Prin fularul strâns legat în jurul gurii și nasului, mirosul respingător de cadavru în descompunere devenea, oarecum, suportabil. Senzația de vomă se menținea însă… Apucă de colțurile păturii și împreună cu Fane al Gârtănoaiei îl înfășurară, ca pe un colet, și îl aruncară peste celofanul din cărucior. Îl împăturiră din toate părțile și, să nu se desfacă, îl înfășiară, de la un capăt la altul, de mai multe ori până se termină ghemul de sfoară. Legat în cearșaf, probabil, ar fi arătat ca o mumie antică de copil. Atâta mai rămăsese din cel care, sfidându-și, cu aroganță, umila condiție socială își zicea „Jupânul”. Oricât de încrâncenat ai fi fost, te apuca râsul când îl vedeai cu câtă emfază uzurpa, în orice împrejurare, mult râvnitul blazon negustoresc. Era de-un caraghioslâc savuros!
Venise de nu se știe unde, într-o zi de primăvară, cu alți copii orfani de soartă să-și găsească norocul pe aici pe la noi pe plantațiile de cartofi, varză și pepeni. Nu-l lega nimic de aceste pământuri și, probabil, numai toleranța și generozitatea localnicilor îl determinaseră să opteze pentru acest loc, deloc comod, sub soare. A trecut vremea de atunci, timpul mușcând cu cruzime din flăcăul mult prea semeț pentru puținătatea lui trupească și mintală, cu o mutră ce veșnic cerșea pumni, care cu indolentă inconștiență își călărea, pe deșelate anii; întotdeauna pe lângă drumul înscris în palmă. Avea o abilitate specială, marele său secret, de a se aciua la umbra sufletului celor întâlniți încât marea majoritate reușau să se obișnuiască cu antipatia pe care purtarea lui o stârnea la tot pasul.
Îl găsise Manțoi al lui Falaștoc, când se dusese cu o strachină de ciorbă și o felie de mămăligă caldă. Cine știe de câtă vreme zăcea așa chircit în pat sub mormanul de plăpumi, pături și haine căpătate. Când l-a dezvelit, duhoarea l-a izbit cu o asemenea violență că l-a apucat leșinul. A scăpat strachina din mână și până a reușit să iasă afară a vomitat și măruntaiele din el. Lemnele erau pe prispă, dar soba înghețată semnala că nu se mai făcuse cam de multișor foc. Acum, cu desprimăvărarea, oamenii se luaseră cu treburile prin gospodării și pe câmp, nu îi mai băgaseră de seamă lipsa. Și așa se cam săturaseră… Își luaseră belea pe cap de când l-au scos înghețat din chițimia aia a lui, nici surlă nici bordei, improvizată din te miri ce. De-l întrebai unde stă, zicea că în camping. Dormea acolo, abia ferit de ploaie, pe un morman de zdrențe când l-au adus în casa asta părăsită de când nea Mielache își mutase domiciliul în cimitir. Lavinius al lu’ Colonelu’, împreună cu tac-su au vrut să-i facă un bordei în malul ăla unde fusese curtea bătrânească, înainte să ia gârla casa și toate acareturile. Dar asistenta socială de la primărie le-a zis că, potrivit legii, răspund pentru el ca și cum l-ar fi primit în spațiu drept chiriaș. Au renunțat, dar până la urmă tot aici lângă ei a ajuns. He, he, să-l fi văzut ce fudul se plimba prin curte cu mâinile la spate. Îl urmărea pe colonel și de fiecare dată cînd îl prindea ieșind pe la poartă nu îi mai saluta cu: „Să trăiți!”. Îi zicea, plin de el, ca unui egal: „Hai noroc, vecine!”. Zâmbea Colonelu’ și îl gratula cu mereu același: „Să trăiești, vecine!”. Dar, numai el și cu ceilalți din împrejur știu de câte ori le bătea în poartă pentru una ori pentru alta! Începând de la sare, apă, chibrituri, gaz… Ce să mai zici de mâncare, lemne, haine… Și mai ales, cu orice ocazie, bani. Bani, bani și iar bani, parcă era o obsesie! Nu conta cine ești, când și cât i-ai mai dat, cum te vedea îl auzeai: „Dă-mi, boierule, și mie de-o pâine!”. Dacă i se părea lui că ești mai amărât, ți se adresa cu „șefule”.
În documente, satul e pomenit pe moșia boierului Lungu. De aici și denumirea de Lungulețu! Nu se știe ce soi de oameni îl populaseră, dacă mitropolitul Târgoviștei, Dositei Filiti, un grec, a simțit nevoia să întemeieze, aici și nu în altă parte, un așezământ cultural, care i-a purtat numele. Tot atunci, prin grija lui, s-a înființat pentru prima dată, în Muntenia, cultura de cartofi, în care lungulețenii au devenit mari specialiști. De la ei s-a răspândit, mai apoi, în tot sudul până la Dunăre și dincolo în peninsulă. Acum oamenii au nume neaoșe românești, dar unii zic că, la întemeierea satului, ar fi fost o amestecătură de valahi și greci băjeniți după ce turcii ar fi ocupat Constantinopolul și Balcanii. Tare iuți la mânie își rezolvau cu cuțitul diferendele. Cine mai ține numărul celor care s-au tăiat, de cele mai multe ori mortal, pentru o fată ori vreo vădană? Sigur acest temperament ardent i-a descurajat pe venetici, că nu s-a pomenit picior de țigan pe aici!
Se poate spune că prin el s-a rupt tradiția. Oamenii din acest colț de sat s-au dovedit mai toleranți. L-au acceptat, mai întâi, cei pe la care lucrase cu ziua, iar, mai apoi, și ceilalți s-au obișnuit cu el și au început să-i treacă cu vederea ciudățeniile. Să-l fi văzut cum se mai semețea când îi ziceai “Jupâne”! Parcă i se cuvenea de drept, era monopolul său acest apelativ. Ce să mai spui de modul lui superior, de-a dreptul impertinent, cu care îi trata pe cei care veneau să-l tocmească la muncă. Îl auzeai: „ Te rezolvă jupânu’, da’ la mine ăsta e prețu’. Îmi mai dai un pachet dă țigări și o jumătate dă țuică, numai a mea!“. Deși nu muncea cine știe ce, întotdeauna era mai scump decât ceilalți. Îi iertau și aroganța și lăcomia, ce să facă dacă erau prinși la strânsoare! Ba, după ce n-a mai putut să muncească, chiar au încercat să îi obțină ajutor social. Nu s-a putut fiindcă nu avea niciun fel de act. Putea să fie un criminal ori un răufăcător ce se ascundea, dar nimeni nu l-a bănuit de așa ceva. Marele deranj era prezența inoportună și sâcâietoare în viețile lor. Modul său, chipurile șmecheresc, de a se băga mereu în seamă și de a intra în vorbă spre a cere ceva.
Cineva deschise ferestrele să iasă duhoarea din casă. O altă femeie aprinse o lumânare-candelă și i-o așeză la picioare cu un soi de: „Amărâtule, bine că s-a îndurat Domnul de tine!”. Procurorul de la județ făcuse constatarea și surpriza surprizelor! Din mormanul de boarfe a scos o sacoșă de plastic, din aceea pentru cumpărături, burdușită numai cu hârtii mototolite de unul, cinci și zece lei. Îndesate așa cum le scosese din buzunar. O mică comoară! Și el și cei doi martori au rămas stupefiați. Nu i-a numărat, așa legată la gură a băgat-o într-un săculeț pe care l-a sigilat și a întocmit proces verbal. A mai luat câteva declarații și a plecat grăbit. Vestea banilor a depășit-o pe a morții. Consternarea era totală și treptat ea începu să se transforme într-un soi de furie abia controlată. Simțindu-se păcăliți, unii scrâșneau înjurături printre dinți, iar alții începură de-a dreptul să-l ocărască în gura mare. Cei mai îngăduitori făceau haz, unii pe seama celorlalți… „ Ce o să mai faci, vecine, de-acum cu mărunțișul din buzunare?”. Ori: „Mă, ăsta ne-o fi plătit în bani și muierile… S-o vedem pe Jana lu’ Flecea dacă mai umblă așa gătită!”
Așa îl scoaseră pe uliță și porniră cu el spre cimitir. Fără popă, fără cruce, fără certificat de deces… Doar însoțiți de polițaiul comunitar – autoritate supremă. Neputându-și învinge stupoarea și curiozitatea, pe la porți, femei, ce cu greu își ascundeau sila, îl căiau cu un soi de ipocrizie și se închinau, mulțumind în gând că scăpaseră de o atât de nedorită vecinătate. Parcă îl mai vedeau, încă, bântuind, ca o stafie, pe la porțile lor și pe uliță… În ultima vreme, mereu cu sticla în buzunarul de la haină și punga de medicamente. Mic și pricăjit, de parcă intrase la apă! Cu cealaltă mână, mai mult târa prin țărână o altă pungă cu ce căpătase. Nu exista înmormântare și pomană de care el să nu fi auzit și să nu fie prezent. Când, potrivit obiceiului, era plimbat mortul prin sat, se repezea primul, ca un uliu, răsturnând toți picii care îi făceau concurență asupra mărunțișului aruncat la fiecare răspântie. Cât era ziulica de mare, cerșea din poartă în poartă și nu pleca până nu îi dădeai ceva. Și, întotdeauna, banii erau pe primul loc! Hainele și încălțările primite le vindea altor țigani, care veneau cu căruțele prin sat după fier vechi.
Puțini și-l mai aminteau cum, pe când era în zaua lui, calic la trup și cu niște urme de vărsat pe față, trecea țanțoși nevoie mare, ca un fante, privindu-i sfidător din pantofii lui de lac cu toc italienesc și mijlocul strâns în cureaua aia lată cu broderii. Cu bărbia ridicată, să i se vadă gulerul apretat al cămășii albe, călca apăsat ca un jupân ce se imagina. Ziceai că se îndreaptă spre conac nu spre improvizația aia din cartoane, crengi și ce se mai găsea printre gunoaiele din malul gârlii, unde în fiecare noapte se visa cine știe ce staroste ori bulibașă. Șatra pleca odată cu toamna, ca să revină în fiecare primăvară, când începea întinsul bălegarului, sortarea și punerea la încolțit a cartofilor ori amenajarea straturilor pentru răsadurile de varză timpurie. La început pleca și el. Spuneau unii că se ducea la o soră, într-un sat pe lângă Ploiești. Dar, după ce a venit bărba-su din pușcărie, nu au mai încăput în singura cămăruță, împreună cu liota de copii. Au început certurile… Nici până astăzi autoritățile nu au reușit să afle dacă el ori băiatul ei cel mare au lăsat-o pe biata femeie văduvă.
Se apropia Crăciunul și semnele arătau o iarnă cumplită.Toată lumea îl îndemna să se ducă la București și să li se alăture celorlalți oameni ai străzii. Acolo mai erau adăposturi amenajate… I-au dat și bani de drum. Până la urmă, un localnic milos l-a urcat în mașina lui cu tot calabalâcul și l-a dus acolo în sat la soră-sa. După nici trei zile, se adăpostea de viscol, zgribulit, îmbrăcat numai cu o haină de vară și cu picioarele fără ciorapi în niște pantofi scâlciați în magazia cu lăzi, fără ușă și ferestre, de la prăvălie. Pe acolo își făcea, de obicei, văleatul. Vânzătoarea îi da, în fiecare dimineață, din ciubucul ei un covrig împletit, dar nu îl primea în magazin că era împuțit și infesta marfa. Sătenii au luat-o de la capăt, l-au înzestrat, din nou, cu de toate și l-au adăpostit în căsuța asta, ultimul domiciliu al unei vieți fără noroc. Îi aduseseră un aparat de radio și făceau, lunar, chetă de-i plăteau lumina. Că, de, vorba tuși Frusina: „Unde mai găsea el proști ca aici!”
Nimeni nu-i știa numele… Mai la început, când era în vână, plin de tupeu, la prăvălie, bea în rând cu fruntașii satului. Să-l fi văzut cum se mai lăuda cu aventurile și priceperea lui în toate! Nu exista lucru despre care să nu-și dea cu părerea. Le știa și le făcea pe toate că doar de aia era jupân! Ajunsese vedetă… Toți căldărarii, rudarii, căruțașii cu scândură, samsarii de cai ori ăia cu târșuri, care treceau prin sat, învelitorii de case îl cunoșteau ca pe un cal breaz. Îl salutau respectuos și îl invidiau ca pe unul dintre ai lor care a reușit în viață. Boscorodeau împreună, în indiana aia a lor, încât uitau și de negustorie și să mai plece. Numai ei știu ce afaceri puneau la cale. Ancheta poliției a concluzionat că cei care au dezgropat și jefuit morții în cimitirul de la Serdanu nu ar fi fost din sat și că ar fi acționat la pont. Dar nu i-a trecut cuiva prin cap să facă vreo legătură cu el – jupânul!
Când nu-i mai da nimeni de băut, scotea o monedă de cincizeci de bani, o arunca jos, își sufleca pantalonii și începea să joace în jurul ei și să facă tot felul de giumbușlucuri. Cei din jur râdeau, aplaudau și îi aruncau marunțiș, iar mai apoi bancnote, fiecare fudulindu-se cu dărnicia lui. Strângea țiganu’ câte un buzunar de bani, dar nimeni nu știa ce face cu ei fiindcă ziua următoare iar cerea alții. Nu știa să citească, dar avea o filozofie numai a lui. Spunea că toate crimele se fac pentru bani și, dacă vrei să trăiești, trebuie să te ferești de ei. Nu poți, zicea, să te închini când porți ochiul dracului lângă inimă, în buzunarul de la piept! Și cam avea dreptate. Ce să mai zici de popa… Care, cu o mână se închină, iar cu cealaltă își pipăie banii din buzunarul sutanei.
Se lăuda peste tot că el a fost turnător. Cine-l auzea râdea de se prăpădea. Dar, specifica repede că nu din ăla, delator la securitate… Mare meșter, turnător formator în siderurgie! Să-l fi văzut cum îi mai înjura pe comuniști! Fiindcă ei, țiganii, erau trecuți mereu la “alte naționalități”. Dar, după ce se îmbăta, îl blestema pe Iliescu cu ai lui și pe ăștilalți „democrați” de după că au furat țara și au lăsat lumea fără locuri de muncă. Nu-i plăcea să i se zică rrom, fiindcă el se născuse țigan. Dacă cineva îl repezea ori i se adresa jignitor, spre a-l mai pune la locul lui, nu răspundea. Se pornea într-un fel de lălăială, plină de of, of, of și mamă, mamă… Apoi se ridica brusc și pleca împleticindu-se. Nu știai dacă se jelește, cântă ori înjură.
Milică al lu’ Ondrocea împinge la cărucior și zâmbește: „Al dracu’ „jupânu”, uite că nu a plecat până nu m-a băgat slugă la el, așa cum se lăudase. I-am ajuns cal la brișcă!” Ca un ecou, parcă și acum îi mai răsună în urechi…
“- Mai adă, boierule, dacă nu ți-e cu supărare, și mie, uite în paharul ăsta, o gură din sticla aia dă o ții între picioare… Că să uită fetilii astea, cu jind, la ea dă parcă ar fi altceva. Ai grijă să nu le înfierbânți, că sare pă mata, dă nu poci să te mai scap… Mai află doamna și…
- Eu îți pun… Da’, când se îmbată comandantul se împrăștie oastea!
- Asta să fie ultima grijă a dumitale! Bre, nene… Mie îmi place să muncesc, să beau, să mănânc și să f…! Dacă le am pe-astea sunt cel mai bun om.
- Cu primele trei nu aș avea nimic. Dar cu f…âul acela ar fi bine să fii tare atent! A mai fost găsit unul de-ăsta ca tine într-o baltă de sânge și cu mădularul în colțul gurii în loc de trabuc.
- Nu, nenicule că io nu mă dau la fetili și la muierilii oamenilor. Le am pe ale mele, abia le fac față! Uite, pă toate astea le-am adus cu mine… Harem, nu alta! Fete tinere, frumoase, puternice. Unele mai are și copii pe-acasă… Cu ce să-i crească?
- Și cum dormiți? Așa claie, grămadă unul peste altul la chempingul ăla al vostru?
- Io dorm singur. Și, oficial, Lia mă încălzește. Când e răcoare, mai vine și altele... Da’, restu’, fiecare cu budoarul lor. Se înțeleg ele între ele… Când mai vine câte unul…, știi mata! Că io sunt băiat bun, nu le țiu pentru mine. Mai dau și la alții… De ce să plece în Spania la produs? Să le f… ăia? Și puștanii ăștia să facă laba…
- Ahaa… Tu nu ai venit la muncă. Le-ai adus pe ele la produs!
- Bre, astea-s fete serioase… Curate… nu fac prostii! Vreo două, bag mâna în foc, că e virgine. Una e soră-mea! Că n-are, săraca, dăcât patru copii și bărbatu’ la bulău de șapte ani. Și mortu’ iese dân groapă după atâta timp… N-ai văzut și matale în filmele alea? Că îți vine să și borăști… O fac și ele pentru sufletul lor! Noaptea vesel… Că le-ajunge toată ziulica, adunând și ridicând la sacii cu cartofi pe focul ăsta.
- De, mă băiete, asta e viața…
- Ascultă-mă pe mine… În trei ani de zile, cu echipa asta a mea… O să ajungi mata să muncești la mine!”
Trecuseră ceva ani de atunci, dar profeția, uite, că era pe cale să se împlinească…