Trăia odată, într-o pădure de brazi de la marginea unui mic lac de munte, un tăietor de lemne cu fiul său. Nu o duceau ei prea bine, dar nici nu se putea plânge prea mult. Bărbatul muncea toată ziua, iar băiatul citea cărțile pe care tatăl său i le cumpăra din bănuții primiți pe vânzarea lemnelor de foc. Ionuț iubea cărțile, iar în micuța lor casă, tăietorul de lemne acoperise un perete întreg cu rafturi pentru odoarele fiului său. Cum locuiau departe de orice așezare omenească, copilul nu avea alți prieteni decât cărțile și animalele pădurii, cărora de multe ori se oprea să le citească povești.
Dintre toate anotimpurile, Ionuț iubea cel mai mult iarna. Când lacul de lângă casă îngheța, el își lua patinele și de dimineața până seara aluneca pe întinderea de gheață, chiuind de bucurie. Tatăl lui vindea brazi de Crăciun, iar uneori îl lua și pe el la târg și îi mai cumpăra o carte, două. Iarna din acest an, însă, părea diferită de alte ierni. Ionuț așteptă zăpada cu sufletul la gură, dar aceasta nu se arătă nici măcar de Sfântul Nicolae. Băiatul se întristă și mai mult când văzu că Moș Nicolae uită să treacă pe la el. Dacă nu ar fi fost cuminte, ar fi primit o nuielușă, dar așa, neprimind nimic, copilul nu mai știu ce să înțeleagă.
- Tată, oare de ce nu a trecut moșul pe la noi?
- Cine știe, poate că, de bătrânețe, nu mai poate urca pe munte, îi răspunsese tatăl la întrebarea pe care i-o pusese într-o seară.
- Nu cred, dădu din cap Ionuț, oricât ar fi de bătrân, are toiagul să se sprijine în el și nu a lipsit în nici un an.
- Atunci, nu știu ce să spun!
Ionuț nu se mulțumi cu răspunsul vag al tatălui său, dar nu prea vedea cum ar fi putut să afle ce se întâmplase, altfel decât să îl urmărească pe Moș Crăciun și, când acesta avea să vină, să îl întrebe dacă nu cumva fratele lui, Moș Nicolae, este bolnav. În sfârșit, aproape de Crăciun, începu să ningă. Ionuț dădu fuga în fața casei și ridică cel mai rotofei și mai simpatic om de zăpadă pe care îl ridicase vreodată.
- Am să îți spun Fulgușor, îi spuse copilul, aranjând crenguțele care ar fi trebuit să-i țină loc de păr făpturii de zăpadă.
- Îmi place, se auzi un glas pițigăiat.
Speriat, băiatul căzu grămadă în fața omului de zăpadă.
- Tu... vorbești?
Omul de zăpadă se scutură puțin, își așeză mai bine capul pe trup și zâmbi ștrengărește:
- Vezi bine că da!
- Of, frate, ce m-ai speriat! Cine a mai auzit ca un om de zăpadă să vorbească?
- Păi, eu nu sunt orice om de zăpadă! Eu sunt chiar garda de corp a lui Moș Crăciun. Vezi? Acum nici nu mai ninge! A nins doar atât cât să pot eu veni după tine!
- După mine? Nu înțeleg!
- Uite ce e? Nu avem timp de pierdut! În Þinutul Zăpezilor Veșnice s-a întâmplat un mare dezastru. Într-o seară, la ușa casei în care locuia Moș Crăciun cu fratele său, Moș Nicolae, a bătut un om care părea flămând și înghețat. Moșului meu i s-a făcut milă, l-a dus înăuntru, l-a servit cu fursecuri și lapte cald, poftindu-l chiar să doarmă în patul lui. Noaptea, musafirul s-a transformat în cumplitul vrăjitor din Þinutul de Foc, care a aprins casa și grajdul renilor. Totul s-a făcut cenușă, iar cei doi moși au dispărut împreună cu toiagul lui Moș Nicolae și cu sania lui Moș Crăciun.
- Crezi că au ars? Ionuț puse întrebare cu ochii măriți de spaimă.
- Nu, nu! Cred că le-a făcut ceva vrăjitorul cel rău în timp ce dormeau. Din păcate, a ars și căsuța spiridușilor, iar eu nu am putut da decât peste urmele lor, semn că au reușit să fugă cumva. Acum, singurul meu ajutor ești tu!
- Ce dezastru! Dar ce pot eu să fac? Sunt doar un băiețel de opt ani!
- Ascultă, Vrăjitorul de Foc nu a părăsit încă Þinutul Zăpezilor Veșnice. Caută ceva, sau pe cineva. Dacă vom reuși să îl prindem cumva și să îl închidem, poate că vom reuși să aflăm ce s-a întâmplat cu moșii mei.
Ionuț era un băiețel tare curajos. Își pregăti sania, îl urcă pe Fulgușor pe ea și porni spre Þinutul Zăpezilor Veșnice. Cizmulițele lui păreau fermecate, purtându-l ca vântul pe drumurile înghețate, așa încât, în curând, ajunseră în locul în care fusese odată căsuța celor doi frați moși. Zăpada se topise de jur-împrejur, iar nu foarte departe de mormanul de cenușă rămasă din toate lucrurile arse, Ionuț zări niște urme negre de pași.
- Sunt urmele vrăjitorului!
Băiatul își duse un deget la buze și îi făcu semn lui Fulgușor să nu mai scoată nici un sunet. Pesemne că Vrăjitorul de Foc se întorsese în locul pe care îl arsese pentru a căuta ceva. Oare ce putea căuta un vrăjitor? Vreo formulă magică? Vreun obiect fermecat? În timp ce privea cu atenție urmele, ceva agăță pantalonii lui Ionuț. Se întoarse surprins, tocmai la timp să dea cu ochii de o arătare pitică, cu cap de copil și corp de animal, care se cocoțase pe gheata dreaptă și îl trăgea de șireturi.
- Cine ești tu?
- Þuchi, strigă scurt arătarea. Þuchi mic!
Ionuț ridică arătarea în brațe și o privi mai de aproape.
- Doamne, n-am văzut în viața mea ceva asemănător.
- E un pui de țupândău, spuse omul de zăpadă. Þupândăii locuiesc sub pământ, printre rădăcinile brazilor și umblă numai noaptea. Moș Nicolae are grijă de ei, pentru că ei sunt cei care culeg vergele pentru copiii neascultători.
Micuțul țupândău începu să plângă și își șterse nasul cu fularul lui Ionuț:
- Þuchi mic supărat! Moșul plecat fără Þuchi mic! Ce papă acum Þuchi mic?
Băiatul își căută prin buzunare și scoase un biscuit. Þupândăul îl înfășcă repede și începu să ronțăie cu plăcere. După ce îl termină, își băgă obraznic lăbuța în buzunar și apucă tot pachetul pe care copilul îl avea acolo.
Fulgușor dădu din bețele care îi țineau loc de brațe:
- Ne poate fi de folos, pentru că țupândăii îl simt pe Moș Nicolae oriunde s-ar afla, pe pământ sau sub pământ. Ar fi bine să îl luăm cu noi.
Oricum, Ionuț nu credea că, după ce se cocoțase pe umerii lui ronțăind biscuiți, Þuchi ar mai fi dorit să se dea jos prea repede, așa că porni pe urmele de cenușă care se depărtau de acel loc. Nu era prea greu să urmezi calea pe care apucase vrăjitorul, atâta timp cât zăpada se topise și trunchiurile brazilor purtau urmele unui foc proaspăt. În curând, drumul pe care îl urmau se închise în fața unei stânci imense.
- Asta nu era aici înainte, strigă supărat Fulgușor!
- Þuchi a văzut! Stânca deschide, iese vrăjitorul! Glasul ascuțit al țupândăului se auzi până departe în pădurea de brazi.
Ionuț dădu ocol locului, fără să găsească nici o intrare în stâncă.
- Bine, Þuchi, atunci cum intră și iese vrăjitorul? Eu nu văd nici o poartă sau măcar o crăpătură în piatra asta.
Þupândăul sări de pe umerii lui și începu să frece cu coada baza stâncii, care trosni prelung și se căscă în fața lor, deschizând un tunel întunecos. Omul de zăpadă se înghesui în spatele băiatului iar țupândăul îi sări înapoi pe umeri, înfășurându-și coada lungă în jurul gâtului copilului.
- Ce mai curajoși, bombăni Ionuț, căutând o creangă din care să își facă o torță.
- Pssst, chemă o voce șoptită de undeva dintre brazi! Psssst!
- Cine e acolo? Arată-te!
Fără să mai aștepte alte invitații, în fața lor sări un spiriduș cu haine verzi, care îl făceau să se piardă foarte ușor printre copaci. Făcu o plecăciune elegantă cu pălăria înaltă măturând pământul, după care își prinse mâinile una de alta la piept:
- Nu vreți să intrați acolo fără mine, zise el, clipind mărunt.
- Iar tu ești...
- Cocuța!
- E fetiță! Þuchi plac fetițele! Þupândăul se pregăti să sară în brațele noii venite.
- De ce vrei să intri acolo, Cocuța?
Micuța fetiță spiriduș nu-i răspunse băiatului imediat. Scotoci în căptușeala pălăriei și scoase la lumină un clopoțel de argint:
- Pentru că am ceea ce caută vrăjitorul!
- Clopoțelul lui Moș Crăciun, strigă Fulgușor! Cum de este la tine?
- Moșul mi l-a dat să am grijă de el! Auzise că Vrăjitorul de Foc a intrat în Þinutul Zăpezilor Veșnice, așa că mi-a cerut să îl păstrez undeva, într-un loc pe care să nu-l cunoască nici chiar el.
- Și acum de ce ai ieșit din ascunzătoare?
- Păi, vedeți voi, Moș Crăciun a dispărut, iar Vrăjitorul de Foc a dat sfoară în țară că dacă nu găsește clopoțelul magic, va da foc întregului ținut. Nu prea știu ce să fac!
- Vaaaiii! Þuchi speriat rău! Þupândăul se încolăci în jurul umerilor băiatului, trăgându-și capetele fularului peste ochi.
- Dar ce magie are acest clopoțel?
- Asta nu știu, recunoscu Cocuța, doar Moș Crăciun știe sau, poate, știe și Moș Nicolae.
- Păi, știe și vrăjitorul, dacă e gata să pârjolească un întreg ținut pentru el, spuse Ionuț.
- Poate, gândi cu voce tare Fulgușor. Vrăjitorul de Foc are o colecție cu obiecte magice în castelul său, despre care s-a dus vestea până hăt, departe. Dacă s-a hotărât să fure clopoțelul pentru colecție, poate că nici nu-l interesează ce magie are acesta.
- Oricum, noi trebuie să îi găsim pe Moș Crăciun și pe Moș Nicolae, altfel prințesa Iarna se va îmbolnăvi de supărare, le spuse Cocuța. Deja a căzut la pat pentru că nu este suficientă zăpadă, pentru că Moș Nicolae nu a ajuns la timp la copii și pentru că spiridușii s-au împrăștiai care-încotro, fără să termine cadourile de Crăciun.
Se grăbiră așadar să intre în tunel, Ionuț în față, cu țupândăul pe umeri și cu Cocuța și Fulgușor pe urmele lui. În urma lor, stânca trosni și se închise, făcându-l pe Þuchi să sughițe de frică. Aerul dinăuntru era atât de cald, încât băiatul fu nevoit să-și scoată mănușile, căciula, fularul și haina, pe care le lăsă lângă intrare, pe săniuța devenită nefolositoare acum.
- E un labirint de tuneluri, zise Fulgușor privind galeriile care porneau din tunelul principal. Pe unde să o luăm?
Þuchi sări în fața lor începând să se tânguiască cu glasul său ascuțit:
- Moșul închis! Moșul speriat!
- Ei bine, zise Ionuț, cel puțin se pare că în curând vom afla unde e Moș Nicolae. Ia-o înainte Þuchi și fii atent la drum.
Tocmai când termină de rostit atenționarea, țupândăul țopăi pe o piatră care le stătea în cale și, deodată, îl văzură prins într-o plasă care se ridicase din senin, agățându-l pe micuț de tavanul întunecos.
- Ajutooor! Ajutoooor!
Þipetele țupândăului se împrăștiară în ecouri de-a lungul galeriilor. Cocuța scoase din pălăria ei înaltă un cuțitaș, se cățără pe peretele stâncos ca și cum ar fi fost trunchiul unui brad și reuși să taie legătura plasei. Þuchi se prăbuși pe pământ cu țipete ascuțite.
- Perfect, s-a zis cu elementul-surpriză, mormăi Fulgușor.
- Nu te agita, oricum urmărim un vrăjitor, nu un om obișnuit, așa că nu ne putem baza pe surpriză. Se pare că pe aici e plin de capcane, iar tu ai început să te topești. Nu ar fi mai bine dacă ne-ai aștepta afară?
- Și cum ar trebui să pot ieși afară? Mai bine ne-am grăbi!
Trecând în fața băiatului, omul de zăpadă se aruncă înainte, hotărât să dea cât mai repede de urma fraților moși. Nu apucă să facă nici cinci pași că o ploaie de săgeți se abătu asupra lui. Þuchi începu să bată din lăbuțe:
- Þuchi place arici!
- Stai numai că îți arăt eu ție arici, bombăni Fulgușor, trăgând cu furie săgețile înfipte în burtica lui. Noroc că am fost eu și nu vreunul dintre voi!
Capcanele se declanșau la tot pasul, așa că nu putură înainta destul de repede. Fulgușor devenea din ce în ce mai slab, pe măsură ce înaintau prin galeria aleasă de Þuchi. Tocmai când credeau că nu vor mai ajunge nicăieri și că intraseră într-o mare încurcătură, ajunseră într-o sală uriașă, în mijlocul căreia, cei doi moși erau legați de picioare și atârnați de tavan. Þupândăul sări în brațele lui Moș Nicolae, în timp ce Cocuța se repezi spre Moș Crăciun, gata să taie legăturile groase care îl țineau atârnat cu capul în jos. În acel moment, se auziră aplauze sonore.
- Bravo! Bravo! Iată că a sosit echipa de salvare!
Ionuț îl vedea pentru prima dată pe Vrăjitorul de Foc și găsi că era cu adevărat înspăimântător. Purta o mantie roșie și un coif negru, împodobit cu o coroană de flăcări. Era înalt, uscățiv și avea o barbă neagră atât de lungă, încât și-o înfășurase de câteva ori în jurul mijlocului.
- Ce avem noi aici? Un ghem de zăpadă, un copil, un spiriduș și un animal? Râse gros, răsucind în mână toiagul pe care-l furase de la Moș Nicolae. Mi-ați adus clopoțelul?
Moș Crăciun încercă să ridice puțin capul:
- Lasă-i să plece, vrăjitorule, nu obții nimic dacă chinui copiii!
- Vai de mine! Eu să chinui copiii? Ai o părere greșită despre mine! Mie îmi plac copiii! Râse și mai tare. Mai ales la cină!
Atunci, înainte ca vrăjitorul să mai poată zice prea multe, Þuchi sări pe fața lui și îi zgârie cu gheruțele ascuțite ochii, Cocuța reuși să taie legăturile lui Moș Crăciun, acesta îl salvă pe fratele său, iar Ionuț smulse toiagul și îl lovi pe vrăjitor în piept.
- Taie-i barba, strigă Moș Crăciun, acolo stau puterile lui!
Înainte însă ca băiatul, fetița-spiriduș sau Þuchi să apuce să îndeplinească porunca moșului, vrăjitorul se făcu nevăzut.
- Nu ne va lăsa să ieșim de aici, zise Moș Nicolae, desfăcându-și legăturile din jurul încheieturilor. Am pierdut deja o grămadă de timp! Poate ar fi mai bine să-i dăm clopoțelul tău!
- Nici pomeneală!
- Moșule, îndrăzni Ionuț, ce face clopoțelul tău?
Moș Crăciun îl mângâie pe creștet.
- Ai să vezi chiar acum. Cocuța, ia dă-mi clopoțelul de argint!
De îndată ce moșul clătină clopoțelul, începu să ningă, apa de pe pereții și tavanul sălii îngheță, formând țurțuri ascuțiți și de prin galerii se adună o mică armată de țupândăi. Þuchi începu să bată din palme și să țopăie pe umerii lui Moș Nicolae, Fulgușor își recăpătă puterile, iar Ionuț se trezi cu o pereche de patine noi în picioare.
- Ei, acum, Ionuț, să te văd cât de bine patinezi! Fuga după vrăjitor și taie-i barba cu această forfecuță de argint! Să nu îți fie teamă! Acum, vrăjitorul nu mai vede bine, Þuchi l-a zgâriat serios pe ochi. Fără barba lui, va fi nevoit să se întoarcă în Þinutul de Foc și să ne lase pe noi să ne petrecem Crăciunul în pace.
Băiatul apucă forfecuța strălucitoare și porni cu viteză prin galeria înghețată, fără să simtă frigul care se făcea din ce în ce mai crâncen. Patina pe urmele de cenușă risipite deasupra pojghiței de gheață, gata să reteze dintr-o singură tăietură barba vrăjitorului, când avea să îl ajungă. Nu dură foarte mult până ce reuși să îi vadă mantia roșie în față. Simțindu-l că vine, Vrăjitorul de Foc se opri.
- Băiete, vino cu mine! Am să îți dau averi nemăsurate, un palat în care să locuiești cu tatăl tău și câți slujitori vrei. Împreună putem strânge toate bogățiile pământului!
Ionuț se opri în fața lui. Crezând că l-a convins, vrăjitorul îi întinse mâna. În acel moment, băiatul îi tăie barba. Aceasta se desfăcu de la mijloc și căzu pe pământ stârnind un cutremur înfricoșător. Bolovani uriași se desprinseră din tavan, cenușa se ridică în aer, iar copilul căzu la pământ fără cunoștință.
Nu știa nici cât timp a trecut și nici cum a reușit să ajungă acasă. Când deschise ochii, Ionuț văzu doar că se află în fața lacului de lângă casa lui, cu omul de zăpadă grăsun și simpatic alături. Se repezi și îl îmbrățișă pe Fulgușor:
- Prietene! Cât mă bucur că ești bine! Ați scăpat cu toții?
- Oamenii de zăpadă nu vorbesc, se auzi glasul tatălui său, care tocmai se întorcea cu sania de la târg.
Ionuț privi nedumerit în jur. Ningea bogat, cum nu mai ninsese în alți ani, iar pe zăpada proaspătă din fața casei se puteau desluși clar două șiruri de urme. Se repezi în casă și văzu imediat ciorăpelul rămas deasupra sobei încă de la Sfântul Nicolae, atârnând greu, iar sub el, o pereche de patine noi. Își desprinse nerăbdător și bucuros cadoul. Era plin cu cărți și acadele, iar pe fundul lui, se putea vedea rânjind o jucărie din pluș cu chip de copil și trup de animal. Þuchi. Băiatul dădu fuga la fereastră, la timp să vadă dispărând printre brazii îngreunați de zăpadă haina albastră a lui Moș Nicolae și haina roșie a lui Moș Crăciun. Eu am încălecat pe un țurțure ascuțit, să vin să vă anunț că iarna a sosit și că încă o poveste copiilor cuminți le-am pregătit.