agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2438 .



puzzle
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2018-01-15  |     | 



Au venit ploile. S-au pornit subtil. Au fost întâi picături mici, răzlețe risipindu-se neștiutoare peste asfalt, peste mașinile pline de praf și de sare, peste zidurile vechi, apăsătoare. Peste oamenii atât de puțini. Peste o lume molatică și indiferentă, dar plină de culoare.
Acum s-au accentuat. Râul vuiește, casa vibrează.
Plouă în rafale. Din cînd în când mă ridic să fumez o țigară și privesc în lumina felinarelor cum vântul spulberă ploaia. Nimic nou, nimic de spus.
Oftez. De ce oftez?
Mâine străzile vor fi goale, la fel cum sunt și acum, la fel ca-n toate zilele de iarnă de aici.
Vreo bătrână va ieși la geam să scuture ceva cu mâinile ei tremurânde și zbârcite, va privi spre mare sau spre stradă dând să zâmbească dar se va încrunta, brusc, auzind strigătul ascuțit al Mariei de la azilul de bătrâni.
- Ma! Pa!
Îș strigă părinții morți de când lumea.
Ecoul se pierde prin ganguri, furat de vânt și aruncat în mare, ca un trunchi rătăcit, ca o minge lăsată aiurea, ca pilota mea de vară dispărută fără urmă de pe sârme în timpul unei furtuni.
Eu voi merge prin ploaie, să-mi liniștesc gîndurile. Și va fi întâi tăcere, apoi multă tăcere.
Pașii mei răscolind liniștea și-n gând, răsunându-mi cuvintele tale.
Vei fi singură.
Da. Sunt singură. Mereu am fost.

*

Nu scriu nimănui și pentru nimeni.
Eu trăiesc prin scris, deși nimic din ce scriu nu mă ajută să trăiesc.
Aș fi tentată să spun că scriu de departe, de foarte departe și sper să mă citească măcar cineva, dar nu oricine.
De departe pentru că lumea scrisului meu e inexistentă, deși eu aparțin unei lumi.
Căci n-am cum altfel și dacă totuși ar fi, eu nu aș mai exista pentru nimeni.

*

Sunt confuză. Lumea se rupe și se adună în mintea mea imprevizibil.
E șase dimi, tocmai m-am întors de pe drumuri. Frînturi de viață haotică. Frânturi imposibil de corelat. Nu există un întreg în nimic, doar cioburi pe care mă străduiesc să le adun și cum nu pot, mă simt ca un om fără memorie, ca un om lipsit de ceva.
Am condus pe o șosea pustie. Doar eu și gîndurile mele. Eu și Filocalia, cartea a 8 a, ascultată în surdină.
Înaintam printr-o lume statică. Semafoarele nu mai funcționau, farurile mașinii sfâșiau cu precizie întunericul din nou și din nou. Vocea recita cuvinte utopice. E ca într-un sfîrșit de lume, îmi spuneam.

E ca și cum aș fi posedată, mi-a trecut apoi prin cap. Am zâmbit a lehamite, aia e, mi-am spus și-am semnalizat să intru în sat.
M-am întâlnit cu gunoierii, ne-am salutat scurt, și-a început ziua.


Pisilica mă așteaptă la geam. De ceva timp a început să cunoască până și zgomotul motorului. Îmi arunc ochii spre ferestre și văd perdelele mișcându-se apoi umbra ei întunecată, așezată cuminte. Doar ochii îi sclipesc în întuneric.
Pisilica e sufletul meu îmi spun atunci.
Sufletul mă petrece prin bucătărie să aprind luminile, vine cu mine în dormitor și mă așteaptă să mă schimb, se așează pe marginea căzii când fac baie și-și moaie lăbuțele cu pernițele lor negre în apă, mâncăm în tăcere, apoi vine și dintr-un salt se urcă agil pe piciorul meu de unde cu o lăbuță întinsă îmi mângîie fața să mă facă atentă.
Ce vrei, o întreb. Nu vrea nimic.
Doar clipa în care ne intersectăm privirile și rămânem așa, privind în golul din noi e ceea ce caută. Ca un ritual din care se scutură brusc, miaună scurt și întinzându-se, mă mușcă ușor de bărbie. În acel moment începe să toarcă profund, adânc, cu fața lipită de obrazul meu vrând parcă să inspire același aer.
Ești o pisică fantastică, îi spun, iar ea mijește ochii și face cozonaci un timp interminabil în care eu privesc pe geam ascultând-o cum toarce. Fără să mă gândesc la nimic.
Doar fredonez:
"Te recunosc sub orice deghizare șarpe!
Șarpele meu..."

Ferește-te de gânduri, spun pustnicii și-i cred. Îi cred cu adevărat.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!