină, vom pleca.”
Pe urmă, ca să nu se mai gândească și să nu se mai enerveze, Anna sună și porunci să i se aducă cuferele, ca să-și strângă în ele bagajele pentru plecarea la țară.
Vronski se întoarse la ora zece.
XXIV
— Ați petrecut bine? Îl întrebă Anna cu un aer blând și vinovat, ieșind în întâmpinarea lui.
— Ca de obicei, răspunse Vronski, ghicind numaidecât, dintr-o singură privire, că Anna se găsea în bună dispoziție. Se obișnuise cu aceste schimbări ale sale, și în ziua aceea era cu deosebire mulțumit de starea sufletească a Annei, deoarece și el se simțea foarte bine dispus.
— Dar ce văd? Uite, asta mă bucură! Exclamă Alexei, arătând înspre cuferele din antreu.
— Da. E mai bine să plecăm. Am fost la plimbare cu trăsura. E așa de frumos, că m-a prins dorul de țară. Cred că nu te reține nimic aici.
— Ãsta e singurul lucru pe care îl doresc. Vin numaidecât să stăm de vorbă. Mă duc numai să mă schimb. Spune să ne servească ceaiul.
Și trecu în birou.
Fusese ceva jignitor în cuvintele lui când spusese: „Uite, asta mă bucură!”, cum ai vorbi cu un copil care a isprăvit cu mofturile. Dar încă și mai jignitor era contrastul dintre aerul ei vinovat și expresia lui de încredere în sine. Anna simți pentru o clipă încolțind într-însa dorința de luptă; dar, făcând o sforțare, și-o stăpâni și-l întâmpină pe Vronski tot atât de voioasă ca și înainte.
Când se întoarse, ea îi istorisi – repetând în parte cuvintele pregătite – cum își petrecuse ziua și îi vorbi despre planurile de plecare.
— Știi, am avut aproape o inspirație, zise Anna. De ce să așteptăm aici divorțul? Nu-i același lucru dacă suntem la țară? Nu mai pot aștepta. Nu vreau să mai nădăjduiesc. Nu mai vreau să aud de divorț. Am hotărât ca acest lucru să nu mai aibă nici o influență asupra vieții mele. Ești și tu de aceeași părere?
— Desigur, răspunse Vronski, uitându-se neliniștit la fața ei tulburată.
— Ce-ați făcut acolo? Cine a mai fost? Întrebă Anna după câteva clipe de tăcere.
Alexei pomeni numele invitaților.
— Prânzul a fost minunat. Am avut și un concurs de canotaj. Totul a fost destul de drăguț. La Moscova însă nu se poate face nimic fără ridicol. A răsărit o doamnă oarecare – profesoara de înot a reginei Suediei – care și-a arătat meșteșugul.
— Cum? A înotat în fața voastră? Întrebă Aona, încruntându-se.
— Da, bătrâna și urâtă, într-un costume de natation27 roșu. Atunci, când plecăm?
— Ce fantezie stupidă! Și înoată într-adevăr extraordinar? Îl întrebă Anna fără să-i răspundă.
— Absolut nimic deosebit. Þi-am spus numai că a fost ceva nemaipomenit de stupid. Dar când vrei să plecăm?
Anna își scutură capul, vrând parcă să-și gonească un gând supărător.
— Când să plecăm? Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Mâine nu mai avem timp. Poimâine.
— Da… ba nu, stai puțin. Poimâine e duminică; trebuie să mă duc la maman, răspunse Vronski tulburat, fiindcă în clipa când rosti numele mamei sale, simți o privire bănuitoare ațintită asupră-i. Fâstâceala lui întări bănuielile Annei. Ea se îmbufna și se dădu la o parte. Acum nu i se mai înfățișa în minte profesoara reginei Suediei, ci prințesa Sorokina, care locuia cu mama lui Vronski la o moșie de lângă Moscova.
— N-ai putea să te duci mâine? Îl întrebă Anna.
— Cu neputință! În chestiunea pentru care mă duc, procurile și banii nu pot sosi până mâine, răspunse Alexei.
— Dacă-i așa, nu mai plecăm de loc.
— De ce?
— Mai târziu nu mai plec. Ori luni, ori niciodată.
— Adică de ce? Întrebă Vronski, mirat. Asta n-are nici un sens.
— Pentru tine asta n-are nici un sens, pentru că nu-ți pasă de mine. Nu vrei să-mi înțelegi viața. Singurul lucru care mă interesa și mă ocupa aici era Hanna, iar tu spui că mă prefac. Mi-ai spus ieri că nu-mi iubesc fetița, că e o prefăcătorie iubirea mea pentru englezoaică și că ăsta nu-i un lucru firesc. Dar aș vrea să știu, ce viață firească pot duce eu aici?
Dezmeticindu-se pentru o clipă, ea se îngrozi când văzu că-și călcase hotărârea de a fi liniștită. Dar Anna nu se putu liniști, deși știa că dărâma totul. Nu se putea reține să nu-i reproșeze nedreptatea lui. Nu era în stare să se stăpânească.
— N-am spus niciodată așa ceva. Am spus numai că nu înțeleg iubirea asta subită.
— Dar tu, care te lauzi cu sinceritatea ta, de ce nu spui adevărul?
— Niciodată nu mă laud și niciodată nu mint, rosti el încet, stăpânindu-și mânia care începea să clocotească întrânsul. Îmi pare rău că nu respecți…
— Respectul a fost născocit ca să ascundă lipsa de dragoste. Și dacă nu mă mai iubești, ar fi mai frumos și mai cinstit să mi-o spui.
— Nu. Asta e de neîndurat! Izbucni Vronski, sculându-se de pe scaun. Apoi se opri în fața Annei și rosti răspicat, stăpânindu-și cuvintele amare care-i veneau pe limbă: De ce-mi pui răbdarea la încercare? Are și ea o margine.
— Ce vrei să spui cu asta? Strigă Anna, uitându-se cu groază la expresia de ură întipărită limpede pe chipul lui și mai cu scamă în ochii săi cruzi și amenințători.
— Vreau… să spun… începu Vronski, dar se opri. Trebuie să te întreb: ce vrei de la mine?
— Ce-aș putea să vreau? Nu pot să vreau decât un lucru: să nu mă părăsești, cum ai de gând, adăugă Anna, înțelegând tot ceea ce el nu spusese până la capăt. Dar nu vreau asta, asta trece pe planul al doilea. Eu vreau dragoste, iar dragoste nu mai există. Așa că totul s-a sfârșit!
Anna se îndreptă spre ușă.
— Stai! Sta-ai! Strigă Vronski fără să-și descrețească cutele posomorâte ale sprâncenelor, dar apucând-o de mână ca s-o oprească. Despre ce e vorba? Am spus că plecarea trebuie amânată cu trei zile, și tu mi-ai răspuns că mint și că sunt un om necinstit.
— Da, repet și acum că un bărbat care-mi impută că a jertfit totul pentru mine, răspunse Anna, amintindu-și cuvintele lui Vronski dintr-o ceartă anterioară, e mai rău decât un om necinstit: e un om fără inimă.
— Nu. Orice răbdare are o margine! Strigă el și-i lăsă repede mâna.
„Mă urăște… e limpede”, își zise Anna și, în tăcere, fără să se uite înapoi, ieși din odaie cu pași nesiguri.
„Iubește o altă femeie: asta e și mai limpede, gândi Anna, intrând în odaia ei. Eu vreau dragoste, și dragoste nu mai există. Așa că totul s-a sfârșit, repetă ea vorbele pe care le rostise mai înainte, și trebuie s-o sfârșesc.” „Dar cum?” se întrebă Anna și se așeză într-un fotoliu în fața oglinzii.
Prin cap îi roiau fel de fel de gânduri. La cine să plece? La mătușă-sa care o crescuse? La Dolly? Sau să plece singură în străinătate? Ce face acum Vronski în birou? A fost o ceartă hotărâtoare, ori mai era cu putință o împăcare? Ce vor spune toți foștii ei cunoscuți din Petersburg? Cum va primi faptul acesta Alexei Alexandrovici? Ce va face ea după ruptură? Dar Anna nu se lăsă stăpânită cu totul de aceste gânduri. Mai avea în minte un gând nelămurit, singurul care avea însemnătate, dar pe care nu-l putea desluși. Amintindu-și încă o dată de Alexei Alexandrovici, îi reveni în minte boala ei de după naștere și gândul care pe atunci n-o părăsea nici o clipă și care se exprima prin cuvintele: „De ce n-am murit?” Și deodată înțelese ceea ce se petrecea în sufletul ei. Da! Era singurul gând care dezlega totul. „Da – să mor! Atât rușinea și dezonoarea lui Alexei Alexandrovici și a lui Serioja, cât și îngrozitoarea mea rușine – totul se șterge prin moarte. Dacă aș muri, el ar avea mustrări de conștiință, i-ar părea rău după mine, m-ar iubi și ar suferi din pricina mea.”
Cu un zâmbet de compătimire pentru sine însăși, încremenit pe fața ei, Anna ședea în jilț, scoțându-și și punându-și la loc inelele de pe degetele mâinii stângi. Își închipuia atât de viu stările și sentimentele lui Vronski după moartea ei!
Niște pași care se apropiau – pașii lui – o treziră din gânduri. Prefăcându-se că e ocupată cu inelele, Anna nici nu întoarse capul spre el.
Vronski se apropie și, luându-i mâna, îi spuse încet:
— Anna, dacă vrei, să plecăm poimâine. Primesc orice.
Ea tăcea.
— Cum facem? O întrebă Vronski.
— Cum vrei tu, răspunse Anna și, în aceeași clipă, nemaifiind în stare să se stăpânească, izbucni în hohote de plâns.
— Rupe legătura! Rupe-o! Leapădă-te de mine! Rosti Anna printre suspine. Mâine plec… Am să fac și mai mult… Ce sunt eu? O femeie pierdută. O piatră legată de gâtul tău… Nu vreau să te mai chinuiesc. Nu mai vreau. Am să te eliberez… Tu nu mă mai iubești… iubești o altă femeie…
Vronski o imploră să se liniștească și o încredința că gelozia ei n-avea nici o umbră de temei, că n-a încetat și nu va înceta niciodată s-o iubească și că o iubește mai mult decât înainte.
— Anna, de ce ne chinuiești atâta pe amândoi? Îi vorbi sărutându-i mâinile.
Fața lui era acum plină de duioșie. Iar ei i se păru că glasul lui e înecat în lacrimi și că își simte mâna umedă. Într-o clipă, gelozia sălbatică a Annei se preschimbă într-o dragoste pătimașă, deznădăjduită. Îl îmbrățișa și-i acoperi cu sărutări capul, gâtul, mâinile…
XXV.
Simțind că împăcarea era deplina, Anna începu chiar de a doua zi dimineața, cu multă însuflețire, pregătirile de plecare. Cu toate că nu hotărâse dacă vor pleca luni sau marți – amândoi făcuseră în ajun concesii – ea pregătea de zor bagajele pentru plecare, deși acum îi era totuna dacă vor pleca cu o zi mai devreme sau mai târziu. Se afla în odaia ei, aplecată asupra unui cufăr, alegând niște lucruri – când Vronski, gata îmbrăcat, intră la dânsa mai devreme decât de obicei.
— Mă duc la maman, Poate să-mi trimită banii prin Egorov. Sunt gata să plec și mâine, anunța el.
Oricât de bine dispusă era Anna, cuvintele despre vizita la vila maică-si o pătrunseră ca o înțepătură.
— Nici eu n-aș fi gata, zise Anna și se gândi numaidecât: „Va să zică se puteau pune lucrurile la cale ca să se facă așa cum am vrut eu”. De altminteri, fă cum vrei tu. Du-te în sufragerie. Vin și eu îndată. Vreau să aleg lucrurile astea de care n-am nevoie, adăugă ea, mai punând niște lucruri peste un morman de boarfe din brațele Annușkăi.
Vronski își mânca biftecul când Anna intră în sufragerie.
— N-ai idee cât m-am săturat de odăile astea! Începu Anna așezându-se lângă el ca să-și ia cafeaua. Nimic nu-i mai îngrozitor decât aceste chambres garnies28. N-au nici față, nici suflet. Ornicul, draperiile, dar mai cu seamă tapetele sunt înspăimântătoare. Mă gândesc la Vozdvijenskoe ca la pământul făgăduinței, încă n-ai trimis caii?
— Nu. Au să vină în urma noastră. Te duci undeva?
— Vroiam să trec pe la Wilson. Am să-i duc niște rochii. Atunci, a rămas hotărât pe mâine? Întrebă Anna veselă; dar deodată se schimbă la față.
Feciorul lui Vronski veni să ceară recipisa la telegrama din Petersburg. Nu era nimic deosebit în faptul că Vronski primise o telegramă; dar, vrând parcă să tăinuiască Annei ceva, el spuse că recipisa e în birou și adăugă în grabă:
Mâine, negreșit, am să fiu gata.
— De la cine e telegrama? Întrebă Anna fără să-l asculte.
— De la Stiva, răspunse în silă Vronski.
— De ce nu mi-ai arătat-o? Ce secrete pot fi între Stiva și tine?
Alexei chemă îndărăt pe fecior și-i porunci să aducă telegrama.
— N-am vrut să ți-o arăt fiindcă Stiva are mania telegramelor. De ce să telegrafieze dacă nu-i nimic hotărât?
— E în privința divorțului?
— Da, dar spune că încă n-a putut obține nimic. A făgăduit zilele acestea un răspuns hotărâtor. Poftim, citește-o!
Anna luă telegrama cu mâini tremurătoare și citi ceea ce-i spusese Vronski. La sfârșitul telegramei era adăugat: „Sunt puține speranțe, dar voi face tot posibilul și imposibilul”.
— Þi-am spus ieri că mi-e absolut totuna când obțin divorțul și chiar dacă-l obțin ori nu, zise Anna, îmbujorându-se la față. Nu era nevoie să mi-o ascunzi. „Așa își poate ascunde, și desigur că așa își și ascunde, corespondența cu femeile”, se gândi ea.
— Iașvin vroia să vină la noi azi-dimineață împreună cu Voitov. Mi se pare că i-a câștigat toți banii lui Pesțov, și chiar mai mult decât poate plăti el, aproape șaizeci de mii de ruble.
— Nu, rosti Anna enervată de faptul că Vronski, schimbând vorba într-un chip atât de vădit, îi atrăgea parcă luarea-aminte asupra enervării sale. De ce crezi că vestea asta mă interesează atât de mult, încât trebuie să mi-o ascunzi? Þi-am spus doar că nu mai vreau să mă gândesc la divorț și aș fi vrut ca nici tu să nu-i dai mai multă importanță decât mine.
— Mă interesează, fiindcă îmi plac situațiile clare, răspunse el.
— Claritatea nu stă în formă, ci în dragoste, zise Anna, enervându-se din ce în ce mai mult nu de cuvintele lui, ci de tonu-i rece și calm. De ce îl dorești atâta?
„Dumnezeule, iarăși aduce vorba de dragoste!”. Gândi el, făcând o grimasă.
— Știi bine de ce: pentru tine și pentru copiii care vor veni, zise Vronski.
— Nu voi mai avea copii.
— Mi-ar părea foarte rău, adăugă el.
— Îți trebuie divorțul pentru copii; dar la mine nu te gândești? Urmă Anna, fie că uitase cu desăvârșire, fie că nu auzise că Vronski, spusese „pentru tine și pentru copii”.
Problema copiilor se dezbătea de mult între dânșii și o enerva pe Anna. Ea explica dorința lui de a avea copii ca o dovadă că nu-i prețuia frumusețea.
— Ah! Am spus: pentru tine. Cel mai mult pentru tine, repetă Vronski, strâmbându-se ca de durere, fiindcă sunt încredințat că enervarea ta se datorește, în cea mai mare măsură, situației tale nelămurite.
„Da. Uite că acuma a încetat să se mâi prefacă, își dă pe față toată ura lui rece împotriva mea”, se gândi Anna fără să-i asculte cuvintele, dar uitându-se cu groază la judecătorul acela rece și crud, care o țintuia cu privirea întărâtând-o.
— Motivul e altul, spuse Anna. Nu înțeleg cum ar putea să mă enerveze, cum spui tu, faptul că mă aflu cu desăvârșire în puterea ta. Ce e nelămurit în situația asta? Dimpotrivă.
— Îmi pare foarte rău că nu vrei să înțelegi, o întrerupse Vronski, încăpățânându-se să-și exprime ideea. Nelămurirea consistă în părerea ta că eu aș fi liber.
— În privința asta poți fi cu totul liniștit, zise Anna și, întorcându-și capul, începu să-și bea cafeaua.
Îndepărtând degetul mic, ea ridică ceașca și o duse la gură. După ce sorbi de câteva ori, se uită la dânsul și – după expresia feței lui – înțelese că pe Vronski îl enerva gestul ei, ca și zgomotul pe care-l făcea cu buzele.
— Mi-e absolut egal ce crede mama ta și cu cine vrea să te însoare, izbucni Anna, punând ceașca pe masă cu mâna tremurătoare.
— Dar nu vorbim de asta.
— Ba tocmai de asta. De altminteri, pentru mine ea este o femeie fără inimă – bătrână sau tânără, mama ta sau o străină – nu mă interesează și nu vreau s-o cunosc.
— Anna, te rog să nu vorbești ireverențios de mama mea.
— Femeia care n-a ghicit cu inima unde se află fericirea și onoarea fiului său, aceea n-are inimă.
— Repet rugămintea să nu vorbești ireverențios de mama mea, pe care o respect, insistă Vronski ridicând glasul și uitându-se la dânsa cu severitate.
Anna nu răspunse. Privindu-i țintă fața și mâinile, ea își aduse aminte, până în cel mai mic amănunt, de împăcarea survenită cu o seară înainte, de dezmierdările sale pătimașe. „Dezmierdări de astea – aceleași – le-a dăruit și altor femei, și are să le mai dăruiască!” gândi Anna.
— Tu nu-ți iubești mama. Ceea ce spui sunt vorbe, vorbe, vorbe! Adăugă ea, uitându-se cu ură la dânsul.
— Dacă-i așa, atunci trebuie…
— Trebuie să luăm o hotărâre. Cât mă privește pe mine, am și luat-o – exclamă ea și vru să iasă. Dar în aceeași clipă Iașvin intră în odaie. Anna răspunse la salutul lui și se opri.
Când sufletul îi era bântuit de furtună, când se simțea la o cotitură a vieții care putea avea urmări groaznice, ce nevoie avea să se prefacă în clipa aceea față de un om străin care, mai curând sau mai târziu, avea să afle totul? Nici ea nu știa de ce. Totuși, potolindu-și într-o clipă furtuna lăuntrică se așeză și începu să vorbească cu musafirul.
— Ce-ai mai făcut cu chestiunea dumitale? Þi s-a plătit datoria? Îl întrebă Anna pe Iașvin.
— În parte. Mi se pare că n-am să izbutesc a o primi în întregime. Totuși miercuri trebuie să plec. Dar dumneavoastră când plecați? Întrebă Iașvin, uitându-se printre pleoape la Vronski și ghicind probabil cearta ce fusese între dânșii.
— Poimâine, cred, răspunse Vronski.
— De altfel vă pregătiți de mult.
— Dar acum am hotărât definitiv, rosti Anna, țintindu-l drept în ochi pe Vronski cu o privire care spunea că nici gând nu putea fi de împăcare. Nu ți-e milă de acest biet Pesțov? Urmă Anna convorbirea începută cu Iașvin.
— Nu m-am întrebat niciodată, Anna Arkadievna, dacă mi-e milă ori nu mi-e mila. Toată averea mea e aici – Iașvin își arătă buzunarul lateral – și acum sunt un om bogat. Dar mă duc astăzi la club și poate că ies de acolo un cerșetor. Căci oricine se așează la joc cu mine vrea să-mi ia cămașa, și eu – lui. Atunci luptăm. Ãsta e tot farmecul.
— Dar dacă ai fi însurat? Îl întrebă Anna, ce-ar simți soția dumitale?
Iașvin izbucni în râs.
— Probabil tocmai de aceea nu m-am însurat și nici nu m-am gândit vreodată.
— Dar Helsingfors? Întrebă Vronski intervenind în discuție și uitându-se la Anna, care zâmbea.
Întâlnindu-i privirea, chipul Annei căpătă deodată o expresie rece, aspră, ca și cum i-ar fi spus: „N-am uitat. Nu s-a schimbat nimic.”
— Ai fost vreodată îndrăgostit? Îl întrebă Anna pe Iașvin.
— Dumnezeule, de câte ori! Dar să ne înțelegem, te poți așeza la joc în așa fel, ca să te poți scula totdeauna la vremea rendez-vous-ului. Iar eu mă ocup de amor în așa fel, încât să nu întârzii niciodată de la partida mea! Așa potrivesc eu lucrurile.
— Nu vorbesc de asta; mă gândesc la prezent. Anna vru să adauge: Helsingfors, dar renunță să repete un cuvânt rostit de Vronski.
Între timp veni Voitov, care vroia să cumpere un armăsar de la Vronski; atunci Anna se ridică și ieși din odaie.
Înainte de a pleca de acasă, Vronski intră la Anna. Ea vru să se prefacă întâi că ar căuta ceva pe masă; dar, rușinându-se de prefăcătoria ei, se uită cu o privire rece drept în ochii lui.
— Ce dorești! Îl întrebă Anna în limba franceză.
— Să iau certificatul de origine al armăsarului, l-am vândut pe Gambetta, o informă el cu un ton care spunea mai lămurit decât orice cuvinte: „N-am timp de explicații; de altfel, n-ar duce la nimic.” „Nu sunt vinovat cu nimic față de ea, se gândi Vronski. Dacă vrea să se pedepsească, tant pis pour elle29”. Dar pe când ieșea din odaie, i se păru că Anna spusese ceva și inima îi tresări de compătimire.
— Ce-i, Anna? O întrebă el.
— Nimic, răspunse ea, tot atât de rece și de liniștit.
„Daca nu-i nimic, atunci tant pis”, își zise el, simțind că îl cuprinde din nou aceeași răceală. Se întoarse și ieși. Părăsind odaia, el îi văzu în oglindă chipul palid, cu buzele tremurătoare. Vru să se oprească și să-i spună o vorbă de mângâiere, dar picioarele îl scoaseră din cameră înainte de a fi găsit ce să spună. Petrecu toată ziua în oraș; iar seara, târziu, când se întoarse acasă, camerista îi spuse că Anna Arkadievna are migrenă și că îl roagă să nu intre la ea.
XXVI.
Încă nu se întâmplase să treacă o zi întreagă după ceartă fără să aducă împăcare. Acum era întâia oară. Dar asta nu fusese ceartă, ci mărturisirea vădită a unei răceli definitive. Cum s-a putut uita la ea, așa cum s-a uitat el, când a intrat în odaie după certificat? S-o privească, să vadă că inima i se sfâșie de deznădejde și să treacă pe lângă ea tăcut, cu fața aceea liniștită, indiferentă? Nu numai că sentimentele sale pentru dânsa se răciseră, dar el o ura fiindcă iubea o altă femeie. Era limpede ca lumina zilei.
Amintindu-și cuvintele crude rostite de dânsul, Anna îi punea în gură și alte vorbe, și mai crude, pe care el desigur ar fi dorit și ar fi fost în stare să le spună și se enerva din ce în ce mai tare.
„Eu nu te țin, ar fi putut să-i spună Vronski. Poți să pleci unde vrei. N-ai vrut să te desparți de bărbatul dumitale, fără îndoială, cu gândul ca să te întorci la el. N-ai decât să te întorci! Dacă ai nevoie de bani, am să-ți dau. Ce sumă îți trebuie?”
În închipuirea ei, Anna punea pe seama lui Vronski cele mai crude și vulgare cuvinte pe care le-ar fi putut pronunța un om grosolan, și nu i le putea ierta, de parcă ar fi fost în adevăr rostite de dânsul.
„Dar el e un om sincer și cinstit, care mi-a jurat dragoste chiar aseară! Oare nu mi-am făcut gânduri negre degeaba de atâtea ori?” își zicea numaidecât Anna.
Toată ziua aceea, afară de cursa făcută la Wilson, care-i luase două ceasuri, Anna și-o petrecu în îndoieli dacă totul se sfârșise, ori dacă mai avea o nădejde de împăcare și dacă trebuia să plece numaidecât, sau să-l mai vadă o dată. Îl așteptă toată ziua; iar seara, când se retrase în odaia ei, porunci să I se spună că o doare capul, Anna își pusese în gând: „Dacă va veni la mine, cu toate cele comunicate de cameristă, înseamnă că încă mă mai iubește. Dacă nu va veni, înseamnă că totul s-a sfârșit, și atunci voi vedea ce am de făcut!”
Seara, ea auzi zgomotul trăsurii lui, care se opri: auzi soneria, pașii și convorbirea cu fata. Alexei crezu ceea ce-i spusese aceasta, nu vru să afle nimic mai mult și trecu în biroul său. Deci totul s-a sfârșit!
Moartea i se înfățișă în minte, limpede și viu, ca singurul mijloc de a redeștepta în inima lui dragostea pentru ea, de a-l pedepsi și de a câștiga izbânda în lupta pe care o ducea împotriva lui duhul cel rău, încuibat în inima ei.
Acuma îi era totuna să plece ori nu la Vozdvijenskoe, să obțină ori nu divorțul din partea soțului. Nu mai avea nevoie de nimic. Lucrul de căpetenie era să-l pedepsească.
Când își picură doza obișnuită de opiu și se gândi ca n-avea decât să bea tot cuprinsul sticluței ca să moară – lucrul acesta i se păru atât de ușor și de simplu, încât începu să se gândească din nou cu nespusă plăcere cât va suferi el, cum se va căi și îi va iubi amintirea când va fi prea târziu. Ședea culcată în pat cu ochii mari deschiși, privind la lumina unei lumânări pe sfârșite ciubucul sculptat al plafonului și umbra paravanului, care ascundea o parte din ciubuc. Își închipuia atât de viu ce va simți Vronski când ea nu va mai trăi și nu va mai fi pentru dânsul decât o amintire! „Cum i-am putut arunca cuvinte atât de crude? Își va zice el. Cum am putut ieși din odaie fără să-i spun un cuvânt? Dar acum ea nu mai este… Ne-a părăsit pentru – totdeauna… E acolo…” Umbra paravanului începu deodată să se legene, cuprinse tot ciubucul, apoi tot plafonul. Alte umbre se smuciră spre ea, din altă parte. O clipă umbrele se risipiră, dar după aceea se apropiară din nou cu o iuțeală sporită, se legănară, se contopiră – și se făcu întuneric „Moartea!” se gândi ea. Și o groază atât de mare o cuprinse, încât îi trebui un timp ca să se dumirească unde se află și multă vreme nu fu în stare să găsească cu mâinile tremurânde chibriturile, ca să aprindă o altă lumânare în locul luminării care arsese până la capăt și se stinsese. „Nu! Orice, numai să trăiesc! Îl iubesc. Mă iubește și el. Nu-i prima oară că se întâmplă, are să treacă”, își zise Anna, simțind cum lacrimi de bucurie pentru reîntoarcerea la viață i se prelingeau pe obraz, și, ca să scape de spaimă, fugi repede în biroul lui Vronski.
Vronski dormea dus. Anna se apropie de el și luminându-i de sus fața, îl privi mult timp. Astfel adormit, ea simți atâta dragoste pentru dânsul, încât nu-și putu stăpâni lacrimile de duioșie. Știa însă că, daca s-ar fi trezit, el ar fi privit-o cu răceală, sigur de dreptatea lui și că, înainte de a-i vorbi de dragostea ei, Anna ar fi trebui să-i arate cât de vinovat era el față de dânsa.
Fără să-l deștepte, Anna se întoarse în odaia ei; și, după o nouă doză de opiu, căzu către ziuă într-un somn, greu, dar nu întreg, în timpul căruia nu pierdu conștiința că există.
Dimineața, un coșmar îngrozitor, care o chinuise în repetate rânduri încă înainte de legătura ei cu Vronski, puse iarăși stăpânire pe ea și o deșteptă: Un bătrânel cu barba încâlcită scormonea ceva, aplecat asupra unui morman de fierărie, rostind niște cuvinte franțuzești fără noimă. Anna simțea, ca totdeauna când avea acest coșmar (în asta era de fapt toată grozăvia lui), că omulețul nu-i dă nici o atenție, dar că ceea ce făcea cu fierăria deasupra capului său era înspăimântător. Se trezi scăldată în sudori reci.
Când se sculă, Anna își aduse aminte ca prin ceața de ziua din ajun.
„A avut loc o ceartă, cum s-a mai întâmplat de atâtea ori. Am spus că mă doare capul, și el n-a venit la mine. Mâine plecăm, trebuie să-l văd și să mă pregătesc de plecare”, își zise Anna. Aflând că Vronski era în birou, Anna se duse la dânsul. Când trecu prin salon, ea auzi o trăsură oprindu-se la scară. Se uită pe fereastră și” văzu un cupeu. O fată tânără cu pălărie violetă își scoase capul din cupeu și porunci ceva unui fecior, care sună la ușă. După câteva cuvinte schimbate în antreu, cineva se urcă la etaj, și pașii lui Vronski se auziră în odaia de lângă salon. Alexei coborî repede scara. Anna se duse din nou la fereastră și-l văzu ieșind cu capul gol pe ușa principală și îndreptându-se spre cupeu. Fata cu pălăria violetă îi înmână un pachet. Vronski îi spuse ceva zâmbind. Cupeul plecă. Alexei urcă scara în fugă.
Ceața care-i învăluia totul în suflet se risipi dintr-o dată. Sentimentele din ajun străpunseră cu o nouă durere inima ei bolnavă. Acum nu mai era în stare să înțeleagă cum de se putuse înjosi într-atâta, încât să petreacă o zi întreagă cu dânsul în casa lui. Anna intră în biroul lui ca să-i comunice hotărârea ei.
— Doamna Sorokin a trecut pe aici cu fiica sa. Mi-a adus banii și actele de la maman. Nu i-am putut lua ieri. Ce-i cu durerea ta de cap? Þi-e mai bine? O întrebă calm Vronski, nedorind să vadă și să înțeleagă expresia mohorâtă și solemnă a chipului ei.
Stând în mijlocul odăii, ea se uită la el țintă, în tăcere. Vronski îi aruncă o privire, se încruntă o clipă și citi mai departe scrisoarea. Anna se întoarse și se îndreptă încet spre ușă, Alexei ar mai fi putut-o rechema, dar Anna ajunsese la ușă, și el tăcea mereu. Nu se auzi decât foșnetul foii de hârtie pe care o întorcea Vronski.
— A propos, întrebă Vronski, în clipa când Anna era în prag. Mâine plecăm sigur. Nu?
— Dumneata, dar eu nu, răspunse Anna întorcându-se cu fața spre el.
— Anna, așa nu se mai poate trăi…
— Dumneata da, dar eu nu, repetă ea.
— A ajuns de neîndurat!
— Ai… să te căiești de asta, zise Anna și ieși din odaie.
Înspăimântat de expresia de deznădejde cu care fuseseră rostite cuvintele acestea, Vronski sări de pe scaun și vru să fugă după ea; dar, stăpânindu-se, se așeză din nou, strânse tare din dinți și se încrunta. Această amenințare necuviincioasă, după părerea lui, îl enervă. „Am încercat în tot chipul, se gândi el. Nu-mi mai rămâne decât s-o las în pace.” Vronski se pregăti să iasă în oraș, urmând să se ducă din nou la maică-sa, ca să-i semneze o procură.
Anna auzi zgomotul pașilor săi prin birou și prin sufragerie. Auzi cum el se opri lângă ușa care dădea în salon; nu veni însă la dânsa, ci dădu numai dispoziții ca, în lipsa lui, să se elibereze lui Voitov armăsarul. Pe urmă, ea auzi trăsura trăgând la scară și cum se deschise ușa, și Alexei ieși; dar îndată se întoarse iarăși în vestibul și cineva se urcă în fugă sus. Era feciorul, care alerga după mănușile pe care le uitase Vronski. Anna se duse la fereastră și-l văzu cum luă mănușile, cu privirea în altă parte și, atingând cu mâna spatele vizitiului, îi spuse ceva. Apoi, fără să se uite la fereastră, Alexei își luă atitudinea lui obișnuită în trăsură, picior peste picior; și, punându-și o mănușă, se mistui după colț.
XXVII
„A plecat! S-a sfârșit!” își zise Anna stând la fereastra. Drept răspuns la aceste vorbe, două impresii – întunericul din clipa când se stinsese lumânarea și visul urât – contopite îi străpunseră inima cu fiorul rece al groazei.
„Nu! Nu se poate!” strigă Anna și, străbătând odaia, sună cu putere. Se temea atât de tare să rămână singură, încât ieși în întâmpinarea feciorului, fără să-i mai aștepte sosirea.
— Unde a plecat domnul conte? Întrebă ea. Feciorul răspunse că Vronski a plecat la grajduri.
— Mi-a poruncit să vă spun că, dacă doriți să ieșiți, trăsura are să se întoarcă numaidecât.
— Bine. Stai puțin. Am să scriu acum un bilet. Trimite pe Mihailo cu biletul la grajduri. Dar repede.
Se așeză și scrise: „Sunt vinovată. Întoarce-te acasă. Vreau să-ți vorbesc. Vino, pentru numele lui Dumnezeu, mi-e frică.”
Lipi plicul și-l dădu feciorului.
Îi era teamă acum să rămână singură. Ieșind în urma feciorului, ea intră în odaia fetiței.
„Dar ce este asta? E altcineva. Nu-i el. Unde-i sunt ochii albaștri? Unde zâmbetul lui drăguț și sfios?” Acesta a fost cel dintâi gând al Annei, văzându-și fetița durdulie și rumenă în locul lui Serioja, pe care – cu gândurile ei încâlcite – se aștepta să-l găsească în odaia copiilor. Stând la masă, fetița lovea tare în ea cu un dop de cristal și se uita pierdut la maică-sa cu niște ochi negri ca murele. După ce răspunse englezoaicei că e perfect sănătoasă și că mâine pleacă la țară, Anna se așeză lângă fetiță și începu să învârtească în fața ei dopul. Dar râsul puternic și sonor, precum și o mișcare din sprâncene a copilului i-l amintea atât de viu pe Vronski, încât se sculă repede și ieși din odaie, abia stăpânindu-și hohotele de plâns. „S-a sfârșit oare totul? Nu. Nu se poate, își zicea Anna. Are să se întoarcă. Dar cum o să-mi explice zâmbetul și însuflețirea lui, după ce a stat de vorbă cu dânsa? Și chiar dacă n-are să-mi explice nimic, tot am să-l cred. Căci dacă nu l-aș crede, nu mi-ar mai rămâne de făcut decât un singur lucru, pe care însă nu-l vreau.”
Anna se uită la ceas. Trecură douăsprezece minute. „Acum el a primit biletul și vine încoace. Nu mai e mult. Încă zece minute… Dar ce-o să fie dacă n-are să mai vină? Nu. Nu se poate. Nu trebuie să mă vadă cu ochii plânși. Mă duc să mă spăl. Da, da! Dar oare m-am pieptănat azi, ori nu? Se întrebă Anna. Nu-și putu aminti. Își pipăi capul cu mâna. Da. M-am pieptănat, dar când, nu-mi aduc aminte de loc.” Nu se mai încrezu nici în mâna ei și se duse la oglindă, ca să vadă dacă era într-adevăr pieptănată ori nu. Se pieptănase, însă nu-și putea aduce aminte când. „Cine-i asta?” se gândi Anna, uitându-se în oglindă și văzând o față aprinsă, cu niște ochi strălucind straniu, care o priveau cu spaimă. „Da, asta sunt eu”, înțelese dintr-o dată Anna și, uitându-se la imaginea ei de sus până jos, simți o clipă pe trup sărutările lui. Îi tresăriră umerii și se cutremură toată. Apoi își duse mâna la buze și o sărută.
„Dar ce-i asta? Înnebunesc?” se înspăimântă Anna și se îndreptă spre odaia ei de culcare, unde Annușka făcea curățenie.
— Annușka, îi spuse Anna, oprindu-se în fața fetei și uitându-se la ea fără să știe singură ce are să-i spună.
— Vroiați să vă duceți la Daria Alexandrovna, răspunse camerista, înțelegând-o parcă.
— La Daria Alexandrovna? Da, am să mă duc.
„Cincispreceze minute încolo, cincisprezece minute încoace. E pe drum. Are să vină acuși. Își scoase ceasornicul și se uită să vadă cât e ceasul. Dar cum a putut Alexei să plece lăsându-mă în starea asta? Cum poate trăi fără să se împace cu mine?”
Anna se duse la fereastră și începu să privească strada. Judecând după vremea scursă, el ar fi avut timp să se întoarcă, dar socoteala ar fi putut fi greșită. Anna prinse să se gândească din nou la ora când plecase Alexei și se apucă să numere minutele.
În clipa când Anna se apropie de pendulă pentru ca să-și controleze ceasornicul, un vehicul se opri la scară. Uitându-se pe fereastră, ea văzu trăsura lui Vronski. Dar nimeni nu urca scara, iar jos se auzeau niște glasuri. Era trimisul său, care se întorsese cu trăsura. Anna coborî la dânsul.
— Nu l-am mai apucat pe domnul conte. Plecase la gara Nijni Novgorod.
— Ce-ai adus? Ce-ți… îi spuse Anna lui Mihailo cel rumen și vesel, care-i dădea biletul înapoi. „Dar nici nu i l-a dat”, se gândi ea. Du-te cu biletul ăsta la țară, la contesa Vronski. Știi unde? Și să-mi aduci numaidecât răspunsul, porunci Anna servitorului. „Dar eu ce mă fac în timpul ăsta? Își zise ea. Într-adevăr trebuie să mă duc la Dolly. Altfel, înnebunesc. Da. Aș putea să-i și telegrafiez.” Scrise o depeșă: „Trebuie să-ți vorbesc. Vino imediat.” După ce trimise telegrama, Anna se duse să se îmbrace. Gătită și cu pălăria în cap, ea se uită iarăși în ochii Annușkăi – o fată potolită, care se îngrășase în vremea din urmă. Citi o vădită compătimire în ochii aceia mici, cenușii, blânzi…
— Dragă Annușka, ce să mă fac? Rosti Anna lăsându-se neputincioasă într-un fotoliu și izbucnind într-un plâns cu sughițuri.
— Anna Arkadievna, de ce vă frământați atâta?! Asta doar se întâmplă. Duceți-vă, și vă trece, o sfătui camerista.
— Da. Am să mă duc, răspunse Anna, revenindu-și și sculându-se în picioare. Și dacă vine în lipsa mea vreo telegramă, trimite-mi-o la Daria Alexandrovna… Ba nu. Mă întorc eu singură.
„Da. Nu trebuie să mă mai gândesc. Trebuie să fac ceva, să plec, mai cu seama să plec din casa asta”, își zise ea, ascultând cu groaza clocotul înfiorător din inima sa. Ieși repede și se urcă în trăsură.
— Unde să vă duc? Întrebă Piotr, înainte de a se urca pe capră.
— Pe Znamenka, la Oblonski.
XXVIII.
Era vreme frumoasă. Toată dimineața cernuse o ploaie deasă și măruntă, acum însă se înseninase. Acoperișurile de tablă, lespezile trotuarelor, pietrele caldarâmului, roțile, pielăria, arama și caroseria trăsurilor – totul strălucea orbitor în soarele de mai. Sunase ora trei, tocmai vremea când pe străzi domnea cea mai mare însuflețire.
Așezată în colțul trăsurii încăpătoare, care de-abia se legăna pe arcurile elastice, în mersul repede al trăpașilor suri, în duruitul neîntrerupt al roților, printre impresiile ce se perindau repede în aerul limpede. Anna retrăia în minte întâmplările din ultimele zile și-și văzu situația cu totul altfel decât i se păruse acasă. Acum, chiar gândul morții nu i se mai părea atât de înfricoșător și de aproape. Însăși moartea nu i se mai înfățișa ca de neînlăturat. Mai mult, ea se mustra chiar pentru înjosirea în care căzuse. „Îl implor să mă ierte. M-am supus lui. Mi-am recunoscut vina. De ce? Oare nu pot trăi fără el?”
Și fără să răspundă la această întrebare, Anna începu să citească firmele: „Birou de depozit” „Dentist”. „Da, am să-i spun lui Dolly totul. Ea nu ține la Vronski. Are să-mi fie rușine, o să mă doară; dar îi voi spune totul. Mă iubește și o să-i urmez sfatul. N-am să mă supun lui. N-o să îngădui să-mi facă el lege.” „Filippov, patiserie.” „Se spune că ăsta ar trimite aluat la Petersburg. Apa de la Moscova e așa de bună! Dar fântânile de la Mâtâșci, și blinelele!” Își aduse aminte cum demult, tare demult, când avea abia șaptesprezece ani, ea fusese cu mătușa sa la mănăstirea Troița, tot cu trăsura. „Oare eu eram fata aceea cu mâinile roșii? Câte lucruri care odinioară mi se păreau frumoase și inaccesibile au ajuns pe urmă neînsemnate; iar ceea ce exista pe atunci, a devenit astăzi inaccesibil pentru totdeauna! Pe atunci, mi-ar fi trecut oare prin gând că m-aș putea înjosi până-ntr-atât? Ce mândru și bucuros are să fie el când o să primească biletul meu! Dar am să-i dovedesc… Ce urât miroase vopseaua asta! De ce oare se vopsește și se construiește într-una?” „Mode și confecții”, citea mai departe Anna. O salută un bărbat. Era soțul Annușkăi. „Paraziții noștri”, își aminti ea de vorbele lui Vronski. „Ai noștri? De ce ai noștri? Vai! Cel mai îngrozitor e că nu poți smulge trecutul cu rădăcină cu tot! Nu poți să-l smulgi, dar îi poți îngroapă amintirea. Și eu am s-o îngrop.” Aici Anna își aduse aminte de trecutul său comun cu Alexei Alexandrovici – și cum și-l ștersese din memorie! „Dolly are să creadă că, întrucât părăsesc pe al doilea bărbat, desigur n-am dreptate. Parcă eu vreau să am dreptate? Nu mai pot”, își zise Anna și-i veni să plângă. Dar se întrebă numaidecât: „De ce zâmbesc așa fetele astea două? Vorbesc probabil de dragoste. Habar n-au cât de puțin veselă e dragostea, și cât de josnică… Uite bulevardul, copiii… Trei băieți aleargă, jucându-se de-a caii. Serioja! Am să pierd totul și n-am să-l mai aduc înapoi. Da, totu-i pierdut dacă nu se mai întoarce. A scăpat poate trenul: s-o fi și înapoiat. Iar vrei să te înjosești! Își zise Anna. Nu. Am să intru la Dolly și o să-i spun deschis: sunt nefericită, îmi merit soarta, sunt vinovată; dar sunt nefericită, ajută-mă. Caii ăștia, trăsura asta – cât de dezgustătoare mă simt în trăsura asta. Toate sunt ale lui, dar n-am să le mai văd”.
Când sosi Anna, surorile vorbeau despre alăptat. Dolly ieși singură în întâmpinarea musafirului, a cărui sosire le tulbura sfatul. Anna urcă scara.
— Mai e cineva? Întrebă ea în antreu.
— Katerina Alexandrovna Levina, răspunse feciorul.
„Kitty! Acea Kitty de care a fost îndrăgostit Vronski, se gândi Anna. Aceea de care el își aducea aminte cu drag. Îi pare rău că nu s-a însurat cu dânsa. De mine el își amintește cu ură și regretă că s-a încurcat cu mine.”
— Cum? Încă n-ai plecat? Vroiam să vin eu la tine, o întâmpină Daria Alexandrovna. Chiar azi am primit o scrisoare de la Stiva.
— Am primit și noi o telegramă, răspunse Anna, uitându-se în jur ca s-o vadă pe Kitty.
— Scrie că nu poate pricepe ce anume vrea Alexei Alexandrovici, dar că n-are să plece fără răspuns.
— Mi se pare că ai pe cineva. Aș putea citi și eu scrisoarea?
— Da, e Kitty, răspunse Dolly, tulburată. A rămas în odaia copiilor. A fost foarte rău bolnavă.
— Am auzit. Aș putea citi scrisoarea?
— Þi-o aduc numaidecât. Alexei Alexandrovici nu refuză. Dimpotrivă, Stiva trage nădejde, zise Dolly, oprindu-se în prag.
— Eu nu mai am speranță și nici nu mai doresc, răspunse Anna.
„Ce înseamnă asta oare? Kitty socoate că ar fi o înjosire să stea de vorbă cu mine? Se gândi Anna când rămase singură. Poate că are dreptate. Dar, deși e adevărat, n-ar trebui să mi-o arate tocmai ea, care a fost îndrăgostită de Vronski. Știu că în situația în care mă găsesc, nu mă poate primi nici o femeie cumsecade. Știu că din cea dintâi clipă i-am jertfit totul. Iată acum răsplata! Ah, cât îl urăsc! Însă de ce am venit aici? Mă simt și mai prost. Mi-e și mai greu. Anna auzi în odaia de alături glasul celor două surori. Și ce-am să vorbesc acum cu Dolly? S-o bucur pe Kitty cu nenorocirea mea? Să mă las ocrotită de ea? Nu. De altfel, nici Dolly n-ar pricepe nimic; și nici eu n-am ce vorbi cu dânsa. Aș vrea numai s-o văd pe Kitty și să-i arăt cât dispreț am pentru toți și pentru toate, și cât de puțin îmi pasă acum de orice.”
Dolly intră cu scrisoarea. Anna o citi și i-o dădu înapoi, în tăcere.
— Știam toate astea, zise Anna. Și nu mă interesează câtuși de puțin.
— De ce? Eu dimpotrivă, nădăjduiesc, răspunse Dolly, uitându-se cu luare-aminte la Anna. N-o văzuse încă niciodată așa de ciudat enervată. Când pleci? O întrebă ea.
Anna se uită drept înainte, cu ochii mijiți, și nu-i răspunse.
— Dar ce, Kitty se ascunde de mine? O întrebă Anna, uitându-se la ușă și roșind.
— Vai, ce copilării! Alăptează, și nu prea merge. I-am dat sfaturi… I-ar părea bine. Are să vină îndată, adăugă Dolly cu stângăcie, neștiind să mintă. Uite-o.
Aflând că venise Anna, Kitty nu vroise să iasă. Dolly însă o convinsese. După ce-și adună toate puterile, Kitty ieși îmbujorată, se îndreptă spre dânsa și-i întinse mâna.
— Îmi pare foarte bine, rosti Kitty cu un tremur în glas.
Era tulburată de lupta care se dădea în sufletul său între dușmănia împotriva acestei femei stricate și dorința de a fi îngăduitoare față de dânsa. Dar îndată ce văzu chipul frumos și simpatic al Annei, toată ostilitatea i se risipi.
— Nu m-aș fi mirat dacă n-ai fi vrut să mă vezi. M-am obișnuit cu orice. Ai fost bolnavă? Da, te-ai schimbat, zise Anna.
Kitty simți că Anna o privea ostil. Își explică această atitudine prin situația delicată în care se afla Anna, care mai înainte o protejase, și i se făcu milă de ea.
Vorbiră despre boala și despre copilul lui Kitty, ca și despre Stiva; dar se vedea că pe Anna n-o interesa nimic.
— Am venit să-mi iau rămas bun de la tine, spuse ea lui Dolly, sculându-se în picioare.
— Dar când plecați?
Din nou, fără să-i răspundă, Anna se întoarse către Kitty.
— Da, îmi pare foarte bine că te-am revăzut, zise ea zâmbind. Am auzit vorbindu-se atâta despre dumneata, pretutindeni! Chiar și de la soțul dumitale. A fost pe la mine. Mi-a plăcut foarte mult, adăugă într-adins Anna, cu gând rău. Unde e?
— A plecat la țară, răspunse Kitty, roșind.
— Să-i transmiți neapărat salutări din partea mea.
— Neapărat! Repetă naiv Kitty, uitându-se cu compătimire în ochii ei.
— Atunci, rămâi cu bine, Dolly.
După ce o sărută pe Dolly și-i strânse mâna lui Kitty, Anna ieși în grabă.
— E aceeași. Tot așa de atrăgătoare! E foarte frumoasă! Mărturisi Kitty, după ce rămase singură cu soră-sa. Dar e ceva în ea care-ți inspiră milă, o compătimire nemărginită.
— Într-adevăr. Astăzi Anna avea ceva deosebit, răspunse Dolly. În antreu, pe când o conduceam, mi s-a părut că era gata să plângă.
XXIX.
Anna se urcă în trăsură cu sufletul și mai răscolit decât la plecarea de acasă. La chinurile de dinainte, se adăugase acum și un sentiment de jignire și de părăsire, de renegare, pe care-l simțise limpede întâlnindu-se cu Kitty.
— Care-i porunca? Încotro? Acasă? Întrebă Piotr.
— Da, acasă, răspunse Anna, fără să se gândească măcar unde se duce.
„Cum mă priveau amândouă ca pe ceva îngrozitor, de neînțeles și ciudat. Ce poate să-i povestească cu atâta însuflețire? Se gândi Anna, uitându-se la doi trecători. Oare poți spune altuia ceea ce simți tu? Am vrut să povestesc lui Dolly și bine am făcut că nu i-am spus nimic. Cât s-ar fi bucurat de nenorocirea mea! S-ar fi ascuns față de mine. Dar în primul rând, Dolly ar fi avut un sentiment de bucurie din pricină că am fost pedepsită pentru plăcerile pe care mi le-a invidiat. Iar Kitty s-ar fi bucurat și mai mult. Îi citesc în suflet ca într-o carte. Știe că m-am purtat cu bărbatul său mai drăguț decât se cuvine. De aceea ea e geloasă și mă urăște. Mă și disprețuiește. În ochii ei sunt o femeie destrăbălată. Dacă aș fi fost o femeie destrăbălată, aș fi putut face ca soțul ei să se îndrăgostească de mine… dacă aș fi vrut. Ba chiar am vrut. Ãsta-i mulțumit de sine, se gândi Anna uitându-se la un domn gras și rumen care trecea cu trăsura și, luând-o drept o cunoștință, își ridică jobenul de pe capu-i chel și lucios, dar își dădu seama numaidecât că se înșelase. A crezut că mă cunoaște, dar mă cunoștea tot atât de puțin ca și oricare alt om de pe lume. Nu mă cunosc nici eu însămi. Îmi știu apetiturile, cum spun francezii. Uite, ăștia vor înghețata asta murdară. Sunt siguri de ceea ce vor, își zise ea uitându-se la doi băieți care opriseră pe un vânzător de înghețată. Vânzătorul își dăduse putinica jos din cap și, cu colțul unui prosop, își ștergea fața plină de sudoare. Toți vrem lucruri dulci, aromate. În lipsă de bomboane, fie și înghețată murdară! Așa și cu Kitty! Dacă nu e Vronski, fie și Levin! Mă invidiază și mă urăște. Toți ne urâm unul pe altul: eu pe Kitty, Kitty pe mine. Asta-i adevărul. „Tiutkin, coiffeur”. Je me fais coiffer par Tiutkin…30
Am să-i spun când o veni, se gândi Anna și zâmbi. Își aduse însă aminte în aceeași clipă că nu mai avea cui spune ceva hazliu. Dar nici nu e nimic hazliu, nimic vesel. Totul e dezgustător. Trag clopotele de vecernie; și negustorul ăsta cu ce grijă se închină, de parcă s-ar teme să nu scape ceva din mână. Ce rost au bisericile acestea, dangătul clopotelor, minciuna asta? Numai ca să ascundem ura noastră împotriva tuturor, ca birjarii ăștia care se înjură cu atâta venin unul pe altul? Iașvin spune: El vrea să-mi ia mie cămașa, iar eu lui. Asta-i adevărul!”
Se lăsă atât de mult prinsă în gândurile acestea, încât încetă chiar să se mai gândească la situația ei și se trezi deodată acasă, la scară. Abia după ce văzu pe portarul care ieșise în întâmpinarea ei, Anna își aminti de bilet și de telegrama trimisă de ea.
— A sosit răspunsul?
— Mă uit îndărăt, zise portarul și, după ce aruncă o privire pe pupitru, luă și-i întinse telegrama – un plic pătrat, de hârtie subțire. Anna citi: „Nu pot sosi înainte de ora zece. Vronski.”
— Dar curierul nu s-a întors?
— Încă nu, răspunse portarul.
„Ah, dacă-i așa, atunci știu ce am de făcut, se gândi Anna și, simțind cum cresc înăuntrul ei o mânie tulbure și nevoia răzbunării, urcă scara în goană. Mă duc eu singură la dânsul. Înainte de a pleca pentru totdeauna, am să-i spun totul. Niciodată n-am urât pe cineva ca pe omul ăsta!” își zise ea. Văzându-i pălăria în cuier, Anna se cutremură de dezgust. Nu-și dădu seama că telegrama era răspunsul la depeșa ei și că Vronski nu-i primise încă biletul. Și-l închipui vorbind calm cu maică-sa și cu domnișoara Sorokina, mulțumit de suferințele sale.
„Da. Trebuie să plec cât mai repede”, hotărî Anna, neștiind încă unde să se ducă. Dorea să scape cât mai iute de sentimentele pe care le încerca în casa aceasta îngrozitoare. Servitorii, pereții, lucrurile din casă – toate îi stârneau un simțământ de dezgust, de răutate și o împovărau ca o piatră.
„Da. Trebuie să plec la gară și, dacă nu-l găsesc, mă duc acolo și-l prind cu minciuna.” Anna căută în ziare mersul trenurilor. Trenul de seară pleca la ora opt și două minute. „Da. Am timp.” Porunci să se schimbe caii la trăsură și începu să strângă în sacul de voiaj lucrurile de care avea nevoie pentru câteva zile. Știa că n-avea să se mai întoarcă în casa aceasta. Dintre planurile care-i trecuseră prin minte, Anna se opri șovăitoare la hotărârea ca, după cele ce se vor petrece la gară sau la moșia contesei, să ia trenul pe linia Nijni Novgorod, să meargă până la primul oraș și să rămână acolo.
Masa era întinsă. Anna se apropie, mirosi pâinea, brânza și, simțind că mirosul de mâncare o dezgustă, dădu ordin să tragă trăsura la scară și ieși pe ușă. Umbra casei se și întinse de-a latul străzii. Era o seară senină, iar acolo unde bătea soarele mai stăruia căldura. Și Annușka, care o conducea cu bagajul, și Piotr, care îl urcă în trăsură, și vizitiul, vădit nemulțumit – toți o dezgustau și o enervau cu vorbele lor, cu mișcările lor.
— Piotr, n-am nevoie de tine.
— Dar biletul?
— Cum vrei, mi-e totuna! Răspunse Anna mânioasă.
Piotr sări pe capră și, țanțoș, porunci vizitiului să mâne la gară.
XXX
„Iarăși ea! Încep să înțeleg totul”, se gândi Anna cum se urni trăsura din loc și, legănându-se, prinse să huruie pe strada pavată cu piatră măruntă. Și iarăși începură să i se perinde prin minte impresii, una după alta.
„Da. La ce m-am gândit așa de bine ultima dată? Încercă Anna să-și aducă aminte: „Tiutkin coiffeur„? Nu. Nu era asta. Da. La ceea ce spunea Iașvin: lupta pentru existență, ura, ăsta-i singurul lucru care-i unește pe oameni. Degeaba vă duceți, spuse ea în gând unui grup care, într-o trăsură cu patru cai, pleca probabil ca să petreacă afară din oraș. N-are să vă ajute nici câinele pe care l-ați luat cu voi. Nu puteți fugi de voi înșivă.” Aruncând o privire în partea în care se uita Piotr, Anna văzu un muncitor de fabrică legănându-și capul, beat mort. Un polițist îl ducea undeva într-o birjă. „Mai degrabă asta, își zise Anna. Nici eu, nici contele Vronski n-am găsit această plăcere, cu toate că ne pusesem multe nădejdi în ea.”
Acum, pentru întâia oară, Anna îndreptă lumina aceea puternică, cu ajutorul căreia vedea totul, asupra raporturilor sale cu Vronski, la care mai înainte se ferise să se gândească. „Ce-a căutat la mine? Nu atât dragoste, cât satisfacția vanității lui.” își aduse aminte de cuvintele pe care i le spunea și de expresia de ogar ascultător a feței lui, la începutul legăturii dintre ei. „Da, acum totul adeverea acest lucru. Era triumful vanității. Era bineînțeles și dragoste, dar mai cu seamă mândria victoriei. Se mândrea că m-a cucerit. Acum totul a trecut. Nu mai are cu ce se mândri. Acum se rușinează, nu se umflă în pene. Mi-a luat tot ce a putut, și acum nu mai are nevoie de mine. Sunt o povară pentru dânsul. El se silește să nu fie necinstit cu mine. A scăpat ieri o vorbă, vrea divorțul și cununia ca să-și ardă corăbiile. Mă iubește, dar cum? The zest is gone31. Vrea să uimească pe toți și e foarte mulțumit de sine, se gândi Anna uitându-se la un vânzător de prăvălie rumen la față, care călărea un cal de manej. Da. Nu mai ține la mine. Dacă l-aș părăsi, i-ar părea bine în adâncul sufletului.”
Anna își dădea seama clar, la lumina aceea orbitoare care-i dezvăluia acum tot rostul vieții și al raporturilor dintre oameni, că asta nu era o presupunere.
„Dragostea mea e din ce în ce mai pătimașă și mai egoistă, pe când dragostea lui se stinge treptat, iată de ce nu ne mai înțelegem, își zise Anna mai departe. Și nu e nimic de făcut. Pentru mine el e totul. Eu îi cer să mi se dea din ce în ce mai mult, iar el caută tot mai stăruitor să fugă de mine. Înainte de legătura noastră, mergeam unul spre altul; de atunci, dimpotrivă ne îndepărtăm, fiecare pe alt drum. Asta nu se poate schimba. Îmi spune că sunt absurd de geloasă, și mi-a venit și mie în minte același lucru, dar nu-i adevărat… Nu sunt geloasă, ci nefericită, însă…
Anna deschise gura și-și schimbă locul în trăsură din pricina tulburării aduse de un gând venit deodată: „Dacă aș putea fi și altceva pentru dânsul decât amanta care-i iubește cu patimă dezmierdările?! Dar nu pot și nu vreau să fiu nimic altceva. Dorința mea îi stârnește dezgust; iar el trezește în mine ură. Și nici n-ar putea fi altfel. Parcă eu nu știu că el nu mă minte, că nici nu se gândește la prințesa Sorokina, că nu e îndrăgostit de Kitty și că n-are să mă înșele?! Știu toate astea, dar asta nu mă ușurează. Dacă el ar fi bun și drăguț cu mine numai din datorie, fără dragoste, dacă nu mai simte pentru mine ce simt eu pentru el, asta ar fi de o mie de ori mai rău chiar decât ura lui. Ar fi un iad. Și acest iad îl trăiesc… De mult nu mă mai iubește… Și unde se sfârșește dragostea, acolo începe ura…
Nu cunosc de loc străzile astea. Niște dealuri – și case lângă case… Iar în case stau oameni și tot oameni… Sunt atât de mulți, fără număr, și toți se urăsc unii pe alții! Chiar dacă ar fi să izbutesc să capăt ceea ce îmi trebuie ca să fiu fericită! Ei și, ce-i cu asta? Să zicem că aș căpăta divorțul, că Alexei Alexandrovici mi l-ar da pe Serioja, și m-aș mărita cu Vronski…” Aducându-și aminte de Alexei Alexandrovici, Anna și-l închipui numaidecât în fața ei, extraordinar de viu, în carne și oase, cu ochii săi blânzi, inexpresivi, stinși, cu vinele albastre ale mâinilor albe, cu intonațiile glasului și cu trosnetul degetelor. Amintindu-și de sentimentul care fusese între dânșii, care și el se numea dragoste, Anna se cutremură de dezgust.
„Să zicem că aș obține divorțul și aș fi soția lui Vronski. Ei și? Kitty m-ar privi altfel de cum m-a privit astăzi? Nu. Iar Serioja ar înceta să întrebe sau să se gândească de ce am doi soți? Și ce simțământ nou ar putea naște între mine și Vronski? Ar fi cu putință dacă nu fericirea, cel puțin o viață fără chinuri? Nu și nu! Își răspunse Anna, de data aceasta fără pic de șovăire. E cu neputință! Căile vieții noastre se despart. Eu sunt nenorocirea lui și el a mea. Și de schimbat, nu ne putem schimba – niciunul, nici altul. Am făcut toate încercările. Șurubul s-a tocit. Uite o cerșetoare cu un copil. Ea crede că lumii îi e milă de dânsa. Dar oare nu suntem toți aruncați pe lume numai ca să ne urâm și să ne chinuim – pe noi înșine și pe alții? Trec niște liceeni râzând. Serioja? Își aminti Anna. Și pe el credeam că-l iubesc… mă înduioșam de iubirea pe care i-o purtam. Dar am trăit și fără dânsul. L-am schimbat pe altă dragoste și nu m-am plâns de acest schimb, cită vreme această dragoste mă mulțumea.” Și Anna își aminti cu dezgust ceea ce numea ea „această dragoste”. O bucura limpezimea cu care ea-și vedea acum viața, ca și viața altora. „Toți sunt la fel – și eu, și Piotr, și vizitiul Feodor, și negustorul ăsta, și toți oamenii aceia care locuiesc acolo, pe Volga, pe locurile spre care te îndeamnă reclamele astea, oameni de pretutindeni și de totdeauna”, își zise Anna, ajungând la clădirea joasă a gării Nijni Novgorod. Hamalii veniră în fugă în întâmpinarea ei.
— Să vă iau bilet până la Obiralovka? O întreba Piotr.
Anna uitase cu totul unde pleca și pentru ce, așa că nu putu înțelege întrebarea decât după o mare sforțare.
— Da, răspunse ea, dându-i punga cu bani și, luând în mină sacul ei mic, roșu, de voiaj, coborî din trăsură.
Îndreptându-se prin mulțime spre sala de așteptare de clasa întâi, Anna depăna în minte, punct cu punct, toate amănuntele situației sale și hotărârile pe care încă le cumpănea. Și iarăși, ba nădejdea, ba disperarea îi chinuiau inima înspăimântată, care-i zvâcnea dureros. Așezată pe o canapea în formă de stea, în așteptarea trenului, uitându-se cu dezgust la oamenii care intrau și ieșeau (toată lumea o scârbea), Anna se gândea cum îi va scrie un bilet când va sosi în stație și ce anume să-i scrie… sau că Vronski (fără să-i înțeleagă suferința) se plânge acum mamei sale de situația lui… și ce-i va spune când va intra în odaie. Ba se gândea că viața i-ar putea fi încă fericită… și cât de dureros îl iubește și-l urăște în același timp, și cât de înfiorător i se zvârcolește inima.
XXXI.
Se auzi sunând clopoțelul. Trecură niște bărbați tineri, urâți, neobrăzați și grăbiți, totuși preocupați de impresia pe care o făceau asupra celorlalți. În livrea, cu ghete înalte și cu aerul lui stupid, Piotr străbătu sala și veni spre dânsa ca s-o conducă la vagon. Niște bărbați gălăgioși tăcură când trecu Anna prin fața lor pe peron, iar unul șopti celuilalt pe socoteala ei, bineînțeles, ceva necuviincios. Anna urcă treptele înalte și se instala singură într-un compartiment, pe o canapea cu arcuri, albă odinioară, acum murdară. Își puse sacul de voiaj lângă ea. Piotr, cu un zâmbet tâmpit, își ridică la geam pălăria cu fireturi, în semn de adio, iar un conductor dezghețat trânti ușa și trase zăvorul. O doamnă foarte urâtă, cu turnură (Anna o dezbrăcă în gând și se îngrozi de sluțenia ei), și o fată care râdea afectat trecură în fugă, pe jos, prin fața vagonului.
— La Katerina Andreevna, totul e la ea, ma tante! Strigă fata.
„Până și fata asta e schilodită sufletește și se strâmbă”, se gândi Anna. Ca să nu mai vadă pe nimeni, ea se sculă repede și se așeză la fereastra din partea cealaltă a vagonului gol. Un mujic murdar cu o șapcă de sub care ieșeau lațe încurcate de păr, trecu prin fața ferestrei aplecându-se sub roțile vagonului. „Parcă l-aș cunoaște pe mujicul ăsta respingător”, își zise Anna. Deodată își aduse aminte de visul său și, tremurând de spaimă, ea se trase spre ușa din partea cealaltă. Conductorul tocmai deschidea ușa, lăsând să intre un domn și o doamnă.
— Doriți să coborâți?
Anna nu răspunse. Nici conductorul și nici perechea care intrase nu băgară de seamă groaza de pe fața ei acoperită de voal. Anna se întoarse în colțul său și se așeză. Perechea luă loc pe banca din față, cercetându-i cu atenție, pe furiș, rochia. Atât bărbatul cât și soția sa îi păreau nesuferiți. Soțul o întrebă pe Anna dacă-i dă voie să fumeze, probabil nu pentru a fuma, ci ca să intre în vorbă cu dânsa. Primind îngăduința ei, bărbatul începu să vorbească franțuzește cu soția sa – lucru de care avea și mai puțină nevoie decât de fumat. Amândoi spuneau fel de fel de nimicuri – numai ca să-i audă Anna, care își dădea seama cât de mult se săturaseră unul de altul și cât se urau. De altfel nici nu se putea să nu urăști asemenea monștri vrednici de milă.
Se auzi al doilea semnal de plecare și, numaidecât, hodorogitul cărucioarelor de bagaje, zgomot, strigăte, râsete… Pentru Anna era atât de limpede că nimeni n-avea de ce să se bucure încât râsetele acestea o enervau dureros. Ar fi vrut să-și astupe urechile ca să nu le audă. În sfârșit, răsunară al treilea semnal și un fluierat, se auzi șuieratul locomotivei, lanțul se smuci și soțul se închină. „Aș fi curioasă să-l întreb ce înțelege prin asta”, se gândi Anna, uitându-se cu răutate la dânsul. Apoi privirea ei, trecând peste doamna din față, urmări pe fereastră persoanele rămase pe peron, care însoțiră pe cei ce plecau cu trenul, și care parcă lunecau înapoi. Vagonul unde se afla Anna, și care se cutremura cadențat la îmbucătura șinelor, trecu prin fața peronului, pe lângă un zid de piatră, pe lângă un disc și pe dinaintea altor vagoane. Roțile începură să țăcăne mai lin pe șine, cu un zvon ușor. Soarele, care scăpăta la asfințit, lumină viu fereastra, iar o adiere de vânt prinse să se joace cu perdeaua. Anna, trăgând în piept aerul proaspăt, uită pe vecinii săi de compartiment și începu din nou să se gândească în molcoma legănare a vagonului.
„Da. Unde m-am oprit? Am ajuns… că nu-mi pot închipui nici o situație în care viața să nu fie un chin pentru mine, că noi oamenii suntem născuți ca să ne chinuim – ceea ce cunoaștem cu toții, căutând veșnic a născoci mijloace ca să ne amăgim. Dar ce-i de făcut când vezi adevărul?”
— Rațiunea a fost dată omului tocmai ca să scape de ceea ce-l supără, rosti cu afectare doamna din față în limba franceză, mulțumită de bună seamă de fraza ei.
Cuvintele acestea parcă erau un răspuns la gândurile Annei.
„Să scapi de ceea ce te supără”, repetă în gând Anna. Pe urmă, uitându-se la soțul bucălat și roșu la față și la nevasta sa uscățivă, își dădu seama că soția bolnăvicioasă se socotește o femeie neînțeleasă, iar bărbatul său o înșeală și întreține într-însa această părere. Îndreptând asupra lor aceeași lumină puternică, Anna le văzu parcă viața întreagă și toate cutele sufletului. Dar acolo nu era nimic interesant! De aceea ea își depăna mai departe firul gândurilor.
„Da. Mă supără foarte mult, și de aceea ne este dată rațiunea, ca să scăpăm de ceea ce ne supără. Deci trebuie să scap. De ce să nu stingi lumânarea, când nu mai ai ce privi, când te dezgustă să te mai uiți la cele din jur? Dar cum? De ce a trecut în grabă conductorul pe scândurica aceea îngustă? De ce strigă tinerii din vagonul de alături? De ce vorbesc? De ce râd? Totul e neadevăr, minciună, înșelăciune, totul e rău.”
Când trenul se opri în stație, Anna coborî în mulțimea celorlalți călători și, ferindu-se de dânșii ca de niște leproși, se opri pe peron, străduindu-se să-și amintească pentru ce sosise acolo și ce avea de gând să facă. Tot ceea ce mai înainte i se păruse cu putință era acum atât de greu de înțeles, mai ales în mulțimea gălăgioasă a oamenilor acestora nesuferiți care n-o lăsau în pace! Ba veneau în fugă la ea hamali, oferindu-și serviciile… ba niște tineri tropăiau cu tocurile ghetelor pe dușumeaua de scânduri a peronului și vorbeau cu glas tare, cercetând-o cu privirea de sus până jos… ba călătorii întâlniți în drum nu se dădeau destul de repede la o parte ca s-o lase să treacă. Aducându-și aminte că își pusese în gând să plece mai departe în cazul că n-ar fi primit nici un răspuns, Anna opri un hamal și-l întrebă dacă nu era acolo un vizitiu al contelui Vronski, cu o scrisoare.
— Contele Vronski? Cineva de la dumnealor a fost adineauri aici. Au primit pe prințesa Sorokina cu domnișoara. Dar cum arată vizitiul?
În timp ce Anna stătea de vorbă cu hamalul, vizitiul Mihailo – un bărbat rumen și vesel – îmbrăcat într-o manta albastră, arătoasă, împodobită la brâu cu lanțul de la ceas, se apropie de dânsa și-i întinse scrisoarea, mândru probabil că-și îndeplinise așa de bine însărcinarea. Anna o deschise, și inima i se strânse mai înainte de a o fi citit.
„Îmi pare foarte rău că biletul nu m-a găsit. Vin la ora zece”, răspunsese Vronski, cu un scris neîngrijit.
„Așa. Mă așteptam la asta!” își zise Anna cu un zâmbet de răutate.
— Bine, atunci du-te acasă, rosti ea încet către Mihailo. Vorbea încet, fiindcă bătăile nebunești ale inimii îi stinghereau respirația. „Nu. N-am să te mai las să mă chinuiești”, se gândi Anna cu o amenințare, nu pentru dânsul, nu pentru ea însăși, ci pentru ființa care o făcea să se chinuie. Porni apoi pe peron prin dreptul gării.
Două slujnice care se plimbau pe peron întoarseră capul, uitându-se după dânsa și judecându-i cu glas tare toaleta: „Sunt adevărate”, spuseră ele despre dantelele pe care le purta Anna. Tinerii n-o mai lăsau în pace. Trecură din nou prin fața ei, uitându-i-se drept în ochi și, în hohote de râs, strigară ceva cu glas fandosit. Șeful gării o întrebă din mers dacă pleacă mai departe cu trenul. Un băiat care vindea cvas nu-și mai lua ochii de la dânsa. „Dumnezeule, încotro să fug?” se gândi Anna, mergând înainte. Se opri la, capătul peronului. Niște doamne și niște copii – care veniseră să întâmpine pe un domn cu ochelari și care râdeau, vorbind cu glas tare – tăcură deodată, uitându-se la Anna când ea ajunse în dreptul lor. Anna își iuți pasul și se îndepărtă de ei, apropiindu-se de marginea peronului. Venea un tren de marfă. Peronul se cutremură. Annei i se păru că merge din nou cu trenul.
Deodată, amintindu-și de omul tăiat de tren în ziua primei sale întâlniri cu Vronski, ea înțelese ce avea de făcut. Coborî cu pași repezi și ușori treptele care duceau de la castelul de apă spre șine și se opri chiar lângă trenul care trecea prin fața ei. Privi partea de jos a vagoanelor, șuruburile, lanțurile și roțile înalte de tuci ale vagonului din cap, care lunecau încet. Se sili să măsoare din ochi partea din mijloc dintre roțile de dinainte și cele de dinapoi, cumpănind clipa când partea aceasta ar veni în dreptul ei.
„Acolo! Își zise Anna, uitându-se în umbra vagonului la zgura amestecată cu nisip care acoperea traversele. Acolo, drept la mijloc! Astfel am să-l pedepsesc și pe dânsul și-am să scap de toată lumea și de mine însămi.”
Anna vru să se arunce în spațiul dintre roțile primului vagon, când vagonul veni în dreptul său. Dar sacoșa roșie pe care tocmai o scotea de pe braț o făcu să întârzie, și mijlocul vagonului trecu prin fața ei. Trebui să aștepte vagonul următor. Deodată o cuprinse un sentiment asemănător acelui pe care-l avea când se pregătea să intre în râu la scăldat – și-și făcu semnul crucii. Gestul familiar al semnului crucii îi trezi în suflet un șir întreg de amintiri de pe când era copil și adolescentă. Bezna care-i învăluise totul se rupse dintr-o dată, iar viața i se înfățișă pentru o clipă cu toate bucuriile ei senine, din trecut. Totuși, ea nu-și lua ochii de la roțile celui de-al doilea vagon, care se apropia. În clipa când jumătatea distanței dintre roți ajunse în dreptul ei, Anna zvârli sacoșa roșie și, strângându-și capul între umeri, se aruncă pe mâini, sub vagon și, cu o mișcare ușoară – ca și cum s-ar fi pregătit să se scoale îndată – se așeză în genunchi. În aceeași clipă se îngrozi de ceea ce făcea. „Unde-s? Ce fac? Pentru ce?„ Vru să se ridice și să se dea îndărăt, dar ceva uriaș și neîndurător o izbi în cap și o trase de spate. „Doamne, iartă-mi totul!” rosti Anna, simțind că nu se mai poate lupta. Mujicul cel mic scotocea niște fiare, îndrugând ceva în barbă, iar lumina la care Anna citise cartea vieții, plină de zbucium și înșelăciuni, de durere și răutate, străluci ca o flacără mai vie decât oricând sfâșiind bezna; apoi flacăra șovăi și se stinse pentru totdeauna.


PARTEA A OPTA.

I
Trecuseră aproape două luni. Vara călduroasa era în toi, când Serghei Ivanovici se hotărî, în sfârșit, să plece din Moscova.
În viața lui Koznâșev se petrecuseră în ultimi vreme unele evenimente. Își isprăvise aproape de un an lucrarea, rodul unei munci de șase ani, intitulată: „Încercare de trecere în revista a bazelor și formelor de guvernământ din Europa și din Rusia”. Introducerea și unele capitole din aceasta carte apăruseră în publicații periodice, iar alte părți fuseseră citite de către autor unor oameni din cercul său, așa încât ideile acestei opere nu mai pot fi o noutate absoluta pentru public” Totuși Serghei Ivanovici se așteptase să producă – la apariția ei – o impresie puternică asupra societății și, daca nu o revoluție în știință, cel puțin mare vâlvă în lumea științifică.
După o migăloasă șlefuire, cartea fusese tipărită cu un an în urmă și trimisă la librării.
Fără să ceară părerea nimănui asupra lucrării sale, răspunzând în silă și cu o prefăcută nepăsare prietenilor care-l întrebau cum îi merge cartea, fără să se intereseze măcar la librării dacă se vinde – Serghei Ivanovici urmărea cu interes și cu o încordată atenție prima impresie pe care cartea lui avea s-o producă în societate și în presă.
Trecu însă o săptămână, alta, și încă una, dar societatea nu manifesta nici o impresie. Prietenii săi, specialiști și savanți, aduceau uneori vorba despre carte, fără îndoială din politețe. Ceilalți cunoscuți, neinteresându-se de o operă cu cuprins științific, nici nu pomeneau măcar de carte față de dânsul. O nepăsare desăvârșită domnea în societate, preocupată mai ales pe atunci de cu totul alte chestiuni. Presa nu suflă nici ea vreun cuvânt despre carte timp de o lună.
Serghei Ivanovici socoti amănunțit timpul necesar pentru apariția unei recenzii, dar trecu o lună și încă una, iar tăcerea stăruia, mereu.
Numai Sevemn Juk32 într-un articol glumeț despre cântărețul Drabanti care-și pierduse glasul, scrise cu privire la cartea lui Koznâșev câteva rânduri zeflemiste, care arătau că lucrarea fusese de mult clasată și luată în râs de toată lumea.
În sfârșit, în a treia lună, apăru un articol de critică într-o revistă serioasă. Serghei Ivanovici cunoștea pe autorul articolului; îl întâlnise odată la Golubțov.
Autorul articolului era un publicist foarte tânăr și bolnav, extrem de vioi și de priceput ca scriitor, dar prea puțin instruit și sfios în raporturile sale particulare.
Cu tot disprețul său desăvârșit pentru autor, Serghei Ivanovici citi articolul cu cea mai mare atenție. Articolul era îngrozitor.
Se vedea că publicistul înțelesese cartea tocmai pe dos. Alesese însă citatele cu atâta dibăcie, încât pentru cei ce nu citiseră cartea (și n-o citise aproape nimeni) reieșea limpede ca lumina zilei că lucrarea era alcătuită numai dintr-o înșiruire de termeni pompoși, nelalocul lor (fapt pe care-l dovedeau semnele de întrebare), autorul dovedindu-se a fi un ignorant în toată puterea cuvântului. Articolul era însă atât de spiritual, încât nici chiar Serghei Ivanovici n-ar fi renunțat la asemenea vorbe de duh. Tocmai acest lucru părea îngrozitor.
Cu toată buna-credință desăvârșită a lui Koznâșev, care verificase justețea argumentelor recenzentului, el nu se opri nici o clipă asupra lipsurilor și greșelilor care fuseseră ironizate (totul, în mod vădit, fusese ales intenționat), dar își aminti fără voie, până în cele mai mici amănunte, de întâlnirea și de discuția cu autorul articolului.
„Nu l-am jignit oare cu ceva?” se întrebă Serghei Ivanovici.
Amintindu-și însă că, în timpul convorbirii lor, corectase pe acest tânăr în legătură cu un cuvânt care-i vădea ignoranța, Serghei Ivanovici își explică sensul articolului.
După apariția articolului se întinse o tăcere de moarte în publicistică și în societate în jurul cărții; iar Koznâșev își dădu seama că lucrarea lui, scrisă cu atâta dragoste și trudă timp de șase ani, trecuse fără să lase nici o urmă.
Situația sa era cu atât mai grea cu cât, după isprăvirea cărții, Serghei Ivanovici nu mai avea de lucru – ceea ce mai înainte îi absorbise cea mai mare parte din timp.
Koznâșev, un om inteligent, instruit, sănătos și activ, nu știa însă cum să-și întrebuințeze energia. Conversațiile din saloane, congrese, adunări și din comitete, de pretutindeni unde se putea vorbi, îi ocupau o parte din timp. Dar el, ca orășean experimentat, nu-și îngăduia să se scufunde cu totul în discuții, cum făcea fratele său, lipsit de experiență, când venea la Moscova. Îi mai rămânea încă multă vreme liberă și multă energie necheltuită.
Spre norocul lui, în această perioadă – cea mai grea pentru dânsul din pricina insuccesului cărții sale – veni la ordinea zilei chestiunea slavă, în locul altor chestiuni, ca de pildă: locuitorii străini de neam, prietenii americani, foametea de la Samara, expoziția și spiritismul. Serghei Ivanovici, unul dintre ațâțătorii chestiunii slave, care mocnise până atunci în societate, se dedică cu tot sufletul acestei probleme.
În cercul oamenilor din care făcea pane Serghei Ivanovici, nu se vorbea și nu se scria în vremea aceea decât despre chestiunea slavă și despre războiul sârbilor. Toate preocupările curente ale mulțimii de trântori, ca să-și omoare timpul, se concentrară atunci asupra propagandei în folosul slavilor: balurile, concertele, banchetele, speech-urile, toaletele doamnelor, berea și cârciumile – totul era o mărturie a simpatiei față de slavi.
Serghei Ivanovici nu cădea de acord, în privința amănuntelor, cu multe din părerile exprimate în scris sau prin viu grai în această chestiune. Își dădea seama că problema slavă era dintre subiectele favorite, la modă, care – schimbându-se mereu – slujeau totdeauna societății drept ocupație. Își mai dădea seama și de faptul că multă lume se ocupa de această chestiune ca să-și facă interesele și să-și îndestuleze ambiția. Recunoștea că ziarele publicau multe lucruri nefolositoare și exagerate, cu singurul scop de a atrage atenția publicului și de a înăbuși cu glasul lor vocile altora. Vedea că în acest avânt general al societății toți ratații și nemulțumiții se puseseră în frunte și țipau mai tare decât ceilalți: comandanți de armată fără oști, miniștri fără departamente, ziariști fără gazete, șefi de partide fără partizani. Pricepea că în chestiunea asta era și multă ușurință, și mult caraghioslâc. Cu toate acestea, Koznâșev vedea și recunoștea un adevărat entuziasm în neîncetată creștere, care unea într-un singur tot clasele societății și pe care nu putea să nu-l simpatizeze. Măcelărirea fraților slavi, oameni de aceeași credință, stârnise simpatie pentru cei prigoniți și revoltă împotriva prigonitorilor. Eroismul sârbilor și al muntenegrenilor, care luptau pentru o cauză mare, dădu naștere în tot poporul la dorința de a-și ajuta frații nu cu vorba, ci de data asta cu fapta.
Pe lângă toate acestea, Serghei Ivanovici mai descoperea un fenomen îmbucurător: manifestarea opiniei publice. Societatea își arăta cu hotărâre dorința. Sufletul poporului își găsise forma de exprimare, cum spunea Serghei Ivanovici. Și cu cât se ocupa mai mult de această chestiune, cu atât Koznâșev își dădea seama mai limpede că aici se ascundea o problemă care urma să ia proporții uriașe și să facă epocă.
Serghei Ivanovici se consacră cu totul acestei cauze mari și încetă să se mai gândească la cartea lui.
Era tot timpul așa de ocupat, încât nici nu prididea să răspundă la toate scrisorile și la cererile ce i se adresau.
După ce munci toată primăvara și o parte din vară, Serghei Ivanovici se hotărî să plece la țară, la fratele său, abia în luna iulie.
Plecă pe două săptămâni să se odihnească în mijlocul poporului, chiar în sfânta sfintelor lui, într-un fund de țară, ca să se desfete privind avântul poporului, în care credea din toată inima atât el, cât și toți orășenii și locuitorii capitalei. Iar Katayasov, care se pregătea de mult să-și țină făgăduiala dată lui Levin de a-i face o vizită la țară, plecă împreună cu Serghei Ivanovici.
II.
Serghei Ivanovici și Katavasov ajunseseră la gara „Kursk”, însuflețită în ziua aceea de mult popor. Abia coborâră din cupeu și aruncară o privire spre feciorul care venea cu bagajele în urma lor, că sosi un grup de voluntari în patru birje. Întâmpinați de niște doamne cu buchete de flori și însoțiți de mulțime, ei intrară în clădirea gării.
Una dintre doamnele care întâmpinase pe voluntari ieși din sală și se adresă lui Koznâșev în limba franceză:
— Ați venit și dumneavoastră să-i petreceți?
— Nu, prințesă. Plec și eu. Mă duc să mă odihnesc la fratele meu. Dar dumneavoastră îi petreceți mereu pe voluntari? Întrebă Serghei Ivanovici cu un zâmbet abia schițat.
— Nu se poate altfel! Răspunse prințesa. E adevărat că de la noi au plecat până acum opt sute de oameni? Malvinski nu mă crede.
— Peste opt sute. Dacă i-am socoti și pe aceia care nu au fost trimiși direct din Moscova, avem peste o mie, răspunse Serghei Ivanovici.
— Poftim! Asta spuneam și eu, întări bucuroasă doamna. Nu-i așa că din donații s-a strâns aproape un milion de ruble?
— Mai mult, prințesă.
— Dar ce spuneți de telegrama de azi? Turcii au fost din nou bătuți.
— Da, am citit, răspunse Serghei Ivanovici. Era vorba de ultima telegramă care confirma faptul că de trei zile turcii sufereau înfrângeri pretutindeni, fugind pe capete, și că a doua zi se aștepta bătălia decisivă.
— A propos, știți, un tânăr foarte bine a cerut să plece și el. Nu știu de ce i s-au făcut greutăți. Vroiam să vă rog pe dumneavoastră. Îl cunosc. Scrieți, vă rog, un bilet de recomandare pentru dânsul. A fost trimis de contesa Lidia Ivanova.
După ce se interesă de toate amănuntele cunoscute de prințesă în legătură cu tânărul care vroia să plece voluntar, Serghei Ivanovici se duse în sala de așteptare a clasei întâi, scrise un bilet persoanei de care depindea rezolvarea chestiunii și-l înmâna prințesei.
— Știți, vestitul conte Vronski… pleacă și el cu trenul acesta, îl anunță prințesa cu un zâmbet triumfător și semnificativ când Koznâșev se întoarse și-i dădu biletul.
— Am auzit că pleacă. Dar nu știam când. Chiar cu trenul ăsta?
— L-am văzut. E aici. E însoțit numai de mama lui. De altminteri, e ceea ce avea mai bun de făcut.
— O, da, firește.
Pe când stăteau amândoi de vorbă, o mulțime de oameni năvăliră în restaurantul gării. Se duseră și ei într-acolo și auziră glasul puternic al unui domn care, cu paharul în mână, ținea voluntarilor o cuvântare. „Să slujiți credința, omenirea, pe frații noștri, rostea domnul cu glas tot mai ridicat. Moscova noastră va binecuvântează pentru cauza aceasta mare. Jivio33!” încheie el tunător, cu lacrimi în glas.
Toată lumea strigă jivio! O altă mulțime de oameni, gata s-o doboare pe prințesă, năvăli în sală.
— Ah! Ce spui, prințesă! Întrebă cu un zâmbet de bucurie Stepan Arkadici, care răsări deodată în mijlocul mulțimii. Nu-i așa că a vorbit frumos și cu căldură? Bravo! Și Serghei Ivanovici e aici! Ce-ar fi să spui și dumneata câteva cuvinte de îmbărbătare? Vorbești așa de frumos! Adăugă el cu un surâs duios, stăpânit și plin de respect, apucându-l ușor de braț pe Serghei Ivanovici.
— Nu pot. Plec chiar acum.
— Încotro?
— La țară, la fratele meu, răspunse Koznâșev.
— Ai s-o întâlnești acolo pe soția mea. I-am scris, dar dumneata ai s-o vezi mai înainte. Spune-i, te rog, că m-ai văzut și că-i all right34. Are să înțeleagă. Totuși, fii drăguț și spune-i că am fost numit membru în Comisia unită… O să înțeleagă! Știi, les petites miseres de la vie humaine35, spuse, întorcându-se către prințesă, cerându-și parcă iertare. Ați auzit că doamna Meahkaia, nu Liza, ci Bibiche, trimite o mie de arme și douăsprezece infirmiere? Nu v-am spus?
— Da, am auzit, răspunse cu răceală Koznâșev.
— Păcat că pleci, îi spuse Stepan Arkadici. Mâine dăm o masă în cinstea a doi voluntari: Dimer-Bartneanski din Petersburg și Veslovski al nostru. Grișa. Pleacă amândoi. Veslovski s-a însurat de curând. E frumos din partea lui! Nu-i așa, prințesă?
Fără să-i răspundă, prințesa îl privi pe Koznâșev.
Dar faptul că Serghei Ivanovici și prințesa vroiau parcă să scape de dânsul nu-l stingherea de loc pe Stepan Arkadici. El se uita zâmbind ba la pana de la pălăria prințesei, ba la dreapta și la stânga, căutând parcă să-și aducă aminte de ceva. Văzând o doamnă care trecea cu cheta, Stepan Arkadici o chemă la dânsul și puse în cutie o bancnotă de cinci ruble.
— Cât timp am bani, nu mă pot uita cu indiferență la cutiile astea! Zise Oblonski. Dar ce spuneți de telegrama de astăzi? Halal de muntenegreni!
— Ce spuneți! Izbucni el când prințesa îl anunță că Vronski pleacă cu același tren.
O umbră de tristețe trecu pe fața lui Stepan Arkadici. Dar peste un minut, când intră în camera unde era Vronski, Stepan Arkadici – săltând ușer la fiecare pas și netezindu-și favoriții – uită cu câtă deznădejde plânsese în hohote asupra trupului neînsuflețit al surorii sale și nu văzu în Vronski decât un erou și un vechi prieten.
— Cu toate lipsurile lui, trebuie să fim drepți cu el, spuse prințesa lui Serghei Ivanovici, îndată ce Oblonski se îndepărtă de dânșii. Are o fire cu adevărat rusească, slavă! Mă tem numai ca pentru Vronski va fi penibil să-l vadă. Orice s-ar spune, pe mine mă înduioșează soarta acestui om. Căutați să vorbiți cu el pe drum, îi spuse prințesa.
— Da, poate. Dacă o să am prilejul.
— Mie nu mi-a plăcut niciodată. Însă fapta lui de acum ispășește multe. Nu numai că pleacă, dar duce și un escadron pe cheltuiala lui.
— Da. Am auzit. Răsună un semnal. Toată lumea se îngrămădi spre uși.
— Uite-l! Arătă prințesa spre Vronski care, îmbrăcat într-un pardesiu lung și cu o pălărie neagră cu boruri largi, mergea la braț cu maică-sa. Oblonski pășea alături de el, vorbind ceva cu însuflețire.
Vronski privea încruntat înainte, ca și cum n-ar fi auzit cuvintele lui Stepan Arkadici.
După indicațiile lui Oblonski, probabil, Vronski se întoarse în direcția unde se aflau prințesa și Serghei Ivanovici și-și ridică pălăria în tăcere. Chipul său îmbătrânit, pe care se întipărise durerea, părea de piatră.
După ce ieși pe peron, Vronski – tot atât de tăcut își lăsă mama să treacă înainte, apoi se mistui în compartimentul unui vagon.
Pe peron răsunară „Doamne, păzește-l pe țar”, apoi strigăte de ura! Și jivio! Unul dintre voluntari, un bărbat înalt, foarte tânăr, cu pieptul scobit, saluta cu deosebită râvnă, fluturându-și deasupra capului pălăria de pâslă și un buchet de flori. Scoțându-și capetele pe la spatele lui, doi ofițeri și un bărbat în vârstă, cu barbă mare și cu o șapcă soioasă, salutau și ei.
III.
După ce-și luă rămas bun de la prințesă, Serghei Ivanovici, împreună cu Katavasov, care între timp se apropiase de el, intră într-un vagon ticsit, și trenul se puse în mișcare.
În stația Þarițânskaia, trenul a fost întâmpinat de un cor bun de tineri, care cânta „Slava”. Voluntarii salutară din nou și-și scoaseră capetele pe fereastră, dar Serghei Ivanovici nu-i băgă în seamă. Avusese atât de mult de-a face cu voluntarii, încât le cunoștea felul de a fi, și asta nu-l mai interesa. Katavasov însă, care din pricina preocupărilor sale științifice n-avusese prilejul să studieze pe voluntari – le arăta mult interes și cerea informații despre ei de la Serghei Ivanovici.
Koznâșev îl sfătui să treacă la clasa a doua, ca să stea singur de vorbă cu dânșii. La stația următoare, Katavasov urmă sfatul primit.
Cum se opri trenul, Katavasov trecu la clasa a doua și făcu cunoștință cu voluntarii. Aceștia ședeau într-un colț al vagonului și vorbeau cu glas tare, știind probabil că atenția călătorilor și a lui Katavasov, care tocmai intrase în vagon, era îndreptată asupra lor. Tânărul cu pieptul scobit vorbea mai tare decât toți ceilalți. Părea beat și povestea o întâmplare petrecută la instituția unde lucra el. În fața lui ședea un ofițer în vârstă, într-o flanelă militară, din garda austriacă. Asculta surâzând ceea ce povestea tânărul și-l întrerupea din când în când. Al treilea voluntar, în uniformă de artilerist, ședea pe un geamantan lângă dânșii. Cel de-al patrulea dormea.
Intrând în vorbă cu tânărul, Katavasov află că avea de-a face cu un negustor bogat din Moscova, care tocase o avere frumușică până la douăzeci și doi de ani. Nu-i plăcu lui Katavasov, fiindcă se înfățișa ca un om molatic și răsfățat, hărăzit de o sănătate șubredă. Se vedea că era convins, mai ales acum, după ce băuse, că săvârșise o faptă de erou și se lăuda într-un mod foarte pompos.
Alt voluntar, un ofițer în retragere, făcu de asemenea o impresie proastă lui Katavasov. Se prezenta ca un bărbat, trecut prin ciur și prin dârmon. Fusese și funcționar la căile ferate, și administrator, și fabricant. Vorbea vrute și nevrute, fără rost, întrebuințând cuvinte științifice, nelalocul lor.
Al treilea – un artilerist – îi plăcu dimpotrivă foarte mult lui Katavasov. Era un om modest și liniștit, care se închina probabil față de savantlâcul ofițerului din gardă în retragere și înaintea eroicei abnegații proclamate de negustor – și care nu spunea despre sine nici un cuvânt. Când Katavasov îl întrebă ce-l îndemnase să plece în Serbia, el răspunse cu modestie:
— Ce să-i faci! Pleacă toată lumea. Trebuie să-i ajutăm și pe sârbi. Păcat de ei!
— Da. Mai ales artilerist! De-ai voștri sunt acolo puțini, zise Katavasov.
— N-am slujit mult la artilerie. S-ar putea să mă dea la infanterie sau la cavalerie.
— Ce vorbești de infanterie, când au nevoie atât de mare de artileriști? Protestă Katavasov, socotind după vârsta artileristului că trebuie să fie mare în grad.
— N-am slujit mult la artilerie. Sunt elev-plutonier în retragere, adăugă acesta și începu să explice de ce căzuse la examen.
Toate acestea făcură asupra lui Katavasov o impresie proastă. Când voluntarii coborâră într-o stație ca să bea ceva, Katavasov vru să-și verifice impresia, vorbind și cu alții. Un călător bătrânel, care purta o manta militară, ascultase tot timpul convorbirea lui Katavasov cu voluntarii. Când rămaseră între patru ochi, Katavasov intră în vorbă cu dânsul.
— Hm! Ce deosebiți sunt unii de alții toți oamenii aceștia care pleacă acolo! Începu el în doi peri, vrând să-și arate părerea, dar în același timp să afle și părerea bătrânelului.
Bătrânelul era un militar care făcuse două campanii. Știa ce este un ostaș și – după înfățișarea și vorba acestor domni, după bravura cu care trăgeau pe drum rachiu din ploscă – îi socotea ostași proști. Pe lângă aceasta, bătrânelul locuia într-o capitală de județ și ar fi vrut să-i povestească lui Katavasov cum din târgul său plecase voluntar un soldat amânat fără termen; bețiv și hoț, pe care nu-l mai tocmea nimeni la lucru. Știind însă din experiență că, în starea actuală de spirit a societății, ar fi fost primejdios să-și exprime o părere contrarie majorității, mai cu seamă una nefavorabilă voluntarilor, militarul îl scrută și el cu privirea pe Katavasov.
— Ce vreți să facem? Acolo e nevoie de oameni, zise bătrânelul. Și-i râdeau ochii.
Vorbiră pe urmă despre ultima știre de pe front. Amândoi își ascunseră nedumerirea în legătură cu faptul că pentru a doua zi se aștepta o nouă bătălie, când se știa doar că turcii – după cele din urmă știri – fuseseră bătuți pe capete. Așa că se despărțiseră unul de altul, fără să-și fi împărtășit părerile.
Întorcându-se în vagonul său, Katavasov – călcând fără voie peste adevăr – îi împărtăși lui Serghei Ivanovici impresiile lui asupra voluntarilor, din care reieșea că aceștia erau niște băieți minunați.
În gara mare a unui oraș, cântece și urale îi întâmpinară iarăși pe voluntari. Din nou răsăriră bărbați și femei cu cheta. Doamnele din oraș oferiră voluntarilor buchete de flori și-i duseră la bufet. Dar totul mult mai potolit și mai redus decât la Moscova.
IV.
În timpul opririi trenului în capitala aceea de gubernie, Serghei Ivanovici nu se duse la bufet, ci începu să se plimbe încoace și încolo pe peron.
Când trecu întâia oară pe lângă compartimentul lui Vronski, Koznâșev băgă de seamă că perdeaua de la geamul acestuia era trasă. Când trecu însă a doua oară, o văzu la fereastră pe bătrâna contesă. Aceasta îl chemă la ea.
— Uite, merg și eu cu dânsul. Îl însoțesc până la Kursk, începu contesa.
— Da. Am auzit, răspunse Serghei Ivanovici, oprindu-se la fereastra ei și uitându-se înăuntru. Ce gest frumos din partea lui! Adăugă Koznâșev, văzând că Vronski nu se afla în compartiment.
— Da. După nenorocirea lui, ce-i mai rămânea de făcut?
— Ce întâmplare groaznică! Exclamă Serghei Ivanovici.
— Ah, dacă ai ști prin câte am trecut! Dar poftim înăuntru… Ah, prin câte am trecut! Repetă contesa, după ce Serghei Ivanovici intră în compartiment și se așeză pe canapea lângă ea. Nici nu-ți poți închipui! Șase săptămâni Alexei n-a scos o vorbă. Nu mânca decât atunci când îl rugam în genunchi. Și nu-l puteam lăsa singur nici o clipă. Am înlăturat toate lucrurile cu care s-ar fi putut sinucide. Locuiam la parter, dar nu puteam prevedea nimic. Știi doar că a mai încercat o dată să se împuște, tot din pricina ei, adăugă bătrâna, și sprâncenele i se încruntară la această amintire. Da, și-a încheiat viața așa cum trebuia să sfârșească o astfel de femeie. Până și moartea și-a ales-o josnică și ordinară.
— Contesă, nu ne este îngăduit să ridicăm piatra, zise oftând Serghei Ivanovici. Îmi închipui însă că a fost o foarte grea încercare pentru dumneavoastră.
— Ah, să nu mai vorbim de asta! Eram la mine la țară. El venise să mă vadă. I-au adus un bilet. A scris răspunsul și l-a trimis. Nu știam ca ea se găsea în apropiere, la gară. Seara, abia mă retrăsesem, când Mary îmi spune că, la gară, o doamna s-a aruncat înaintea trenului. Parcă m-a săgetat ceva. Am înțeles că era ea. Am poruncit din capul locului să nu-i pomenească nimic, dar apucaseră să-i spună. Vizitiul lui fusese acolo și văzuse totul. Când am intrat într-un suflet în odaia lui, era cumplit la vedere. Þi-era groază să-l privești. N-a scos nici un cuvânt și a plecat la gară în goana cailor. Nu știu ce s-a întâmplat acolo, însă când l-au adus acasă părea mort. Era de nerecunoscut. Prostration complete36, a spus doctorul. Pe urmă era să-și piardă mințile. Ah, ce să mai vorbim? Urmă contesa, făcând un gest cu mâna. Groaznicele zile! Nu, orice-ai spune, a fost o femeie rea. Ce înseamnă patima asta disperată? Ce a vrut să dovedească? Ce a dovedit? S-a prăpădit și ea, dar a prăpădit și doi oameni minunați – pe soțul ei și pe nefericitul meu fiu.
— Dar ce face soțul? Întrebă Serghei Ivanovici.
— I-a luat fiica. La început, Alioșa a primit totul. Dar acum suferă grozav, fiindcă și-a dat fiica unui om străin. Nu-și poate lua însă înapoi cuvântul. Karenin a venit la înmormântare. Am făcut așa ca să nu-l întâlnească pe Alioșa. Oricum, soțului său i-a venit mai ușor. I-a dezlegat mâinile. Dar bietul meu fiu i se juruise ei trup și suflet. Își jertfise totul: și cariera, și pe mine. Și tot n-a avut milă de dânsul și a vrut să-l doboare cu totul. Nu, orice ai spune, chiar moartea sa e sfârșitul unei femei rele, fără Dumnezeu. Să mă ierte Cel de sus, dar nu pot să nu-i urăsc memoria, văzând cum l-a nenorocit pe băiatul meu.
— În ce stare se află acum?
— Ne-a ajutat Dumnezeu cu războiul ăsta al sârbilor. Sunt femeie bătrână, nu mă pot descurca în astfel de treburi, dar războiul i l-a trimis Dumnezeu. Bineînțeles, ca mamă, mă tem. Și pe deasupra se spune că ce n'est pas tres bien vu a Petersbourg37. Dar ce era de făcut! Numai asta putea să-l mai trezească la viață. Iașvin, prietenul său, și-a pierdut totul la cărți și s-a hotărât să plece în Serbia. A venit la el și l-a convins să plece împreună. Acum asta îl interesează. Te rog să stai de vorbă cu dânsul. As vrea așa de mult să-și mai uite gândurile! E așa de trist și, din păcate, îl mai dor și măselele. Are să-i pară foarte bine când te-o vedea. Vorbește, te rog, cu el. Se plimbă pe partea cealaltă a peronului.
Serghei Ivanovici răspunse că și lui i-ar părea foarte bine și trecu de partea cealaltă a trenului.
V.
În umbra piezișă de amurg a unor saci îngrămădiți pe peron, Alexei Vronski, într-un pardesiu lung, cu pălăria îndesată în cap și cu mâinile în buzunar, se plimba ca o fiară în cușcă, întorcându-se brusc după fiecare douăzeci de pași. Apropiindu-se de dânsul, Serghei Ivanovici avu impresia că Vronski îl văzuse, dar se prefăcea că nu-l vede. Lui Koznâșev însă îi era totuna. Se simțea mai presus de orice considerente personale față de Vronski.
În clipa aceea, Serghei Ivanovici îl socotea pe Vronski un vajnic luptător pentru o cauză mare și se simțea dator să-l încurajeze și să-l aprobe; de aceea se apropie de dânsul.
Vronski se opri, se uită bine la Serghei Ivanovici, îl recunoscu și – făcând câțiva pași în întâmpinarea lui – îi strânse mâna cu putere.
— Poate că n-ați fi vrut să vă întâlniți cu mine, zise Koznâșev, dar nu v-aș putea fi de folos?
— Nimeni n-ar putea să-mi facă mai puțin rău văzându-mă decât dumneavoastră, zise Vronski. Vă rog să mă iertați. Eu nu mai găsesc nici o plăcere în viață.
— Înțeleg. Tocmai de aceea vroiam să vă ofer serviciile mele, adăugă Serghei Ivanovici, cercetând cu privirea chipul îndurerat al lui Vronski. N-aveți cumva nevoie de o scrisoare către Ristici sau Milan?
— A, nu, răspunse Vronski, înțelegând parcă greu ceea ce i se spunea. Dacă n-aveți nimic împotrivă, să ne mișcăm puțin. În tren e o înăbușeală așa de mare! O scrisoare! Nu, mulțumesc! Ca să mori, n-ai nevoie de scrisori de recomandație. Doar către turci… adăugă Vronski, zâmbind numai cu gura. Ochii săi păstrau aceeași expresie de aspră suferință.
— Da. Dar poate v-ar fi mai ușor să intrați în legătură cu un om pregătit. Oricum, relațiile sunt necesare. De altfel, cum doriți. Mi-a părut foarte bine când am aflat de hotărârea domniei-voastre. Și așa împotriva voluntarilor se îndreaptă atâtea atacuri, încât un om ca dumneavoastră îi ridică în ochii opiniei publice.
— Ca om, urmă Vronski, singurul meu merit e că nu țin la viață. Cât privește energia fizică, am destulă, ca să pătrund într-un careu, nimicindu-l sau căzând. Lucrul ăsta îl știu. Îmi pare bine că am pentru ce să-mi dau viața, cu care n-am ce face și care îmi este o povară. Cel puțin să fie de folos cuiva.
Vronski își mișcă falca, făcând un gest de nerăbdare din pricina durerii de măsele care-l necăjea și-l împiedica la vorbă.
— Vă veți reface, v-o prezic, îl asigură Serghei Ivanovici înduioșat. Eliberarea fraților noștri de sub jugul străin este un scop vrednic și de moarte, și de viață. Să vă dea Dumnezeu izbândă și pace lăuntrică, încheie el și-i întinse mâna.
Vronski strânse cu putere mâna pe care i-o întinse Serghei Ivanovici.
— Da, rosti el, oprindu-se după fiecare cuvânt, ca unealtă, mai pot fi bun la ceva. Dar ca om sunt o ruină.
Durerea plictisitoare de măsele care-i umplea gura de salivă îl împiedica să vorbească. Tăcu, uitându-se la roțile unui tender care luneca pe șine – încet și lin.
Și deodată, o altă suferință, chinuitoare și lăuntrică, îl făcu să uite o clipă durerea de măsele. Uitându-se la tender și la șine, sub influența convorbirii cu un cunoscut pe care nu-l mai întâlnise de la nenorocirea sa, Vronski își aduse aminte de dânsa – adică de ceea ce rămăsese din ea, când el dăduse buzna, ca nebun, în magazia căilor ferate din stație; trupul ei însângerat, nu demult încă plin de viață, era întins indecent pe masa magaziei, în fața unor oameni străini… Capul rămas întreg sta răsturnat pe spate, cu cozile grele și cu cârlionți la tâmple. Iar pe fața ei încântătoare, cu gura rumenă, întredeschisă, încremenise o expresie ciudată: jalnică în jurul buzelor și îngrozitoare în ochii deschiși. Parcă rostea cuvintele acelea înspăimântătoare – că se va căi până la urmă – pe care i le aruncase în timpul certei lor.
Vronski încerca să și-o amintească așa cum fusese când o întâlnise întâia dată, tot într-o gară: misterioasă, încântătoare, plină de dragoste, căutând și dăruind fericirea – nu crudă și răzbunătoare, așa cum se făcuse la sfârșit. Căuta să-și aducă aminte de clipele cele mai frumoase petrecute cu dânsa, dar acestea erau otrăvite pentru totdeauna. Nu mai ținea minte decât amenințarea triumfătoare, împlinită, a unor zadarnice însă neșterse mustrări de conștiința. Nu mai simțea durerea de măsele. Hohote de plâns îi schimonosiră fața.
Trecură încă de vreo două ori prin fața sacilor, în tăcere; și, după ce Vronski izbuti să se stăpânească, îl întrebă liniștit pe Sergei Ivanovici:
— N-ați mai primit nici o telegramă afară de cea de ieri? Da. Au fost zdrobiți pentru a treia oară. Dar pe mâine se așteaptă o bătălie hotărâtoare.
După ce mai vorbiră despre proclamarea lui Milan ca rege și despre urmările incalculabile pe care le-ar putea avea acest eveniment, când se dădu al doilea semnal de plecare, fiecare se duse la vagonul său.
VI.
Neștiind când va putea pleca din Moscova, Serghei Ivanovici nu telegrafiase fratelui său ca să-i trimită trăsura la gară. Levin nu era acasă, când – plini de praf ca niște harapi – Katavasov și Serghei Ivanovici, sosiră după ora unsprezece într-o trăsurică luată de la gară, în fața casei din Pokrovskoie. Kitty, care ședea pe terasă împreună cu tatăl și sora sa, recunoscându-și cumnatul, alergă să-l primească.
— Cum se poate să nu ne fi înștiințat? Îl certă Kitty, dând mâna cu Serghei Ivanovici și întinzându-i fruntea ca s-o sărute.
— Am venit foarte bine și fără să vă deranjăm, răspunse Koznâșev. Sunt atât de prăfuit, încât mă și tem să mă ating de dumneata. Am fost așa de ocupat, că nici nu știam când o să scap. Dar voi, adaose zâmbind Serghei Ivanovici, vă desfătați ca și înainte, cu fericirea voastră tihnită, fără furtuni, în acest liman liniștit? Uite-l și pe prietenul nostru Feodor Vasilici, care s-a hotărât, în sfârșit, să vină și el.
— Să nu mă luați drept un harap. Mă spăl îndată și am să semăn și eu a om, zise Katavasov cu obișnuitul lui ton glumeț, întinzând mâna și descoperindu-și printr-un zâmbet dinții foarte strălucitori din pricina feței sale înnegrite de praf.
— Kostea are să fie încântat. S-a dus la fermă. E timpul să vină.
— Tot cu gospodăria se îndeletnicește? Aici e un adevărat liman, urmă Katavasov. Iar noi, cei de la oraș, nu vedem nimic afară de războiul sârbilor. Sunt curios să știu ce atitudine are prietenul meu în chestiunea asta? Fără îndoială că nu aceea a tuturor oamenilor.
— Ba, cred că da, răspunse Kitty, uitându-se puțin stingherită la Serghei Ivanovici. Trimit numaidecât după dânsul. Știți că papa e oaspetele nostru? S-a întors de curând din străinătate.
Kitty porunci să fie trimis cineva după Levin, iar musafirii să fie conduși să se spele: unul în birou, iar celălalt în odaia mare a lui Dolly, și apoi să se dea oaspeților o gustare. Folosindu-se de dreptul de a face mișcări repezi, care-i fusese refuzat în timpul sarcinii, Kitty dădu o fugă pe terasă.
— Au venit Serghei Ivanovici și profesorul Katavasov, anunță ea.
— O, ce greu pică pe o căldură ca asta! Izbucni prințul.
— Nu, papa! E foarte drăguț, și Kostea ține foarte mult la el, răspunse Kitty cu un surâs pe buze, cerându-i parcă să fie îngăduitor, când prinse o expresie de ironie pe fața tatălui său.
— N-am spus nimic.
— Du-te, draga mea, la dânșii, spuse Kitty surorii sale, și ține-le de urât. L-au văzut pe Stiva la gară. E sănătos. Eu alerg la Mitea. Ca un făcut, nu l-am alăptat de la ceai. S-a trezit acum și sunt sigură că plânge. Și simțind cum îi dă laptele, Kitty se îndreptă cu pași repezi spre odaia copilului.
Într-adevăr, Kitty nu ghicise (legătura dintre ea și copil încă nu se rupsese), ci știa cu siguranță – după izvorul laptelui – că copilul era flămând.
Știa că băiatul plângea, chiar înainte ca ea să fi ajuns la odaia copilului. Într-adevăr, Mitea țipa. Kitty îl auzi și-și grăbi pasul. Dar cu cât mergea mai repede, cu atât copilul țipa mai tare. Era un glas plăcut, sănătos, dar flămând și nerăbdător.
— Plânge de mult? Întrebă repede Kitty pe dădacă, așezându-se pe un scaun și pregătindu-se să alăpteze copilul. Dar dă-mi-l odată! Vai, ce adormită ești! Lasă scufița. I-o legi mai târziu.
Băiețelul țipa de foame.
— Da nu se poate așa, mămuță, zise Agafia Mihailovna, care-și petrecea aproape tot timpul în odaia copilului. Trebuie să-l înfășăm ca lumea. Puiul mamei, puiul mamei! Cânta ea deasupra copilului, fără să se uite la Kitty.
Dădaca aduse copilul la mama lui. Agafia Mihailovna venea după dânsa eu fața strălucind de duioșie.
— Mă cunoaște, mă cunoaște. Katerina Alexandrovna, pe Dumnezeul meu că m-a cunoscut, maică! Acoperea Agafia Mihailovna glasul copilului.
Dar Kitty n-o asculta. Nerăbdarea creștea o data cu nerăbdarea băiatului. Din pricina nerăbdării, mult timp nu se putu face nimic. Copilul nu apuca ceea ce căuta și se supăra.
În sfârșit, după un plâns deznădăjduit, care-l înăbușea pe copil, după un țocăit în gol, totul începu să meargă bine. Atât mama cât și băiatul simțiră în același timp o ușurare și amândoi se potoliră.
— Sărăcuțul de el, e leoarcă de sudoare, șopti Kitty, pipăind copilul. Dar ce te face să crezi că te cunoaște? Adăugă ea, uitându-se pieziș în ochii băiatului, care o privea șiret (i se părea ei) pe sub scufița lăsată pe frunte, precum și la obrăjorii ce se umflau în cadență și la mânuța lui cu palma roșie, pe care el o rotea în aer.
— Nu se poate! Dacă-i vorba de cunoscut, pe mine ar trebui să mă cunoască, răspunse Kitty, ca răspuns la afirmația Agafiei Mihailovna, și zâmbi.
Kitty zâmbise pentru că – deși susținuse că băiatul nu putea recunoaște încă pe nimeni – inima îi spunea nu numai că o recunoaște pe Agafia Mihailovna, dar știa tot și înțelegea multe lucruri de care nimeni nu-și dădea seama și pe care ea, ca mamă, începuse să le priceapă numai datorită lui. Pentru Agafia Mihailovna, pentru dădacă, bunic și chiar pentru tatăl său, Mitea era o ființă vie, care avea nevoie de îngrijire fizică. Dar pentru mamă, copilul era de mult o ființă sensibilă, cu care ea avea o sumedenie de legături sufletești.
— Când are să se trezească, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să vedeți și dumneavoastră. Când fac așa, se înseninează, drăguțul de el. Se înseninează ca cerul cel limpede, stărui Agafia Mihailovna.
— Ei, bine, bine, vom vedea atunci, șopti Kitty. Acum, du-te. Uite-l că doarme.
VII.
Agafia Mihailovna ieși în vârful picioarelor. Dădaca trase storul, alungă muștele de sub pologul de muselină al pătuțului și goni un bondar care se zbătea în geamul ferestrei; apoi se așeză, fluturând deasupra mamei și a copilului o creangă de mesteacăn încă neofilită.
— Ce cald e, ce cald! De-ar da Dumnezeu o ploiță, zise dădaca.
— Da, da. St! Atât răspunse Kitty, legănându-se ușor și strângând duios mânuța grăsulie a copilului, legată parcă la încheieturi cu fir de ață, și pe care Mitea o mișca încet, închizând și deschizând mereu ochii. Mânuța asta o tulbura pe Kitty: ar fi vrut s-o sărute, dar se temea să nu trezească băiatul. În sfârșit, mânuța încetă să se mai miște și ochii i se închiseră. Tot sugând mai departe, liniștit, copilul își ridica din când în când genele lungi și răsfrânte și se uita la maică-sa cu niște ochi umezi, care în semiîntuneric păreau negri. Dădaca nu mai flutura crenguța și ațipi. De sus se auzea glasul răsunător al bătrânului prinț și hohotele de râs ale lui Katavasov.
„După cum se vede, au și legat o conversație fără mine, se gândi Kitty. Ce păcat că nu e aici Kostea! Probabil se află din nou la prisacă. Deși îmi pare rău că se duce așa de des pe-acolo, mă bucur. E o distracție pentru dânsul. Acum e mai vesel și mai bun decât astă-primăvară.” „Atunci era așa de posomorât și de preocupat, încât starea sa mă îngrijorase. Ce caraghios! Șopti Kitty zâmbind.
Știa că pe bărbatul său îl frământa necredința în Dumnezeu. Dar nu era nenorocită din pricina acestei necredințe, deși – în cazul când i s-ar fi cerut părerea dacă soțul său, ca necredincios, va fi pierdut pentru viața viitoare, Kitty ar fi recunoscut că într-adevăr va fi pierdut. Cu toată recunoașterea că pentru un necredincios nu se află mântuire, dar cunoscând și îndrăgind sufletul bărbatului său mai presus decât orice pe lume, Kitty se gândea cu un zâmbet pe buze la necredința lui și-și spunea că era un caraghios.
„De ce citește Kostea de un an încheiat tot cărți de filosofie? Se gândea Kitty. Dacă în cărțile acelea e scris totul, atunci el le-ar putea pricepe; iar dacă cuprind neadevăruri, de ce le mai citește? Singur spune că ar vrea să creadă. Atunci, de ce nu crede? Probabil fiindcă se gândește prea mult. Și se gândește din pricina singurătății. E veșnic singur. Cu noi nu poate discuta orice. Cred că musafirii ăștia au să-i facă plăcere, mai cu seamă Katavasov. Îi place să discute cu dânsul”, își zise Kitty. Și numaidecât îi veni gândul: „unde ar fi mai bine să-l culce pe Katavasov? Singur sau împreună cu Serghei Ivanovici?” Deodată îi trecu prin minte un gând, făcând-o să tresară de tulburare și chiar să-l supere pe Mitea, care-i aruncă o privire severă.
„Mi se pare că spălătoreasă n-a adus încă rufele și nu mai avem rufărie curată pentru musafiri. Dacă nu iau măsuri, Agafia Mihailovna e în stare să pună lui Serghei Ivanovici un așternut purtat.” Numai la gândul acesta, sângele îi năvăli în obraz.
„Da. O să am eu grijă de asta”, hotărî Kitty și, întorcându-se la gândurile de dinainte, își aminti că nu limpezise încă un lucru de seamă, sufletesc, și căută să-și aducă aminte despre ce era vorba. „Da, Kostea nu crede în Dumnezeu”, își aduse aminte Kitty și zâmbi.
„Ei, și ce-i dacă nu crede? Mai bine să rămână așa cum este decât să fie ca madame Stahl, sau cum vroiam să fiu eu când mă aflam în străinătate. El, cel puțin, n-are să se prefacă.”
O trăsătură descoperită de curând a bunătății sale îi răsări viu în minte. Cu două săptămâni în urmă, Dolly primise o scrisoare de căința din partea lui Stepan Arkadici. Acesta o implora să-i salveze onoarea, vânzând moșia ei ca să-și plătească datoriile. Dolly era deznădăjduita! Își ura bărbatul, îl disprețuia, îl compătimea. Se hotărâse să se despartă și să-l refuze, dar până la urmă se învoi să vândă o parte din moșie.
După aceea, Kitty își aduse aminte, zâmbind fără voie, înduioșată de stânjeneala soțului său, de stângacele și neîntreruptele lui încercări de a se amesteca în această chestiune care-l preocupa… și cum, în sfârșit, Kostea găsise singurul mijloc de a o ajuta pe Dolly fără s-o jignească: îi propuse lui Kitty să dăruiască surorii sale partea ei de moșie – ceea ce ei însăși nu-i venise în minte.
„Ce fel de necredincios e el? Un om cu inima lui, mereu cu frica de a nu supăra pe nimeni, nici chiar pe un copil! Totul pentru alții, nimic pentru el… Serghei Ivanovici crede că e de datoria lui Kostea să-i fie administrator. Sora sa la fel. Acum Dolly cu copiii e sub tutela lui. Și unde mai pui pe toți acești mujici care vin în fiecare zi la dânsul, ca și cum el ar fi îndatorat să-i slujească.” „Da. Să fii numai ca tatăl tău, numai ca el”, gândi Kitty, atingând cu buzele obrazul lui Mitea și trecând dădacei copilul.
VIII.
Din clipa în care își văzuse fratele iubit pe patul de moarte, Levin începuse să privească pentru întâia oară problemele vieții și ale morții prin prisma noilor convingeri, cum le spunea el, care – între douăzeci și treizeci și patru de ani – îi înlocuiseră pe nesimțite credințele copilăriei și ale adolescenței. Levin se îngrozise, nu atât de moarte, cât de viață – despre care habar n-avea de unde vine, pentru ce, cu ce scop și ce reprezintă ea în sine. Organismul, distrugerea lui, indestructibilitatea materiei, legea cu privire la conservarea energiei, evoluția. Iată cuvintele care-i înlocuiseră credința de odinioară. Termenii aceștia și noțiunile legate de ei erau foarte potriviți pentru speculațiuni intelectuale, dar n-aveau nici o însemnătate pentru viață. Levin se simți dintr-o dată în situația unui om care și-ar schimba blana călduroasă pe o îmbrăcăminte de muselină și care, ieșind pentru întâia oară în ger, s-ar convinge deplin, nu prin raționamente, ci prin toată făptura lui, că e ca și gol și că va pieri de frig.
Din clipa aceea, fără să-și dea seama și trăindu-și viața ca mai înainte. Levin nu încetă de a fi speriat de neputința minții sale.
Afară de asta, el simțea nelămurit că ceea ce numea convingerile sale, era nu numai neputința minții de a dezlega problema capitală, ci și o anumită mentalitate care-l împiedica să vadă limpede tocmai esențialul în privința lui.
Începuturile căsniciei sale, noile bucurii și îndatoriri descoperite de dânsul înăbușiseră cu desăvârșire aceste gânduri. Dar în vremea din urmă, după nașterea copilului, când stătuse fără nici o activitate la Moscova, Levin își pusese cu tot mai mare stăruință această problemă care-și cerea dezlegarea.
Problema privitoare la dânsul se putea formula în felul următor: „Dacă nu recunosc răspunsurile pe care le dă creștinismul la taina existenței mele, atunci ce răspunsuri recunosc?” Și Levin nu putea să găsească în tot arsenalul convingerilor sale nici urmă de răspuns.
Era în situația unui om care ar umbla după hrană la o prăvălie de jucării sau de arme.
Fără voie, Levin căuta acum inconștient în toate cărțile, în fiecare discuție, în fiece om, o legătură cu aceste probleme și cu rezolvarea lor.
Mai mult decât orice îl mira și îl punea pe gânduri faptul că majoritatea oamenilor din cercul lui și de o vârstă cu dânsul, care-și înlocuiseră ca și el vechile credințe prin aceleași convingeri noi, nu sufereau de loc din pricina asta, fiind foarte mulțumiți și liniștiți. De aceea, afară de problema principală, pe Levin îl frământau și altele: erau oare sinceri oamenii aceștia? Nu cumva se prefăceau? Sau poate înțelegeau ei mai bine decât el răspunsurile pe care le dă știința la chestiunile ce-l preocupau? Și Levin studia cu sârguință părerile acestor oameni și cărțile care cuprindeau răspunsurile.
Un lucru descoperise de când începuse să fie preocupat de asemenea probleme, și anume: că el greșea când își închipuia – influențat de cercul universitar din tinerețe – că religia și-ar fi trăit traiul, nemaiexistând astăzi. Toți intimii săi – oameni cumsecade în viața lor de toate zilele – erau credincioși. Și bătrânul prinț, și Lvov, la care începuse să țină atât de mult, și Serghei Ivanovici, și toate femeile – toți credeau în Dumnezeu. Și soția sa credea, așa cum crezuse el în prima copilărie. Credea și nouăzeci și nouă la sută din poporul rusesc, întreg poporul acesta, a cărui viață îi inspira cel mai adânc respect.
Se mai adaugă și alt fapt: citind multe cărți, Levin se convinse că oamenii care împărtășeau aceleași idei ca și dânsul nu cercetau sensul lor ascuns și că, negăsind nici o explicație, nu făceau decât să renunțe la acele întrebări al căror răspuns nu-l putea găsi și care pentru el erau vitale. Ei căutau să dezlege alte chestiuni, care nu puteau să-l intereseze, cum ar fi de pildă problema evoluției organismelor, explicația mecanismului sufletesc etc.
Pe lângă aceasta, în timpul nașterii copilului săi, i se întâmplase ceva extraordinar. El, om necredincios, începuse să se roage, și în timpul rugii credea. Dar clipa aceea trecu și Levin nu mai găsi loc în viața lui pentru dispoziția sufletească de odinioară.
Nu putea recunoaște că atunci pătrunsese adevărul și acum se înșela, deoarece cum începea să se gândească la aceste lucruri, totul se destrăma. Dar nu putea să recunoască nici că se înșelase în trecut, fiindcă prețuia acea stare de înălțare sufletească. Iar a pune asta pe seama slăbiciunii ar fi însemnat pângărirea acelor clipe. Se găsea într-un chinuitor conflict cu sine însuși și-și încorda toate puterile sufletești ca să-i pună capăt.
IX.
Gândurile acestea îl frământau și-l chinuiau când mai slab, când mai puternic, dar nu-l părăseau niciodată. Citea și cugeta, dar cu cât citea și cugeta mai mult, cu atât se simțea mai departe de scopul urmărit.
În vremea din urma, la Moscova și la țară – după ce se convinse că nu va găsi răspuns la materialiști – Levin citi și reciti pe Platon, Spinoza, Kant, Schelling, Hegel și Schopenhauer – adică pe filosofii care explicau viața din punct de vedere nematerialist.
Ideile i se păreau rodnice, când căuta în cărți sau născocea argumente împotriva altor teoria, mai cu seamă împotriva celei materialiste. Ori de câte ori citea sau căuta singur dezlegarea problemelor, se repeta mereu același lucru: urmărind definiția dată termenilor nebuloși ca: spirit, voință, libertate, substanța, și lăsându-se în chip voit prins în capcana termenilor întinsă înaintea lui de filosofi sau de el însuși, Levin începea parcă să înțeleagă ceva. Dar era de ajuns să uite această desfășurare artificială a gândirii – și, pornind de la viața reală, să revină la ceea ce-l satisfăcea când cugeta călăuzit de un anumit fir conducător – ca toată construcția aceea artificială să se prăbușească ca un castel de carton și să-și dea seama că construcția era făcută din aceleași cuvinte schimbate dintr-un loc într-altul, fără legătură cu ceva mai important în viață decât rațiunea.
Într-un timp, citindu-l pe Schopenhauer, Levin înlocui cuvântul voință cu iubire. Această nouă filosofie îl mulțumi vreo două zile. Dar și această construcție se prăbuși când Levin o judecă de pe poziția vieții reale și văzu că și ea era un veșmânt de muselină care nu încălzea.
Fratele său, Serghei Ivanovici, îi recomandase să citească operele teologice ale lui Homeakov38. Levin citi al doilea volum și, în ciuda tonului polemic, elegant și spiritual, care nu-i plăcu la început, teoriile lui Homeakov asupra bisericii îl uimiră. La început, îl mirase ideea că omului singur nu-i este dată perceperea adevărurilor divine hărăzite bisericii, adică unei adunări de oameni legați prin iubire. Îl bucura gândul acesta, fiindcă era mai ușor să crezi într-o biserică reală și vie, care întruchipează credințele oamenilor și are în frunte pe Dumnezeu – prin urmare, sfântă și infailibilă – primind de la ea credința în Dumnezeu, în creație, în păcatul originar și în ispășire, decât să începi cu Dumnezeu, cel îndepărtat și tainic, cu creația și așa mai departe… Dar după ce citi o istorie a bisericii, scrisă de un autor catolic, și o istorie a bisericii, alcătuită de un autor ortodox… și după ce văzu că amândouă bisericile, infailibile prin esența lor, se reneagă reciproc, pe Konstantin Dmitrici îl dezamăgi și teoria bisericească a lui Homeakov; iar această construcție se prefăcu și ea în praf, ca și clădăriile filosofice.
În tot timpul acelei primăveri, Levin trecu printr-o mare criză sufletească și străbătu clipe groaznice.
„Fără să știu ce sunt și pentru ce mă aflu aici, nu pot trăi. Iar asta n-o pot ști. Prin urmare nu pot să trăiesc”, își zicea Levin.
„În timpul infinit, în infinitatea materiei, în spațiul infinit răsare o celulă organică, ține un timp, apoi se spulberă, și asta sunt eu.”
Era un neadevăr chinuitor, dar unicul și ultimul rezultat la care ajunsese străduința de veacuri a minții omenești în această direcție.
Era cea din urmă credință pe care se întemeiau toate cercetările gândirii omenești, aproape din toate domeniile. Era convingerea cea mai răspândită; iar Levin și-o însușise fără voie – dintre toate celelalte teorii – ca fiind una oricum mai clară, neștiind nici el când și cum și-o însușise tocmai pe aceasta.
Dar nu era numai un neadevăr, ci și o cruntă bătaie de joc a unei puteri rele, rele și potrivnice, căreia nu te puteai supune.
Trebuia să scape de această putere, și scăparea se găsea în mâinile fiecăruia. Acestei dependențe față de rău trebuia să i se pună capăt, iar singurul mijloc nu putea fi decât moartea.
Astfel Levin – omul sănătos, soțul și părintele fericit – fusese de câteva ori atât de aproape de sinucidere, încât ascundea funia, ca să nu se spânzure, și-i era frică să umble cu arma, de teamă să nu se împuște.
El însă nu se împușca și nu se spânzura, ci trăia mai departe.
X.
Când Levin se întreba ce e și de ce trăiește, nu găsea răspuns și rămânea deznădăjduit. Dar când înceta să-și pună astfel de întrebări, parcă știa și ce e, și de ce trăiește – fiindcă lucra și trăia fără să se lase clătinat de nimic. Chiar în timpul din urmă, Konstantin Dmitrici trăia mai intens și mai hotărât decât înainte.
Întorcându-se la începutul lui iunie la țară, Levin se întoarse și la îndeletnicirile-i obișnuite. Agricultura, legăturile cu mujicii și cu vecinii, gospodăria, treburile surorii și cele ale fratelui său, de care se îngrijea el, raporturile cu soția și cu neamurile ei, grija de copil, noua lui ocupație – creșterea albinelor, de care se pasionase în primăvara aceea – îi luau tot timpul de dimineață până seara.
El se dedicase acestor ocupații, nu din pricină că le-ar fi justificat prin anumite idei generale, așa cum procedase odinioară. Acum, dimpotrivă, Levin – pe de o parte dezamăgit de neizbânda vechilor sale întreprinderi de interes obștesc, iar pe de altă parte prins de gândurile lui și de marele număr de treburi ce-l copleșeau. Părăsise cu totul orice considerații asupra binelui obștesc și se deda acestor ocupații numai fiindcă se simțea dator să îndeplinească ceea ce făcea în realitate și îi era cu neputință să acționeze altfel.
Mai înainte (începând aproape din copilărie și mergând progresiv până la maturitate), când Levin căuta să facă ceva din care să iasă un bine pentru toți – omenire, Rusia, toată țărănimea – băga de seamă că gândurile acestea îi procurau plăcere; dar activitatea lui rămânea totdeauna stângace. Levin nu se simțea pe de-a-ntregul convins că era neapărat nevoie de ceea ce făcea. De aceea, însăși activitatea lui, care la început părea atât de importantă, scădea în ochii săi din ce în ce mai mult, până nu se mai alegea nimic din ea. Acum însă, după însurătoare, când începu să se mărginească tot mai mult la propria lui viață, deși nu mai avea nici o plăcere gândindu-se la activitatea sa, totuși el era sigur că munca-i e necesară, crește mereu și că treaba merge tot mai bine.
Acum, parcă împotriva voinței sale, Levin intra tot mai adânc în pământ, ca un plug, încât nu mai putea ieși fără să răstoarne neapărat o brazdă.
Se simțea fără îndoială nevoia ca familia lui să trăiască așa cum fuseseră deprinși să trăiască moșii și strămoșii săi, adică după aceleași rânduieli de învățătură, și să-și crească la fel copiii. Acest lucru se prezenta tot atât de necesar ca mâncarea, când ți-e foame. De aceea, cum trebuie neapărat să pregătești masa, era nevoie și să conducă gospodăria de la Pokrovskoe, ca să aducă venituri. Și cum este indiscutabilă necesitatea de a-ți plăti datoriile, tot așa de indiscutabilă se prezintă și datoria de a-ți păstra și pământul strămoșesc – astfel ca fiul, primindu-l ca moștenire, să mulțumească părintelui, după cum Levin aducea mulțumiri bunicului său pentru tot ceea ce zidise și sădise el. Și de aceea pământul nu trebuia dat în arendă, ci se cuvenea să-l cultivi singur, să ții vite, să gunoiești ogoarele, să plantezi păduri…
Nu putea să nu se îngrijească de treburile lui Serghei Ivanovici, de cele ale surorii sale și ale tuturor mujicilor care veneau din deprindere la dânsul după sfat, după cum nu poți lepăda un copil pe care ai apucat să-l ții în brațe. Trebuia să aibă grijă de bunul trai al cumnatei poftite împreună cu copiii, ca și de cel al soției cu copilul său, cuvenindu-se să le închine măcar o mică parte din zi.
Toate acestea, pe lângă vânătoare și pasiunea albinelor, umpleau toată viața lui Levin, care n-avea nici un rost pentru dânsul atunci când cugeta asupra ei.
Dar pe lângă faptul că Levin știa bine ce are de făcut, el știa tot atât de bine cum trebuie să activeze și care lucru era mai important decât oricare altul.
Știa că lucrătorii trebuiesc tocmiți cât mai ieftin, dar mai știa că nu se cuvenea să-i robească dându-le bani înainte mult mai puțin decât făcea lucrul, cu toate că aceasta ar fi fost foarte priincios lui. Putea să vândă mujicilor paie când bântuia lipsa de nutreț pentru vite, deși îi era milă de dânșii, dar hanul și cârciuma – cu toate că-i aduceau venit bun – se cuvenea să le desființeze. Tăierile de copaci în pădure trebuiau pedepsite cât se poate de aspru, dar pentru vitele prinse la păscut nu se putea lua gloabă. Și, deși aceasta-i necăjea pe paznici și făcea ca nimănui să nu-i mai fie frică dacă vitele intră ori nu pe ogoarele sale, totuși Levin nu putea să nu dea drumul fără gloabă vitelor prinse.
Se cădea a da bani cu împrumut lui Piotr, care plătea unui cămătar zece la sută pe lună, ca să-l ajute a-și răscumpăra astfel datoria. Nu putea însă ierta sau amâna datoriile mujicilor răi platnici. Nu ierta logofătului greșeala că o fâneață mică nu fusese cosită și iarba se pierduse degeaba; dar renunța să se cosească o întindere de optzeci de deseatine plantate cu pădure tânără. Nu-l lăsa inima să ierte pe un lucrător care pleca acasă în toiul muncilor pentru că-i murise părintele, cu toate că-i era milă de dânsul. Nu șovăia să dea lucrătorilor o plată mai mică decât cea cuvenită pentru lucrul din lunile de muncă încordată. Dar nici nu putea să nu plătească leafa întreagă pe lună slujitorilor bătrâni din ogradă, care nu mai erau buni de nimic.
Levin mai știa că, întorcându-se acasă, avea datoria să se ducă mai întâi la soția sa puțin suferindă, în vreme ce niște mujici, care-l așteptau de trei ceasuri, puteau să mai adaste. Mai știa că – în ciuda plăcerii pe care o resimțea la prinderea roiului – trebuia să se lipsească de această plăcere și, lăsând pe bătrânul prisăcar să prindă roiul, să se ducă la sfat cu niște mujici care veniseră după dânsul la stupină.
Nu știa dacă făcea bine ori rău. Nu știa și nu numai că nu încerca să-și explice, dar se ferea să discute despre aceste lucruri și chiar să se gândească la ele.
Raționamentele îi aduceau îndoieli și îl împiedicau să-și dea seama ce se cuvenea și ce nu se cuvenea să facă. Atunci însă când nu se gândea, ci trăia, el nu înceta să simtă în sufletul său prezența unui judecător infailibil, care hotăra dintre două fapte cu putință care este mai bună și care mai rea. Și ori de câte ori făcea altfel decât ar fi trebuit, Konstantin Dmitrici își dădea numaidecât seama.
Astfel, Levin trăia fără să știe și fără să aibă putința de a ști ce este și de ce trăiește pe lume, chinuindu-se din pricina acestei neștiințe în așa măsura, că se temea să nu se sinucidă, dar croindu-și în același timp cu hotărâre un drum al său deosebit și bine determinat în viață.
XI.
Când Serghei Ivanovici sosi la Pokrovskoe, Levin trăia una din zilele sale cele mai chinuitoare.
Era cea mai înfrigurată vreme de muncă, când în tot poporul se vădea o neobișnuită abnegație în fața lucrului, neîntâlnită în alte împrejurări ale vieții, și care ar fi fost mult prețuită, dacă oamenii, care dădeau dovadă de aceste calități, le-ar fi prețuit ei înșiși; dacă fenomenul nu s-ar fi repetat în fiecare an și dacă urmările acestei încordări n-ar fi fost atât de simple.
Să cosești, să seceri și să cari de pe câmp secara și ovăzul, să isprăvești de cosit fânețele, să ari încă o dată pârloagele, să treieri grânele de sămânță și să faci semănăturile de toamnă – toate acestea par lucruri simple și obișnuite. Dar ca să prididești a face toate astea, trebuie ca toți oamenii de la țară, tineri și bătrâni, hrăniți cu cvas, ceapă și cu pâine neagră, să muncească fără răgaz aceste trei-patru săptămâni, de trei ori mai mult decât de obicei, treierând și cărând snopii în puterea nopții și să nu doarmă decât două-trei ceasuri într-o zi și-o noapte. Și aceasta se petrece an cu an, în întreaga Rusie.
Locuind cea mai mare parte din viața sa la țară și în strânse legături cu norodul, Levin simțea totdeauna, în timpul muncii câmpului, că se molipsea și el de această însuflețire a poporului.
Levin se duse în dimineața acelei zile să vadă cele dintâi lanuri de secară și ovăzul care se așeza în clăi; apoi, se întoarse acasă la ora când se sculau Kitty și Dolly, luă cu ele cafeaua; iar după aceea plecă pe jos la fermă, unde trebuia să pornească o treierătoare, de curând instalată, pentru pregătitul seminței.
În tot timpul zilei, chiar când stătea de vorba cu logofătul și cu mujicii sau acasă cu soția, cu Dolly, cu copiii ei, cu socrul său – Levin era cu gândul la unul și același lucru care, cu toate grijile gospodăriei, îl preocupa în vremea aceea. Căuta în toate un răspuns la problema care-l frământa: „Ce sunt? Unde mă aflu? Pentru ce mă găsesc aici?”
Stând la umbră, într-un hambar, împletit din nuiele de alun – de pe care nu se scuturaseră încă frunzele aromate – rezemat de grinzile de plop proaspăt cojite ce propteau acoperișul de paie, Levin se uita pe ușa deschisă unde năvălea și juca în aer praful uscat și amar al mașinii de treier… când la iarba de pe arie și la paiele noi, scoase de curând din mașină, luminate de un soare arzător… când la rândunelele cu capul tărcat și cu pieptul alb care, ciripind pe sub streașină și bătând din aripi, se opreau în dreptul micilor ochiuri din poartă… când la lucrătorii înghesuiți în hambarul întunecos și plin de praf – și-și depăna mai departe ciudatele sale gânduri: „De ce fac toate astea? Se întreba el. De ce mă aflu aici și pun pe oameni să muncească? De ce se frământa cu toții și caută să-și arate hărnicia față de mine? De ce se omoară atâta la lucru, bătrâna asta, Matriona, pe care o cunosc? (Am îngrijit-o când, o dată, la un foc, a căzut o grindă peste ea), se gândea Levin, cu ochii la o femeie slabă, care potrivea cu grebla movila de boabe și călca grijuliu cu picioarele goale, arse de soare, pe fața neregulată și aspră a ariei. S-a făcut bine atunci. Dar mâine-poimâine, sau peste zece ani, au s-o ducă la groapă și nimic n-are să rămână dintr-însa, cum n-o să rămână nici din muierușca aceea dichisită, în catrință roșie, care scutură spicele de pleavă cu o mișcare așa de îndemânatică, plină de atâta gingășie. Au s-o îngroape și pe dânsa… și pe calul acesta pag… curând de tot, își zicea Levin, cu privirile la un cal care-și purta cu greu pântecele și răsufla des pe nările umflate, schimbând picioarele ca să nu se împiedice de roata mașinii de treier. Au să-l îngroape și pe el. Au să-l îngroape și pe Feodor, puitorul, cel cu barba creață, plină de pleavă, căruia îi iese umărul drept, alb, prin cămașa ruptă. Feodor desface snopii, poruncește ceva, strigă la femei și, cu o mișcare iute, îndreaptă cureaua pe roată. Și – lucru de căpetenie – au să-i îngroape nu numai pe ei, ci și pe mine; și n-are să mai rămână nimic. Atunci, de ce toate astea?”
Levin se gândea așa, și în același timp se uita la ceas ca să facă socoteala cât se treiera într-o oră. Trebuie să știe, pentru ca, judecând după asta, să hotărască partea de muncă pe zi.
„E aproape unu și ei de-abia au început a treia claie”.
— Își zise Levin. Se duse la puitorul snopilor și, acoperind cu glasul său huruitul mașinii, răcni la dânsul să vâre snopii mai rar.
— Bagi prea mult deodată, Feodor! Nu vezi că se îneacă mașina și nu-i treabă spornică! Dă drumul snopilor mai rar.
Negru de praful ce i se lipea de fața asudată, Feodor strigă ceva drept răspuns; dar lucră mai departe, nu așa cum ar fi vrut Levin.
Konstantin Dmitrici trecu la tobă, îl înlătură pe Feodor și începu să dea singur drumul snopilor.
După ce lucră până la prânzul lucrătorilor, adică nu prea multă vreme, Levin ieși din hambar împreună cu puitorul și intră în vorbă cu dânsul, oprindu-se lângă o claie aurie de secară pentru sămânță, secerată și clădită pe arie cu multă grijă.
Puitorul acesta era de loc dintr-un sat îndepărtat, unde Levin dăduse mai înainte pământ țăranilor în artei. Acum pământul era arendat rândașului.
Levin vorbi cu puitorul Feodor despre pământul acesta, întrebându-l dacă nu l-ar lua la anul Platon, un mujic bogat și vrednic, din același sat.
— E scump, Konstantin Dmitrici. Platon n-ar putea scoate atâta, răspunse mujicul, scuturându-și spicele din sânul asudat.
— Dar Kirillov cum scoate?
— Konstantin Dmitrici, cum să nu scoată? Mitiuha (așa-l numea mujicul cu dispreț pe rândaș! Asta le strânge în chingi și scoate din piatră seacă ce-i al lui. N-are milă de plugar. Dar moș Fokanâci (așa spunea el bătrânului Platon) n-are să ia șapte piei de pe om! Unuia îi mai dă pe datorie, altuia îi mai lasă din preț. De aceea el n-ar scoate atâta. Om îi și el.
— Dar de ce să lase din preț?
— Așa, fiindcă… sunt oameni și oameni. Unul trăiește numai pentru nevoile sale, ca Mitiuha. Þine numai să-și umple burta, pe când Fokanâci e un bătrân drept. Trăiește pentru suflet. Nu uită de Dumnezeu.
— Cum nu uită de Dumnezeu? Cum trăiește pentru suflet? Întrebă Levin aproape strigând.
— E știut cum. Trăiește cu dreptate, nu iese din porunca Domnului. Sunt fel de fel de oameni. Să vă luăm bunăoară pe dumneavoastră. Nu obijduiți pe nimeni.
— Da, da, rămâi sănătos! Zise Levin, înăbușindu-se de emoție; apoi, întorcând capul, își luă bastonul și plecă repede spre casă. La auzul cuvintelor mujicului că Fokanâci trăiește pentru suflet, cu dreptate, după porunca lui Dumnezeu, gânduri nelămurite, dar foarte de seamă pentru dânsul, izbucniră, învălmășite, de undeva unde până atunci fuseseră zăvorâte și, tinzând toate spre aceeași țintă, îi roiau în cap și-l orbeau cu lumina lor.
XII.
Levin mergea cu pași mari pe șleah, urmărindu-și nu atât gândurile (încă nedeslușite), cât starea sufletească, nouă de tot pentru dânsul.
Cuvintele rostite de mujic avuseseră asupra minții sale efectul unei scântei electrice, preschimbând și contopind într-un singur tot un șir întreg de gânduri răzlețe, nelămurite, care nu încetaseră niciodată să-l frământe și care îl stăpâniseră inconștient, chiar și în timpul când vorbise cu mujicul despre darea pământului în arendă.
Simțea ceva nou în sufletul lui și dibuia cu încântare acest sentiment nou, neștiind încă ce era.
„A trăi nu pentru nevoile tale, ci pentru Dumnezeu… Pentru care Dumnezeu? Ce s-ar fi putut spune mai fără noimă decât cele rostite de țăranul acela? Spusese că nu trebuie să trăiești pentru nevoile tale, adică nu trebuie să trăim pentru ceea ce înțelegem, ceea ce ne atrage, ceea ce dorim, ci trebuie să trăiești pentru ceva neînțeles, pentru Dumnezeu, pe care nimeni nu-l poate nici pricepe, nici defini. Și ce-i cu asta? N-am înțeles aceste cuvinte neroade ale lui Feodor? Sau, dacă le-am priceput, m-am îndoit de dreptatea lor? Le-am socotit neroade, nelămurite, neclare?
Ba nu! Le-am înțeles întocmai cum le înțelege și el; le-am înțeles pe deplin, mai limpede decât orice am priceput vreodată în viață. Nu m-am putut îndoi niciodată de asta și nici nu mă pot îndoi. Și nu numai eu, ci toată lumea – toți înțeleg deplin acest lucru și toți sunt de aceeași părere.
Feodor spune că rândașul Kirillov trăiește numai pentru burtă. E ceva de înțeles, rațional. Noi toți, ca ființe raționale, nu putem trăi decât pentru burtă. Și deodată, același Feodor spune că e rău să trăiești pentru burtă și că trebuie să trăiești pentru dreptate, pentru Dumnezeu; iar eu îl pricep numai dintr-o vorbă. Și eu, și milioane de suflete care au trăit cu veacuri în urmă și trăiesc și azi, mujici, oameni săraci cu duhul și înțelepți, acei care au cugetat și au scris despre această chestiune, au spus același lucru cu vorba lor încâlcită; și sunt de acord într-o singură privință: de ce trebuie să trăiești și unde-i binele? Atât eu, cât și toți oamenii avem o singură conștiință neclintită, limpede, de netăgăduit; și această conștiință nu poate fi explicată prin rațiune, pentru că este în afara acesteia, n-are nici o cauză și nu poate avea nici un efect.
Dacă binele are o cauză, nu mai e bine… daca are ca efect răsplata, nici atunci nu mai e bine. Va să zică, binele e în afara înlănțuirii de cauze și efecte.
Lucrul acesta îl știu și eu și-l știm cu toții.
Iar eu căutam minuni și-mi părea rău că nu văzusem o minune care să mă fi convins. Uite minunea, singura cu putință, de-a pururi nelipsită, care mă înconjoară din toate părțile, și eu n-am băgat-o de seamă până acum!
Ce minune poate fi mai mare decât asta?
Am găsit oare dezlegarea tuturor îndoielilor? Mi s-au sfârșit oare toate chinurile? Se gândea Levin și pășea pe drumul plin de praf, fără să-și dea seama de arșiță sau de oboseală, încercând un sentiment de alinare, ca după o lungă suferință. Sentimentul acesta îi dădea atâta bucurie, încât i se părea de necrezut. Se înăbușea de emoție, nefiind în stare să meargă mai departe, se abătu din drumul spre pădure și se așeză pe iarba necosită, la umbra plopilor. Își scoase pălăria de pe capul nădușit și-și sprijini cotul în iarba pădurii, stufoasă și plină de sevă.
„Da. Trebuie să mă reculeg și să cuget la toate, își zise el, uitându-se cu luare-aminte la iarba neatinsă din fața lui și urmărind mișcările unei gâze verzi care se urca pe un pai de pir, împiedicându-se la suiș de o frunză de piciorul-caprei. Trebuie să iau totul de la început, se gândea Levin dând la o parte frunza de piciorul-caprei, ca să nu împiedice gâza, și plecând alt fir de iarbă, ca gâza să treacă pe el. Ce mă bucură? Ce am descoperit?
Spuneam mai înainte că în trupul meu, ca și în trupul ierbii sau al gâzei acesteia – poftim, nu i-a plăcut firul acela, și-a desfăcut aripile și a zburat – are loc un schimb de materie potrivit unor legi fizice, chimice și fiziologice. Și în noi, ca și în plopi, în nori și în petele nebuloase se produce o evoluție. Evoluție din ce? Și în ce? O evoluție și o luptă fără sfârșit? Ca și cum ar putea exista un scop și o luptă în infinit! Mă miram că în ciuda celei mai mari încordări de gândire în direcția aceasta, nu mi se lămurește totuși rostul vieții, rostul impulsiilor și al năzuințelor mele. Dar șartul impulsiilor mele este atât de limpede pentru mine, încât trăiesc mereu potrivit cu el. M-am mirat și m-am bucurat când un mujic mi l-a întruchipat în cuvinte: a trăi pentru Dumnezeu, pentru suflet.
N-am descoperit nimic. Am aflat numai ceea ce știam. Am recunoscut puterea aceea care mi-a dat viață, nu numai în trecut, dar care îmi dă viață și acum. M-am eliberat de înșelăciune. Mi-am recunoscut stăpânul.”
Și Levin își urmări pe scurt drumul gândirii sale din ultimii doi ani. Începutul a fost gândul limpede și vădit al morții, când și-a văzut fratele iubit bolnav, fără nici o nădejde de scăpare.
Dându-și bine seama, pentru întâia oară, că pe toți oamenii, ca și pe el însuși nu-i aștepta nimic altceva decât suferință, moarte și o veșnică uitare, Levin hotărî că așa nu se putea trăi… că trebuia să-și lămurească astfel viața, încât ca să nu-i apară ca o înfiorătoare bătaie de joc a vreunui diavol, ori să se împuște.
El însă n-a făcut niciuna, nici alta. A trăit mai departe, a cugetat, a simțit, ba între timp s-a și însurat. A avut multe bucurii și a fost fericit când nu s-a gândit la rostul vieții sale.
Ce însemna asta? Însemna că trăia cum se cuvine, dar cugeta prost.
Trăia, fără să-și dea seama, în conformitate cu adevărurile spirituale pe care le supsese o dată cu laptele mamei; cugeta însă nu numai fără să recunoască aceste adevăruri, dar ocolindu-le cu stăruință.
Acum era limpede pentru dânsul că numai datorită credințelor în care crescuse putea să trăiască.
„Ce aș fi fost și cum mi-aș fi trăit viața dacă n-aș fi avut aceste credințe? Dacă n-aș fi știut că trebuie să trăiesc pentru Dumnezeu și nu pentru nevoile mele? Aș, fi prădat, aș fi mințit, aș fi ucis. N-ar fi existat pentru mine nimic din cele ce alcătuiesc bucuriile de seamă ale vieții mele.” Deși făcea cele mai mari sforțări de imaginație, totuși el nu-și putu închipui ființa fioroasă care ar fi fost el dacă n-ar fi știut de ce trăiește.
„Am căutat răspuns la întrebarea mea. Dar răspunsul nu mi-l putea da gândirea care nu e pe măsura acestei probleme. Răspunsul mi l-a dat însăși viața prin cunoașterea, din partea mea, a binelui și a răului. Iar cunoașterea aceasta n-am dobândit-o prin nimic, ci mi-a fost dată, ca și celorlalți oameni, mi-a fost dată, fiindcă n-aș fi putut-o lua de nicăieri.
Cum am ajuns aici? Am ajuns oare cu rațiunea la învățătura că trebuie să-mi iubesc aproapele și să nu-l sugrum? Mi s-a spus asta în copilărie și eu am crezut bucuros, pentru că mi se spunea ceea ce aveam în suflet. Dar cine a descoperit asta? În nici un caz rațiunea. Rațiunea a descoperit lupta pentru existență și legea care poruncește să sugrum pe toți aceia care-mi împiedică satisfacerea dorințelor. Asta-i concluzia rațiunii. Rațiunea nu putea descoperi iubirea de aproapele, fiindcă asta nu e rațional.„ „Câtă trufie!” își zise Levin întorcându-se cu fața în jos și începând să înnoade firele de iarbă, cu grijă, ca să nu le rupă.
„Și nu numai trufia minții, ci și nerozia ei! Și mai cu seamă viclenia, da, vicleana înșelătorie a minții”, întări el.
XIII.
Pe urmă, Levin își aduse aminte de o întâmplare petrecută de curând, cu Dolly și cu copiii săi. Într-o zi, copiii, rămânând singuri, se apucară să prăjească niște smeură la lumânare și să-și toarne lapte în gură, ca din fântâni curgătoare. Prinzându-i asupra faptei, mama lor căutase, față de Levin, să-i facă a înțelege câtă trudă îi costă pe cei mari lucrurile pe care ei le distrug… și că, dacă ei au să spargă ceștile, n-au să mai aibă din ce bea ceai; iar dacă au să verse laptele, n-au să aibă ce mânca și au să moară de foame.
Pe Levin îl mirase neîncrederea calmă și plictisită cu care ascultaseră copiii cuvintele mamei. Erau necăjiți numai fiindcă fuseseră tulburați de la joc și nu credeau nici un cuvânt din cele spuse de maica lor. Nu puteau crede, fiindcă nu erau în stare să prețuiască în întregime lucrurile folosite de dânșii, și de aceea nu-și puteau închipui că ei distrugeau tocmai ceea ce îi ajuta să trăiască.
„Totul vine de la sine, credeau copiii. Aici nu e nimic interesant și însemnat, deoarece așa a fost și va fi totdeauna. Veșnic același și același lucru. Iar noi vrem să născocim ceva nou, numai al nostru. Iată de ce am scornit să punem smeura într-o ceașcă și s-o prăjim la lumânare, iar laptele să-l turnăm șiroi unul drept în gura altuia. Asta-i ceva vesel și nou, și întru nimic mai rău decât a bea din ceașcă”.
„Oare nu facem și noi același lucru? Nu l-am făcut și eu, căutând cu rațiunea tainele forțelor naturii și rostul vieții omenești?” cugetă el mai departe.
„Dar oare nu îndeplinesc același lucru toate teoriile filosofice care pe calea gândirii – stranie și nepotrivită omului – ne duc la cunoașterea unor lucruri știute de mult și atât de bine, încât nici n-am putea trăi fără ele? Oare nu se vede limpede în dezvoltarea teoriei fiecărui filosof că el cunoaște dinainte tot atât de bine ca și mujicul Feodor (dacă nu chiar și mai bine) rostul esențial al vieții și vrea numai, pe calea îndoielnică a minții, să se întoarcă la ceea ce cunoaște de mult toată lumea?
Dar ia să lăsăm pe copii să-și agonisească singuri totul, să-și facă singuri ceștile, să mulgă vacile și așa mai departe… S-ar mai juca? Ar muri de foame, însă ce am face noi înșine cu patimile și cu gândurile noastre, fără noțiunea unui singur Dumnezeu, atoateziditor? Sau fără noțiunea binelui, fără explicația răului moral?
Încearcă să zidești ceva fără aceste noțiuni!
Noi nu facem decât să dărâmăm, fiindcă suntem sătui sufletește, întocmai ca niște copii!
De unde vine conștiința acesta, comună cu cea a mujicilor, singura care mă umple de bucurie și-mi dă liniștea sufletească? De unde am căpătat-o?
Eu, creștin, crescut în credința într-un Dumnezeu, după ce mi-am înzestrat viața cu bunurile sufletești pe care mi le-a dat creștinismul, după ce mi-au fost hărăzite aceste bunuri și trăiesc prin ele – le nimicesc fără să le înțeleg, ca și copiii – adică vreau să nimicesc tocmai ceea ce-mi dă viața. Dar ori de câte ori vine o clipă însemnată în viață, ca niște copii când li-e frig și li-e foame, eu mă duc la el și (tot ca niște copii pe care mama îi mustră pentru ștrengăriile lor simt că încercările mele copilărești de neîndreptățită revoltă îmi sunt iertate.
Da. Ceea ce cunosc nu cunosc prin rațiune, ci mi-a fost dat, mi-a fost dezvăluit. Cunosc cu inima, cred în adevărurile temeinice pe care ni le împărtășește biserica.
„Biserica? Biserica!” repeta Levin. Se întoarse pe partea cealaltă și, sprijinit în cot, începu să se uite în depărtare la o cireada care cobora pe celălalt mal, spre gârlă.
„Dar pot oare crede tot ce propovăduiește biserica? Se gândi Levin, ispitindu-se pe sine însuși și căutând să născocească ceva care i-ar putea zdruncina liniștea dobândită. Căută într-adins să-și aducă aminte de învățăturile bisericești, care i se păruseră totdeauna deosebit de ciudate și-l ispitiseră cel mai mult. Creația? Dar eu cum mi-am explicat existența? Prin existență? Prin nimic? Diavolul și păcatul? Dar cum să explic răul? Mântuitorul?
Dar eu nu știu nimic, nimic, și nici nu pot ști decât ceea ce mi s-a dezvăluit, ca și celorlalți.”
I se părea acum că nici o dogmă bisericească nu atingea miezul lucrurilor: credința în dumnezeu și în bine, ca singura menire a omului.
Nici o dogmă bisericească nu zdruncină credința de a te pune în slujba adevărului, nu a nevoilor. Fiecare dogmă, dimpotrivă, ajută acelei minuni care îngăduie fiecărui om, milioanelor de oameni de pe lume, „ dintre cei feluriți, înțelepți și smintiți, copii și bătrâni, împreună cu mujicul Feodor, Lvov, Kitty, cu cerșetori și cu oameni puternici, să înțeleagă fără șovăială același lucru, să-și făurească o viață sufletească, singura de preț și pe care face să o trăim.
Culcat pe spate, Levin privea bolta înaltă a cerului fără nori. „Parcă eu nu știu că ăsta e un spațiu infinit și nu o boltă rotundă? Dar oricât mi-aș încorda vederea, nu pot vedea cerul altfel decât rotund și mărginit. Cu toate că am conștiința spațiului infinit, am desigur dreptate când văd un firmament azuriu, bine definit. Am mai multă dreptate decât atunci când tind să privesc dincolo de el.”
Levin încetă să mai cugete și părea să asculte glasuri tainice, care șopteau între ele, fără astâmpăr, pline de voioșie.
„Oare asta e credința? Se gândi el, neîndrăznind să creadă în fericirea lui. Dumnezeule, îți mulțumesc!” rosti el, înăbușindu-și hohotele de plâns care-i săltau pieptul și ștergându-și cu amândouă mâinile lacrimile ce-i curgeau.
XIV.
Levin privea drept înainte și văzu cireada, apoi zări trăsurica la care era înhămat Voronoi și pe vizitiu care, apropiindu-se de cireada, vorbea ceva cu ciobanul. Auzi pe urmă, aproape de el, huruitul roților și un sforăit de cal bine hrănit. Era însă atât de absorbit de gândurile sale, încât nu se dumiri de ce vine vizitiul la dânsul.
Se dezmetici numai atunci când vizitiul, ajungând aproape de tot de el, îi spuse cu glas tare:
— M-a trimis cucoana. A sosit fratele dumneavoastră și încă un boier.
Levin se urcă în trăsurică și puse mâna pe hățuri.
Ca trezit din somn, el nu-și putu reveni în fire vreme îndelungată. Se uită la calul voinic, înspumat la șolduri și la gât, unde îl rosese hamul. Se uită la Ivan, vizitiul, care ședea lângă dânsul. Își aduse aminte că-și aștepta fratele, că soția sa era poate neliniștită din pricina întârzierii sale, și căută să ghicească cine era oaspele sosit împreună cu fratele lui. Și fratele său, și soția sa, și oaspele necunoscut, i se înfățișau în cu totul altă lumină decât mai înainte. I se părea că de azi înainte va avea alte legături cu toată lumea.
„Între mine și fratele meu nu va mai fi răceala aceea care a fost totdeauna între noi. Nu vor mai fi nici discuții aprinse. Nu mă voi mai certa niciodată cu Kitty. Pe musafirul meu, oricine ar fi el, am să-l primesc bine și prietenos. Tot așa am să mă port cu slugile, cu Ivan – și totul o să fie altfel.”
Stăpânindu-și cu hățurile întinse calul voinic care sforăia de nerăbdare și parcă se ruga să-l las a merge mai repede, Konstantin Dmitrici se uita din când în când la Ivan. Vizitiul ședea lângă dânsul și, neștiind ce să facă cu mâinile rămase libere, își potrivea într-una cămașa. Levin căuta un prilej să intre în vorbă cu el. Vroia să spună că Ivan strânsese prea tare cureaua vinarului. Dar asta aducea a dojana, pe când Levin dorea să-i vorbească frumos. Nu-i venea însă nimic altceva în minte.
— Luați-o la dreapta, altfel dați într-o buturugă, îl opri Vizitiul, îndreptând hățurile lui Levin.
— Te rog, nu pune mâna și nu mă învăța pe mine! Răspunse Levin, supărat de acest amestec al vizitiului.
Ca totdeauna în asemenea prilej, se înciudase. Dar Levin își dădu numaidecât seama, cu tristețe, cât de greșită-i fusese presupunerea că starea sufletească i-ar putea schimba numaidecât raporturile sale cu realitatea.
Ajuns la mai puțin de un sfert de verstă de casă, Levin văzu pe Grișa și pe Tania venind fuga în întâmpinarea lui.
— Nene Kostea! Vine și mama, și bunicul, și Serghei Ivanâci, și încă cineva, strigară ei, urcându-se în trăsură.
— Cine anume?
— Unul înspăimântător. Uite-așa dă din mâini, răspunse Tania, sculându-se în picioare în trăsurică și imitând pe Katavasov.
— E bătrân sau tânăr? Întrebă râzând Levin, căruia strâmbăturile Taniei îi amintiseră pe cineva.
„Numai de n-ar fi un om antipatic!” se gândi el. Abia după cotitura drumului, văzându-i pe cei ce veneau în întâmpinarea lui, Levin îl recunoscu pe Katavasov, care purta o pălărie de paie și mergea bălăbănindu-și mâinile întocmai cum îl imitase Tania.
Lui Katavasov îi plăcea să discute mai ales filosofie, dar, ca naturalist, nu se ocupase niciodată cu filosofia. În vremea din urmă, la Moscova, Levin stătuse mult de vorbă cu dânsul în contradictoriu.
Una din aceste discuții, la sfârșitul căreia Katavasov crezuse probabil că ieșise învingător, a fost cel dintâi lucru pe care și-l aminti Levin când îl recunoscu.
„Nu. Pentru nimic în lume n-am să mă mai înflăcărez în discuții și n-am să-mi mai exprim părerile cu ușurință”, se gândi el.
După ce coborî din trăsură și dădu bună ziua fratelui său și lui Katavasov, Levin întrebă de soția sa.
— L-a dus pe Mitea la Kolok (o pădure din preajma casei). A ținut să-l culce acolo, fiindcă în casă e prea cald, zise Dolly.
Levin își sfătuia mereu soția să nu ducă băiatul în pădure, fiindcă era primejdios. De aceea, știrea asta nu-i plăcu.
— Îl poartă din loc în loc, zâmbi prințul. Am povățuit-o să-l ducă la ghețărie.
— Vroia să facă o plimbare până la prisacă. Te credea acolo. La prisacă mergeam și noi, zise Dolly.
— Ei, ce mai faci? Îl întrebă Serghei Ivanovici, care rămăsese mai în urmă și mergea acum alături de fratele său.
— Nimic deosebit, răspunse Levin. Mă ocup de gospodărie, ca totdeauna. Dar tu pentru cât timp ai venit? Te așteptăm de mult.
— Pe vreo două săptămâni. Am foarte multă treabă la Moscova.
După aceste cuvinte, ochii fraților se întâlniră. Cu toată dorința lui de totdeauna, deosebit de puternică acum, de a avea legături prietenești și mai ales sincere cu Serghei Ivanovici, Levin se simți stânjenit, privindu-l. Își plecă ochii în pământ, neștiind ce să spună.
Gândindu-se la un subiect de conversație care să-i facă plăcere lui Serghei Ivanovici și să-i abată gândul de la războiul sârbilor și de la chestiunea slavă la care făcuse aluzie vorbind despre îndeletnicirile sale de la Moscova, Levin aduse vorba despre cartea fratelui său.
— Ia spune-mi, au apărut recenzii despre cartea ta? Îl întrebă Levin.
Intenția întrebării îl făcu pe Serghei Ivanovici să zâmbească.
— Nimeni nu se ocupă de asta, și eu mai puțin decât oricine, răspunse el. Ia te uită, Daria Alexandrovna, vine o ploiță, adăugă Serghei Ivanovici, arătând cu umbrela niște nori albi care se iviseră deasupra vârfurilor plopilor.
Cuvintele acestea au fost de ajuns ca raporturile – nu ostile, dar reci – dintre frați, de care Levin căutase atâta să se ferească, să se înfiripe din nou între dânșii.
Levin se apropie de Katavasov.
— Ce bine ai făcut că te-ai gândit să vii!
— Am vrut să vin mai demult. Acum o să stăm de vorbă și o să ne vedem. L-ai citit pe Spencer?
— Încă nu l-am isprăvit, zise Levin. De altfel, acum nu mai am nevoie de el.
— Cum vine asta? Ciudat de tot. Și de ce nu mai ai nevoie?
— Fiindcă m-am convins pentru totdeauna că n-am să găsesc nici la el, nici la cei deopotrivă cu dânsul dezlegarea problemelor care mă frământă. Acum…
Dar expresia de liniște și de veselie întipărită pe figura lui Katavasov îl opri să urmeze; i se făcu milă de starea lui sufletească, pe care el avea să i-o tulbure desigur cu această convorbire. Și, aducându-și aminte de bunele sale intenții, Levin adăugă:
— De altfel, vom vorbi mai târziu. Dacă vreți să vă duceți la prisacă, poftiți pe aici, pe cărarea asta, spuse el tuturor.
În curând ajunseră pe o potecă îngustă într-o poiană necosită, acoperită într-o parte de un covor de catifeluțe de culoare aprinsă, printre care crescuseră tufe dese, înalte și verzi, de spânz. Levin își pofti musafirii la umbra deasă și răcoroasă a unor plopi tineri, pe o bancă și pe buturugi într-adins pregătite pentru oaspeții prisăcii care se tem de albine; iar el intră în stupină, ca să aducă copiilor și oamenilor mari pâine, castraveți și miere proaspătă.
Făcând cât mai puține mișcări repezi și ascultând zumzetul albinelor care zburau din ce în ce mai des pe lângă dânsul, Levin ajunse pe potecă la casa prisăcarului. În pragul tindei, o albină bâzâi și i se încurcă în barbă, dar el o eliberă cu băgare de seama. Intră în tinda răcoroasă, desprinse din perete masca atârnată într-un cui, și-o puse în cap și, cu mâinile vârâte în buzunare, intră în prisaca împrejmuită. Acolo, într-un loc cosit, buduroaiele vechi – toate cunoscute de el, fiecare cu povestea lui – erau așezate în rânduri drepte, legate de pari cu fire de curmei de tei. Iar de-a lungul unui gard de nuiele erau rânduiți stupii tineri, roiți în primăvara aceea. Înaintea urdinișului, îți luau ochii albinele și trântorii care se roteau în loc, iar albinele lucrătoare veneau și se duceau îndărăt la pădure, către teii înfloriți, plini de sucuri și esențe, aducând nectar.
Îi stăruiau în auz felurite zvonuri: ba ale albinelor lucrătoare prinse cu treburile lor, trecând în zbor iute… ba ale trântorilor bâzâind alene… ba ale albinelor paznice, îngrijorate, care-și apărau averea, gata oricând să înțepe pe vrăjmaș. Dincolo de împrejmuire, bătrânul prisăcar dădea la rindea o ramă și nu-l văzu pe Levin, care nu-l mai strigă și se opri în mijlocul stupinei.
Îi părea bine că putea să rămână puțin singur, ca să-și revină după ciocnirea cu realitatea, care îi și frânase avântul.
Își aminti că în așa scurt timp izbutise să se supere pe Ivan, să se poarte rece cu fratele său și să spună vorbe de prisos lui Katavasov.
„Să fi fost numai impresia unui moment, care va trece fără să lase nici o urmă?” își zise Levin.
Dar în aceeași clipă, întorcându-se din nou la starea sufletească de mai înainte, el își dădu seama cu bucurie că întrânsul se petrecuse ceva nou și însemnat. Realitatea nu-i înnourase decât o clipă pacea inimii, pe care și-o găsise. Această pace era neatinsă înăuntrul lui.
Întocmai ca albinele care roiau acum în juru-i, amenințându-l și atrăgându-i luarea-aminte, tulburându-i deplina liniște trupească și silindu-l să se dea la o parte și să se ferească de ele – tot astfel grijile ce-l năpădiseră din clipa când se urcase în trăsurică îi răpeau libertatea sufletească; dar aceasta era numai ceva trecător. Și după cum, în ciuda albinelor, puterile sale trupești rămăseseră neatinse, tot atât de neatinsă era și puterea lui spirituală, pe care o descoperise de curând întrânsul.
XV
— Kostea, știi cu cine a călătorit Serghei Ivanovici, venind încoace? Întrebă Dolly, după ce împărți copiilor castraveți și miere. Cu Vronski! Pleacă în Serbia.
— Și nu pleacă singur. Duce cu el un escadron pe cheltuiala lui! Adăugă Katavasov.
— Asta i se potrivește, zise Levin. Dar tot mai pleacă voluntari? Întrebă el, uitându-se la Serghei Ivanovici.
Fără să răspundă, Koznâșev scotea cu un cuțit, foarte atent, dintr-o strachină, o albină vie, căzută în mierea ce se scursese dintr-un fagure alb.
— Și câți încă! Să fi văzut ce-a fost ieri la gară! Exclamă Katavasov, cronțănind din dinți, cu zgomot, un castravete.
— Ei, dar cum vine asta? Serghei Ivanovici, pentru numele lui Dumnezeu, explică-mi: unde se duc toți voluntarii ăștia? Cu cine se luptă? Întrebă bătrânul prinț, urmând probabil o discuție începută încă în lipsa lui Levin.
— Cu turcii, răspunse Serghei Ivanovici zâmbind liniștit, după ce scoase albina înnegrită de miere, care-și mișca neputincioasă picioarele. O așeză cu vârful cuțitului pe o frunzuliță tare de plop.
— Dar cine a declarat război turcilor? Ivan Ivanâci Ragozov, contesa Lidia Ivanovna și madame Stahl?
— Nimeni n-a declarat război; dar oamenii îi compătimesc pe semenii lor în suferință și doresc să-i ajute, zise Koznâșev.
— Dar prințul nu vorbește de ajutor, ci de război, observă Levin, luând apărarea socrului său. Prințul spune că particularii nu pot lua parte la război fără aprobarea guvernului.
— Kostea, uite o albină! Au să ne înțepe de-a binelea! Strigă Dolly apărându-se de o viespe.
— Dar asta nici nu-i albină, e viespe, o liniști Levin.
— Zi, zi! Care-i teoria dumitale? Întrebă zâmbind Katavasov pe Levin, provocându-l vădit la o discuție în contradictoriu. De ce n-au particularii acest drept?
— Teoria mea e următoarea: Războiul este, pe de o parte, o acțiune atât de bestială, de crudă și de îngrozitoare, încât nici un om (nu mai vorbesc de creștini) nu poate să-și ia personal răspunderea începerii unui război, ci numai guvernul care este chemat să-l facă, dacă este împins în mod inevitabil la război. Iar pe de alta parte, atât știința cât și bunul-simț ne arată că atunci când e vorba de treburile statului, și mai ales când e vorba de război, cetățenii renunță la voința lor personală. Serghei Ivanovici și Katavasov, având răspunsurile pregătite, începură să vorbească în același timp.
— Dar se pot întâmpla cazuri, dragul meu, când guvernul nu împlinește voința cetățenilor. Atunci societatea își proclamă voința, susținu Katavasov.
Dar Serghei Ivanovici nu aproba, vădit, această obiecție. Auzind cuvintele lui Katavasov, el se încruntă și adăugă:
— Degeaba pui astfel chestiunea. Aici nu există un război declarat, ci numai manifestarea unui sentiment omenesc, creștin. Sunt omorâți frați de-ai noștri, de același sânge și de aceeași credință. Să zicem chiar că n-ar fi frați și n-ar avea nici aceeași credință, ci ar fi pur și simplu copii, femei, bătrâni… Sufletul se revoltă; iar oamenii ruși aleargă în ajutor, ca să se pună capăt acestor grozăvii. Închipuie-ți că ai merge pe strada și ai vedea niște bețivi bătând o femeie sau un copil. Cred că n-ai sta să întrebi dacă i s-a declarat ori nu război acestui om, ci ai tăbărî asupra bătăușilor și l-ai apăra pe cel atacat.
— Dar nu l-aș ucide! Se împotrivi Levin.
— Ba l-ai ucide.
— Nu știu. Dacă aș vedea așa ceva, m-aș lăsa mânat de un sentiment spontan. Nu pot să spun nimic dinainte. Dar nu există și nici nu poate exista un asemenea sentiment spontan cât privește prigonirea slavilor.
— Poate că nu-l ai tu, dar îl au alții, interveni Serghei Ivanovici, încruntându-se nemulțumit. Poporul păstrează tradiția pravoslavnicilor care au suferit sub jugul „păgânilor Agari”. Poporul a auzit de suferințele fraților săi și și-a spus cuvântul.
— Poate, răspunse nehotărât Levin, dar nu înțeleg. Eu însumi fac parte din popor și nu simt nimic.
— Tot așa și eu, vorbi bătrânul prinț. Când eram în străinătate, citeam ziare și mărturisesc că, încă înainte de ororile din Bulgaria, nu înțelegeam de loc de ce au prins deodată toți rușii atâta dragoste pentru frații slavi, pe când eu nu simt nici un pic de dragoste pentru ei. Eram foarte necăjit. Îmi spuneam că sunt un monstru sau că, poate, Karisbadul avea efectul ăsta asupra mea. Dar după ce m-am întors în țară, m-am liniștit. Văd că și afară de mine mai sunt oameni care se interesează numai de Rusia și nu de frații slavi. De pildă, Konstantin.
— Părerile personale nu înseamnă nimic, zise Serghei Ivanovici. Părerile personale n-au ce căuta aici, când întreaga Rusie, când poporul însuși și-a exprimat voința.
— S-avem iertare, dar eu nu văd asta. Poporul habar n-are de asta! Adăugă prințul.
— Nu, papa… Cum habar n-are? Dar duminică la biserică? Intră în vorbă Dolly care asculta conversația. Dă-mi, te rog, un ștergar, spuse Daria bătrânului prisăcar care se uita zâmbind la copii. Nu se poate ca toți…
— Ce a fost duminică la biserică? S-a cerut preotului să țină o predică și a ținut-o. Oamenii n-au priceput nimic și au oftat, ca la orice predică, urmă prințul. Li s-a spus apoi că se strâng danii pentru o binefacere; oamenii au scos câte o copeică și au dat. Dar pentru ce – nici ei nu știu.
— Poporul nu poate să nu știe. Conștiința destinelor sale există veșnic în popor; și în clipe ca cele de față ea i se lămurește de la sine! Spuse cu convingere Serghei Ivanovici, uitându-se la bătrânul prisăcar.
Chipeșul bătrân cu barbă neagră, vârstată de fire albe, cu părul des, argintiu, stătea nemișcat cu strachina de miere în mâna, uitându-se liniștit și cu blândețe la boieri de la înălțimea staturii sale, fără să priceapă de bună seamă nimic – de altfel nici nu dorea să priceapă ceva…
— Taman așa, făcu stuparul, clătinând cu înțeles din cap la auzul cuvintelor lui Serghei Ivanovici.
— N-aveți decât să-l întrebați. Habar n-are și nici nu se gândește la asta, zise Levin. Mihailâci, ai auzit de război? Îl întrebă pe bătrân. Ai auzit ce s-a citit în biserică? Tu ce gândești? Trebuie să ne batem pentru creștini?
— Ce să ne batem noi capul? Împăratul Alexandru Nikolaevici s-a gândit totdeauna în locul nostru la toate treburile și se gândește și acum. El vede mai bine. Nu vreți să vă mai aduc o bucățică de pâine? Să-i mai dau băiețelului? Spuse prisăcarul, arătându-l pe Grișa, care tocmai isprăvea o coajă de pâine.
— Eu n-am nevoie să întreb, spuse Serghei Ivanovici. Am văzut și vedem sute și sute de oameni care leapădă totul ca să slujească această cauză dreaptă. Vin din toate colțurile Rusiei și-și arată fățiș și limpede gândul, scopul. Își aduc ultima lețcaie sau pleacă singuri, spunând lămurit pentru ce. Ce înseamnă asta?
— Asta înseamnă, după părerea mea, răspunse Levin care începuse să se înflăcăreze, că într-un popor de optzeci de milioane se vor găsi totdeauna nu sute ca acum, ci zeci de mii de oameni, declasați, aventurieri, gata oricând să intre în banda lui Pugaciov, să plece la Hiva, în Serbia…
— Îți spun că nu-i vorba de sute de aventurieri, ci de cei mai aleși reprezentanți ai poporului! Răspunse Serghei Ivanovici atât de îndârjit, de parcă și-ar fi apărat cel din urmă bun. Dar daniile? Prin ele întregul popor își arată voința.
— Cuvântul „popor” e atât de vag, urmă Levin. Conțopiștii, învățătorii și unul la mie dintre mujici știu, poate, despre ce e vorba. Celelalte optzeci de milioane, ca Mihailâci, nu numai că nu-și arată voința, însă nici nu le trăsnește prin cap în ce chestie ar trebui să-și exprime voința. Atunci cu ce drept putem spune că asta-i voința poporului?
XVI.
Având experiența dialecticii, Serghei Ivanovici – fără să ridice vreo obiecție – făcu numaidecât ca discuția să treacă în alt domeniu.
— Într-adevăr, dacă vrei să-ți dai seama de spiritul poporului pe cale aritmetică, atunci, firește, îți va fi foarte greu să izbutești. Sufragiul universal n-a fost introdus la noi și nici nu poate fi introdus, fiindcă nu exprimă voința poporului. Pentru așa ceva există alte căi. Asta se simte în aer, se simte cu inima. Nu mai vorbesc de curenții aceia submarini care s-au pus în mișcare în marea stătută a poporului și care sunt vădiți pentru orice om fără idei preconcepute. Privește societatea în sensul strict al cuvântului. Toate partidele din lumea intelectuală, care mai înainte erau atât de dușmănoase unul față de altul, s-au contopit acum într-un singur tot. S-a isprăvit cu toate dezbinările. Toate organele sociale spun același și același lucru. Toți au simțit stihia aceea elementară care i-a cuprins și-i duce în aceeași direcție.
— E adevărat, toate gazetele spun același și același lucru, zise bătrânul prinț. Orăcăiesc pe același ton, întocmai ca broaștele înainte de furtună. Din pricina lor nu se mai aude nimic.
— Nu știu dacă sunt broaște ori nu. Eu nu scot ziare și nu vreau să le iau apărarea. Vorbesc însă de unitatea de vedem din lumea intelectualilor, adăugă Serghei Ivanovici, întorcându-se către fratele său.
Levin vroi să răspundă, dar bătrânul prinț îl întrerupse.
— Despre unitatea de vederi aș mai putea spune și altceva, urmă prințul. Am un pui de ginere, pe Stepan Arkadici. Îl cunoașteți. Va fi numit zilele acestea într-un post de membru în comitetul unei comisii și încă ceva, nu-mi aduc aminte ce. Numai că acolo nu prea e de lucru (nu-i nimic, Dolly, ăsta nu e un secret), iar leafa e de opt mii de ruble. Încercați și întrebați-l dacă postul său e folositor. Vă va demonstra că-i postul cel mai necesar de pe lume. Și el e un om sincer. Dar e peste puterile sale să nu creadă în folosul celor opt mii de ruble.
— A propos, el m-a rugat să comunic Dariei Alexandrovna că a și primit postul, își aminti nemulțumit Serghei Ivanovici, socotind că vorbele prințului erau nelalocul lor.
— Așa-i și cu unitatea de vederi a gazetelor. Mi-a deschis cineva ochii: de cum izbucnește războiul, li se și îndoiesc veniturile. Atunci cum să nu fie de părere că destinele poporului și cele ale sclavilor… și toate celelalte?
— Eu nu țin la ziare, dar nu e drept ceea ce spuneți, zise Serghei Ivanovici.
— Eu unul aș pune o singură condiție, urmă bătrânul prinț. Cum a scris foarte bine Alphonse Karr39înainte de războiul cu Prusia: „Socotiți că războiul este necesar? Perfect! Cine propovăduiește războiul acela să se înroleze într-o legiune specială, de avangardă, și la atac, marș, înaintea tuturor!”
— Frumos le-ar mai sta redactorilor noștri! Izbucni Katavasov în hohote de râs, închipuindu-și pe câțiva ziariști cunoscuți, înrolați în această legiune selectă.
— Ei, și ce-ar face? Ar fugi, făcu Dolly. Ar încurca numai pe ceilalți.
— Dacă fug, să-i potopească cu șrapnele din spate sau cazacii cu cnuturile! Încheie prințul.
— Asta e o glumă, prințule, și încă una proastă, te rog să mă ierți, spuse Serghei Ivanovici.
— Nu cred să fie o glumă! Asta-i… începu Levin, dar Koznâșev îl întrerupse.
— Fiecare membru al societății este chemat să-și îndeplinească o anumită treabă potrivită lui, zise Serghei Ivanovici. Oamenii gândirii îndeplinesc treaba asta, exprimând opinia publică. Atât unanimitatea, cât și integrala manifestare a opiniei publice sunt meritele presei. Ele sunt în același timp fenomene îmbucurătoare. Acum douăzeci de ani am fi tăcut. Dar astăzi se aude glasul poporului rus, care e gata să se ridice ca un singur om și să se jertfească pentru frații săi prigoniți. E un pas mare înainte și o chezășie de putere.
— Dar nu e vorba numai să te jertfești, ci să și ucizi pe turci, spuse sfios Levin. Poporul se jertfește și e dispus să se jertfească pentru sufletul său, nu pentru omor, adăugă el, legând fără voie discuția de gândurile care-l preocupau atât de mult.
— Cum pentru suflet? Acesta, vedeți, e un termen greu de înțeles pentru un naturalist. Ce e aceea sufletul? Întrebă Katavasov, zâmbind.
— Știi bine ce este!
— Zău că n-am cea mai mică idee, răspunse Katavasov, râzând zgomotos.
— N-am adus, pacea, ci sabia”, spune Cristos, obiectă la rândul lui Serghei Ivanovici, citând cu simplicitate, ca lucrul cel mai ușor de înțeles, tocmai pasajul acela din Evanghelie, care totdeauna îl îngândura cel mai mult pe Levin.
— Întocmai așa! Rosti bătrânul care stătea lângă dânșii, răspunzând unei priviri ce-i fusese aruncată din întâmplare.
— Nu, dragul meu! Ai fost înfrânt, înfrânt, înfrânt definitiv! Strigă vesel Katavasov.
Levin se înroși de necaz, dar nu din pricină că ar fi fost înfrânt, ci fiindcă nu se putuse stăpâni și se amestecase în discuție.
„Nu. Nu trebuie să discut cu dânșii, se gândi el. Ei poartă o platoșă de nepătruns, pe când eu sunt gol”.
Levin își dădea seama că nu putea convinge pe fratele său și Katavasov. Dar a Ie da dreptate era și mai cu neputință. Ei propovăduiau tocmai acea trufie a minții care fusese cât pe-aci să-l ducă pe dânsul la pieire. Nu putea să se împace cu gândul că vreo câteva zeci de oameni – printre care și fratele său – aveau dreptul, bizuindu-se pe cele povestite de câteva sute de voluntari buni de gură, sosiți în cele două capitale, să susțină că ei și gazetele exprimă voința și gândul poporului, care se exprimau prin răzbunare și prin omor. Era peste putință să se împace cu așa ceva, fiindcă nu găsea aceste gânduri în popor, în mijlocul căruia trăia, și nu le afla nici în sine (iar el nu putea să nu se socotească unul dintre oamenii din care se compune poporul rus); dar mai cu scamă fiindcă nici el, nici poporul nu știau și nici nu erau în stare să știe în ce stă binele obștesc. Știa însă foarte bine că înfăptuirea acestui bine obștesc este cu putință numai prin stricta împlinire a legii binelui, care e la îndemâna oricărui om. De aceea, el nu putea dori războiul și nu-l putea propovădui pentru nici un scop obștesc, oricare ar fi fost el. Vorbea la fel ca Mihailâci și ca poporul, care și-a arătat gândul în legenda chemării varegilor: „Să domniți peste noi, să ne stăpâniți. Vă făgăduim bucuroși supunere deplină. Toată munca, toate umilințele, toate jertfele le luăm asupra noastră. Dar să n-avem noi a judeca și a hotărî”. Iar acum, poporul – după spusele unor oameni ca Serghei Ivanovici – renunță la acest drept atât de scump plătit?
Ar mai fi vrut să adauge că dacă opinia publică este un judecător infailibil, de ce nu sunt și revoluția, și comuna, tot atât de legitime ca și mișcarea în folosul slavilor? Dar acestea erau gânduri care nu puteau rezolva nimic. Un singur lucru îi părea neîndoielnic: că discuția îl supăra pe Serghei Ivanovici și că, prin urmare, continuarea discuției ar fi fost o faptă rea. De aceea, Levin tăcu și atrase atenția musafirilor asupra norilor care se îngrămădiseră, sfătuindu-i să se întoarcă mai repede acasă, ca să nu-i apuce ploaia.
XVII.
Prințul și Serghei Ivanovici se urcară în trăsură și plecară spre casă; iar ceilalți, grăbind pasul, porniră pe jos.
Dar norul, când alb, când întunecat, se apropia atât de repede, încât trebuiră să-și iuțească pasul ca să nu-i apuce ploaia. Alți nori îi întrecură, lăsându-se jos de tot, negri și grei ca fumul amestecat cu funingine, gonind pe cer cu o nemaipomenită repeziciune. Mai aveau până acasă vreo două sute de pași, când se porni vântul. Din clipă în clipă te puteai aștepta să toarne o ploaie cu găleata.
Copiii alergau înainte cu țipete de spaimă și de bucurie. Daria Alexandrovna, luptându-se din greu cu fustele care-i împiedicau picioarele, nu mai mergea, ci fugea, fără să-și ia ochii de la copii. Bărbații veneau cu pași mari, ținându-și pălăriile. Ajunseră la scara de la intrare, când un strop mare se lovi și se sparse de marginea unui jgheab de fier. Întâi copiii, iar după ei oamenii mari se adăpostiră în fugă, cu vorbe și râsete, sub acoperiș.
— Unde e Katerina Alexandrovna? Întrebă Levin pe Agafia Mihailovna, care le ieși în întâmpinare cu șaluri și cu pleduri.
— Credeam că e cu dumneavoastră, răspunse ea.
— Dar Mitea?
— Trebuie să fie în Kolok. E și dădaca acolo.
Levin înhață pledurile și porni în goană spre Kolok în acest scurt interval de timp, mijlocul norului ajunsese în dreptul soarelui, care se făcu negru ca în vremea unei eclipse. Stăruitor, ca și cum ar fi urmărit un anumit scop, furtuna îl oprea pe Levin. Smulgând frunzele și florile teilor, dezgolind ciudat crengile albe ale mestecenilor, vântul apleca totul într-o parte: salcâmi, flori, brusturi, iarbă și vârfuri de copaci. Niște fete care lucrau în grădină trecură în goană, țipând, sub streașină casei slugilor. Perdeaua albă a ploii torențiale învăluise toată pădurea din depărtare și jumătate din câmpul apropiat, înaintând repede spre Kolok. În aer se simțea mireasma ploii care se fărâmița în stropi mici.
Cu capul în piept și luptându-se cu vântul care era cât pe-aci să-i smulgă șalurile din mâini, Levin se apropia de Kolok, când deodată zări ceva albind după un stejar, o învolburare uriașă, apoi tot pământul luă foc și parcă bolta cerului se sparse deasupra capului său. Când deschise ochii orbiți de lumină, Levin zări mai întâi cu groază, prin perdeaua deasă a ploii care-l despărțea acum de Kolok, vârful verde al stejarului cunoscut din mijlocul pădurii straniu schimbat. „Nu cumva l-a trăsnit?” îi trecu prin minte lui Levin, când vârful stejarului, cu o mișcare din ce în ce mai iute, se mistui după ceilalți arbori și se auzi trosnetul marelui gorun prăbușit peste alți copaci.
Lumina fulgerului, zgomotul trăsnetului și fiorul de frig care-i trecu deodată prin trup se contopiră într-o singură senzație de groaza.
— Doamne, Doamne, să nu cadă peste ei! Rosti Levin.
Deși își dădu numaidecât scama de absurditatea rugii sale, acum când gorunul zăcea la pământ, totuși Levin o repetă, știind că n-avea nimic altceva mai bun de făcut.
Când ajunse la locul unde stătea de obicei Kitty și Mitea, nu-i găsi acolo.
Ei se aflau la capătul celălalt al pădurii, sub un tei bătrân, și-l chemau. Două făpturi în rochii de culoare închisă (mai înainte rochiile fuseseră de culoare deschisă) stăteau aplecate peste ceva. Erau Kitty și dădaca. Când Levin ajunse în fuga la ele, se mai scutura un nor și începu să se lumineze. Poalele dădacei rămăseseră uscate, dar rochia lui Kitty era leoarcă de apă și i se lipise pe trup. Cu toate că nu mai ploua, ele stăteau mai departe în aceeași poziție în care se așezaseră când se dezlănțuise furtuna. Amândouă rămăseseră aplecate deasupra căruciorului cu umbrelă verde.
— Sunteți vii? Tefere? Slavă Domnului! Strigă Levin, apropiindu-se; și, cu ghetele chiftind de apă, plescăia prin băltoacele care încă nu se scurseseră.
Kitty își întoarse fața rumenă și udă spre dânsul. Zâmbea cu sfială sub pălăria pleoștită de ploaie.
— Cum se poate! Nu înțeleg cum poți să fii atât de nesocotită! Tăbărî mâniat Levin asupra soției sale.
— Zău că nu-s vinovată. Tocmai ne pregăteam să plecăm, când copilul a început să se zbată. A trebuit să-l primenim. Eram gata… începu Kitty să se dezvinovățească.
Mitea era teafăr, uscat, și dormea mai departe.
— Slavă Domnului! Nici nu mai știu ce vorbesc. Strânse scutecele ude. Dădaca scoase copilul și porni cu el în brațe. Simțindu-se vinovat de izbucnirea lui, Levin mergea lângă Kitty și-i strângea mâna pe ascuns, ca să nu vadă dădaca.
XVIII.
În cursul zilei, în timpul feluritelor discuții la care participă, parcă numai cu o parte a minții, Levin, cu toată dezamăgirea pricinuită de regenerarea lui morală care nu-i schimbase firea, nu încetă să-și simtă cu bucurie plinătatea inimii.
După ploaie era prea mare umezeală ca să poată merge la plimbare. Afară de asta, norii de furtună nu se ștergeau din zare, treceau când ici, când colo, întunecați, bubuind la marginea cerului; de aceea, toată societatea petrecu restul zilei în casă.
Discuții nu se mai încinseră. Toată lumea se simți după-prânz cât se poate de bine dispusă.
La început, Katavasov înveseli doamnele cu glume originale, care plăceau totdeauna atât de mult când îl întâlneai prima oară. Pe urmă, îndemnat de Serghei Ivanovici, el înșiră observațiile sale foarte interesante asupra deosebirii de caracter și chiar de fizionomie la muștele de casă, femele și masculi, ca și asupra vieții lor. Koznâșev era și el vesel; iar la ceai, stârnit de fratele său, își expuse părerea cu privire la viitorul chestiunii orientale. Vorbea așa de simplu și de bine, că toată lumea îi sorbea cuvintele.
Numai Kitty nu-l putu asculta până la sfârșit, fiind chemată să-l scalde pe Mitea.
La câteva minute după plecarea lui Kitty, îl poftiră și pe Levin în odaia copilului.
El își lăsă ceaiul și se duse, regretând că pierdea o parte interesantă de conversație și fiind în același timp îngrijorat, deoarece nu știa de ce îl chemaseră în odaia copilului (lucru care nu se întâmpla decât în cazuri grave).
Levin se interesa îndeaproape, ca de ceva cu totul nou pentru dânsul, de planul lui Serghei Ivanovici pe care nu-l ascultase până la capăt. După acest plan, lumea slavă eliberată, numărând patruzeci de milioane de suflete, trebuia să înceapă împreună cu Rusia o nouă epocă istorică. Cu toate că era chinuit de curiozitate și de îngrijorare pentru că nu știa de ce fusese poftit, Levin, îndată ce ieși din salon și rămase singur, își reaminti numaidecât gândurile sale din dimineața aceea. Considerațiile asupra însemnătății elementului slav în istoria universală i se părură atât de mărunte în comparație cu ceea ce se petrecea în sufletul său, încât el uită într-o clipă toate acestea și-și redobândi dispoziția sufletească pe care o avusese dimineața.
Konstantin Dmitrici nu mai căută să-și aducă aminte, ca înainte, de firul gândurilor sale (nu mai avea nevoie de asta), ci se lăsă deodată stăpânit de sentimentul care-l călăuzea, legat de gândurile acestea. Regăsi acest sentiment în sufletul său, mai puternic și mai lămurit decât înainte. Acum nu se mai întâmpla ca altădată, când trebuia să născocească gânduri care să-l liniștească. Acum dimpotrivă, sentimentul bucuriei și al păcii era mai viu decât odinioară, iar gândirea nu mai putea ține pas cu sentimentul.
Străbătând terasa și privind două stele care între timp răsăriseră pe cerul întunecat, Levin își aminti deodată: „Da, uitându-mă la cer, mă gândeam ca această iluzie a bolții cerești cuprinde un adevăr, dar totodată nu duceam gândul până la capăt și-mi ascundeam ceva. Totuși, orice ar fi, nu mai poate exista nici o obiecție. Trebuie numai adâncit gândul și totul va părea limpede.”
Intrând în odaia copilului, Levin își aduse aminte ce anume își ascunsese. Era considerația ca dacă principala dovadă a dumnezeirii este revelația binelui, de ce se mărginește această revelație la biserica creștină? Ce legături au cu această revelație dogmele budiștilor și ale mahomedanilor care de asemenea propovăduiesc binele și săvârșesc fapte bune?
I se păru că are răspuns la această întrebare, dar nu mai apucă să și-l dea, fiindcă intră în odaia copilului.
Kitty, cu mânecile suflecate, stătea lângă băiță, aplecată deasupra copilului, care se bălăcea în apă.
Auzind pașii soțului, se întoarse cu fața spre dânsul și-l chemă cu un zâmbet. Sprijinea cu o mână capul copilului grăsuliu, întins pe spate, care dădea din picioare, iar cu cealaltă storcea buretele deasupra lui.
— Vino încoace, privește, privește! Îi arătă Kitty, când bărbatul său se apropie de ea. Are dreptate Agafia Mihailovna. Mitea ne recunoaște.
Acesta era evenimentul pentru care fusese chemat: în acea zi, copilul începu să recunoască, fără îndoială, pe toți ai săi.
De îndată ce Levin se apropie de băiță, se făcu numaidecât o experiență pentru el. Experiența izbuti pe deplin. Bucătăreasa, anume adusă pentru asta, se aplecă asupra copilului. Mitea se încruntă și dădu negativ din cap. Apoi se aplecă Kitty asupră-i. Un zâmbet însenină fața copilului. Mitea se sprijini cu mânuțele în burete și, potrivindu-și buzele, scoase un sunet de mulțumire atât de ciudat, încât nu numai Kitty și dădaca, dar chiar și Levin fură cuprinși de o neașteptată încântare. Scoaseră copilul din baie, ținându-l pe palme, turnară peste el apă curată, îl înfășurară într-un cearșaf, îl șterseră și – după ce Mitea scoase un țipăt sfâșietor – i-l dădură mamei.
— Îmi pare așa de bine că începi să-l iubești, îi spuse Kitty soțului, după ce, cu copilul la sân, se așeză liniștită la locul său obișnuit. Sunt foarte mulțumită, începuse să mă amărască mărturisirea ta că nu simți nimic pentru dânsul.
— Nu! Am spus eu că nu simt nimic? Am spus numai că eram dezamăgit.
— Cum? Dezamăgit de el?
— Adică nu dezamăgit de dânsul, ci de sentimentele mele. Mă așteptam la ceva mai mult. Mă așteptam să se înfiripe în mine un sentiment nou și plăcut, ca o surpriză. În loc de asta, am simțit un amestec de dezgust și de milă…
Kitty îl ascultă cu luare-aminte, pe deasupra copilului, punându-și în degetele sale subțiri inelele pe care le scosese înainte de a-l scălda pe Mitea.
— Dar mai ales aveam infinit mai multă teamă și milă decât plăcere. Astăzi însă, după spaima din timpul furtunii, mi-am dat seama cât de mult îl iubesc.
Un surâs lumină chipul lui Kitty.
— Te-ai speriat tare? Îl întrebă ea. Și eu m-am speriat; dar acum, după ce-a trecut, sunt încă mai înspăimântată. Mă voi duce să văd stejarul. Dar ce simpatic e Katavasov! De altfel, toată ziua de azi a fost așa de plăcută! Și tu te porți așa de drăguț cu Serghei Ivanovici, când vrei… Acum du-te la dânșii. După scăldat, aici e totdeauna cald și-s aburi…
XIX.
Când ieși din odaia copilului și rămase singur, Levin își aminti numaidecât gândul pe care încă nu și-l limpezise.
În loc să se ducă în salon, unde se auzeau glasuri, se opri pe terasă și, sprijinindu-se cu coatele de balustradă, se uită la cer.
Se înnoptase de-a binelea. Spre miazăzi, încotro privea el, cerul era senin. Norii se îngrămădiseră de partea cealaltă, unde scăpărau fulgere și de unde veneau tunete îndepărtate. Levin ascultă stropii picurând ritmic din teii parcului. Se uită la cunoscutul triunghi de stele, la Calea Laptelui cu ramificațiile sale, care trecea prin mijloc. La fiecare străfulgerare, nu numai Calea Laptelui, ci și stelele cele vii se mistuiau în adâncuri. Cum se stingea însă fulgerul, stelele răsăreau din nou în același loc, azvârlite parcă de o mână dibace.
„Dar ce mă pune de fapt pe gânduri?” se întrebă Levin, simțind dinainte că dezlegarea îndoielilor sale, deși n-o cunoștea încă, se și săvârșise în sufletul lui.
„Da. Singura manifestare evidentă și indiscutabilă a divinității sunt legile binelui, destăinuite lumii prin revelație și pe care le simt în mine. În recunoașterea acestor legi, nu înseamnă că eu mă unesc cu alții, ci, vrând-nevrând, sunt unit cu alți oameni într-o singură adunare de credincioși, care se numește biserică. Dar ce sunt evreii, mahomedanii, confucienii, budiștii? Își puse el aceeași întrebare care i se părea primejdioasă. Se poate ca aceste sute de milioane de oameni să fie lipsiți de cea mai mare fericire, fără de care viața n-are nici un rost? Levin căzu pe gânduri, se corectă însă numaidecât. Dar ce anume mă interesează în fond? Își zise el. Mă interesează atitudinea față de divinitate a tuturor credințelor de tot felul din întreaga omenire? Mă interesează problema revelării lui Dumnezeu în genere, pentru întreaga omenire, cu toate punctele obscure existente. Ce fac eu? Mie personal, inimii mele, mi s-a dezvăluit indiscutabil o conștiință inaccesibilă rațiunii, iar eu mă încăpățânez s-o exprim prin rațiune și în cuvinte?
Oare nu știu că stelele nu se mișcă? Se întrebă Levin, uitându-se la o planetă strălucitoare care-și schimbase între timp poziția față de creanga din vârful unui mesteacăn. Uitându-mă însă la mișcarea stelelor, nu-mi pot închipui rotația pământului. De aceea am dreptate spunând că stelele se mișcă.
Dar oare astronomii ar fi putut înțelege și calcula ceva, dacă ar fi ținut scamă de toate mișcările complexe și variate ale pământului? Toate minunatele lor deducții cu privire la distanțele, greutatea, mișcarea și perturbațiile corpurilor cerești se întemeiază numai pe mișcarea vizibilă a aștrilor împrejurul unui pământ neclintit, pe această mișcare văzută acum înaintea mea, care a fost la fel pentru milioane de oameni de-a lungul veacurilor – mișcare care a fost și va fi totdeauna la fel și căreia i se poate da oricând crezare. După cum concluziile astronomilor ar fi fost deșarte și șubrede dacă nu s-ar fi întemeiat pe observarea cerului vizibil față de un anumit meridian și de un anumit orizont, tot atât de deșarte și de șubrede ar fi fost concluziile mele dacă nu s-ar fi întemeiat pe acea înțelegere a binelui care a fost și va fi totdeauna aceeași pentru toată lumea, dezvăluită mie de către creștinism, și în care sufletul meu poate oricând să creadă. Dar n-am dreptul și nici putința să dezleg problema altor credințe și a raporturilor lor cu dumnezeirea.”
— Ah! Nu te-ai dus? Se auzi deodată glasul lui Kitty care se îndrepta pe același drum înspre salon. Ce-i? Ești supărat? Îl întrebă ea, uitându-se cu luare-aminte la chipul sau luminat de stele.
Dar Kitty nu i-ar fi putut vedea bine fața, dacă un fulger, făcând din nou să pălească stelele, nu i-ar fi luminat-o. La lumina fulgerului, Kitty îi privi chipul până în străfund și, văzându-l liniștit și voios, îi zâmbi.
„Mă-nțelege, își zise Levin. Știe la ce mă gândesc. Să-i spun ori să nu-i spun? Da, să-i spun.”
Dar tocmai în clipa când el vroia să înceapă vorba, Kitty i-o luă înainte:
— Ascultă, Kostea, fii bun, îl rugă ea, și du-te în odaia din colț. Vezi dacă Serghei Ivanovici are tot ce-i trebuie. Eu mă sfiesc. Vezi dacă i-a pus lavoarul cel nou.
— Bine, mă duc numaidecât, răspunse Levin sculându-se și sărutând-o.
„Nu. Nu trebuie să-i spun, se gândi el, când Kitty trecu înaintea lui. De taina asta mare, care nu poate fi exprimată în cuvinte, numai eu am nevoie.
Acest sentiment nou nu m-a schimbat, nu m-a făcut fericit, nu m-a luminat dintr-o dată, așa cum am visat eu și, ca și în sentimentul patern față de fiul meu, nici aci n-am avut o surpriză. Este credință ori nu este – nici eu nu știu; sentimentul acesta însă mi s-a strecurat prin suferință în suflet și s-a înrădăcinat adânc acolo.
Tot așa am să mă supăr pe Ivan, vizitiul; tot așa am să mă înflăcărez în discuții, exprimându-mi ideile hodoronc-tronc; același zid are să rămână între adâncul sufletului meu și ceilalți oameni, fie chiar și soția mea; tot așa am s-o învinovățesc pentru spaima mea și am să mă căiesc pe urmă; tot așa n-am să pătrund cu rațiunea de ce mă închin, și totuși o să mă închin. Viața mea însă, toată viața mea – indiferent de ceea ce s-ar putea întâmpla cu mine – fiecare clipă a vieții acesteia, nu numai că nu mai este acum lipsită de sens ca mai înainte, dar are un netăgăduit rost al binelui pe care eu sunt stăpân să-l dau vieții.”


SFÂRȘIT



Note:

1 Cumnații (fr.).
2 Eternul feminin (germ.).
3 O zi de petrecere (fr.).
4 Multe complimente (fr.).
5 O cloșcă (fr.).
6 Concepții (fr.).
7 Combinații (fr.).
8 Poruncește, te rog, să ni se servească ceaiul în salon (engl.).
9 N-am o inimă atât de largă (fr.).
10 N-am izbutit niciodată asemenea lucru (fr.).
11 Poziție socială (fr.).
12 Că s-a rupt gheața (fr.).
13 Aici: politici (fr.).
14 Scrupulele dumitale (fr.).
15 Dumneata susții că ești liber-cugetător (fr.).
16 Faimosul Jules Landau, clarvăzătorul (fr.).
17 Funcționar comercial (fr.).
18 Prietenii prietenilor noștri sunt prietenii noștri (fr.).
19 Înțelegeți englezește? (fr.).
20 Teafăr și fericit (engl.).
21 Sub aripă (engl.).
22 Prietene (fr.).
23 Dați-i mâna. Vedeți? (fr.).
24 Persoana venita la urmă, cea care întreabă, să iasă! Să iasă!
25 Iertați-mă, dar vedeți… Reveniți la ora zece, sau mai bine mâine (fr.).
26 Eu sunt acela, nu-i așa? (fr.).
27 Costum de înot (fr.).
28 Camere mobilate (fr.).
29 Cu atât mai rău pentru ea (fr.).
30 „Tiutkin, coafor”. Mă coafez la Tiutkin (fr.).
31 I-a pierit cheful (engl.).
32 Gândacul de nord.
33 Trăiască! (sârb.).
34 În regulă (engl.).
35 Micile neajunsuri ale vieții omenești (fr.).
36 Prostrație totală (fr.).
37 Lucrul acesta nu este foarte bine văzut la Petersburg (fr.).
38 Alexei Stepanovici Homeakov (1804 – 1860) – scriitor și filosof rus, reprezentant al curentului slavofil.
39 Alphonse Karr (1808-1890) – publicist francez.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!