agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 891 .



SOFIA
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Camy Traitly ]

2019-02-20  |     | 



Ghemuită într-un colţ al încăperii orfelinatului ”Zâna Bună”, Sofia o recunoscu pe femeia rămasă în uşă îmbrăcată într-o rochie albă de pânză, dantelă la poale şi pantofi cu toc. Părul negru strâns la spate într-un coc îi accentua eleganţa gâtului fin şi delicat. Avea un chip frumos, cu o faţa albă, ca de porţelan. Prezenţa ei îi făcea inima să bată mai repede, abia se stăpânea să nu alerge la ea, să o strângă în braţe. Îi plăceau ochii ei negri, o atrăgeau cu acel magnet al iubirii de care nu avusese parte prea mult. Câteva frânturi de imagini îi apărură iarăşi în minte; un leagăn, o curte imensă cu multe flori, o ţinea strâns de mână. Un bărbat cu părul alb o smulse din mâna tinerei mame. Îi văzu lacrimile curgându-i pe obrajii palizi. Alergase după ei până ce o urcaseră într-o maşină, apoi se trezise într-un pătuţ cu gratii de lemn înconjurată de mulţi copii. După câteva săptămâni venise să o vadă. Îi mângâiase fruntea, îi pieptănase părul şi îi aduse multe dulciuri, apoi plecase promiţându-i că se va întoarce.

Câteva minute în urmă oftase de plictiseală. Trecuse de vârsta la care păpuşile îi mai ţineau companie, oricum nu erau prea multe în acest internat. Începu să fredoneze în minte un cântecel pe care îl auzise la un radio dat mai tare în blocul din vecinătate. Brusc îşi reaminti că tanti Lala, bucătăreasa, îi şoptise dimineaţă la ureche în timp ce îi punea în faţă farfuria cu micul dejun că astăzi este ziua ei, împlinea unsprezece ani. Încă mai aştepta cu privirea aţintită la femeia care nu se mişcase din pragul uşii. Se ridică în picioare, dar se aşeză iute la loc, ştia că pedagoga de pe această tură o va certa, aşa că îşi reprimă impulsul şi rămase ghemuită în acel colţ al peretelui aşteptând cu răbdare să fie chemată.

-Sofia, vino aici! auzi până la urmă glasul doamnei Alena. Cineva vrea să îţi vorbească! continuă cu o vicleană bunăvoinţă.

Acum se ridică anevoie, parcă temându-se să se apropie de cea care o făcea să tremure de bucurie şi totodată de nelinişte că o va părăsi din nou.

-Ce mare te-ai făcut, Sofia! Vino! îi spuse noua venită ţinând-o de mână până ce ieşiră pe hol. Ochii ei radiau de bucurie. Se aşeză pe un scaun şi o trase aproape de ea îmbrăţişând-o cu dragoste maternă. Sofia închise ochii. Îşi lipi faţa de bluza ei albă, mirosea a iasomie. Acea stare de siguranţă pe care o simţise atunci, în copilărie, îi reveni în suflet dorindu-şi să nu se mai desprindă niciodată de ea.

-Eşti mama mea, nu-i aşa? o întrebă în şoaptă în timp ce stătea încă lipită de ea.

Femeia tresări şi se ridică brusc. O prinse de braţe scuturând-o încet.

-Cine ţi-a spus asta? degetele începură să-i tremure. Ssss, să nu mai pronunţi niciodată cuvântul ăsta! Nu trebuie să te audă nimeni, ai auzit? Ai auzit? repetă neliniştită.

-Da. Da, am înţeles. Iartă-mă!

Sofia se uita la ea mirată. Femeia se ridică speriată în picioare, privi în toate părţile până se convinse că nu le auzise nimeni.

-Uite ce ţi-am adus! spuse în timp ce se scotocea în geanta mare, elegantă. Scoase un trandafir de mătase şi câteva dulciuri. Să ai grijă de el! o atenţionă ea privind-o atentă. L-am primit de la mama când aveam vârsta ta! A fost al bunicii, mi-a garantat că aduce fericirea, continuă în timp ce îl puse în mâna mică, delicată a fetiţei sărutându-i fruntea. La mulţi ani, iubita mea! Fericirea mea eşti tu! continuă în şoaptă mai mult ca pentru sine.

Rămaseră un timp acolo, pe holul acela rece, şi, deşi Sofia tremura în cămaşa albă, subţire, nu mai simţea frigul. Vorbiră despre lucruri neînsemnate. O întrebă cum este să dormi în aceeaşi cameră cu mai mulţi copii, ce mănâncă în fiecare zi, ce vor face la serbări şi ce cadouri primesc ei, acolo. Deşi fetiţa îi puse multe întrebări în şoaptă, la ureche, femeia nu îi răspunse la niciuna. Vei afla totul când o să te faci mare! îi repeta mereu. Te voi aduce acasă, nu-ţi face griji, te voi aduce acasă! Apoi se ridică de pe scaun, o sărută pe frunte şi plecă în grabă.

Sofia îi urmări paşii pe culoarul lung, văzu că se şterge la ochi cu o batistă, apoi închise uşa în urma ei. Se întoarse în încăperea în care ceilalţi copii stăteau adunaţi pe covor preocupaţi cu îndeletnicirile lor. Unii desenau, alţii făceau modele din hârtie colorată, alţii stăteau întinşi pe podea jucându-se cu degetele. Se întoarse în acelaşi loc aşezându-se pe jos, rezemată cu spatele de perete lăsându-şi dulciurile lângă ea. Strânse la piept trandafirul de mătase mirosind cu nesaţ parfumul discret al mamei ei. Privi absentă la ceilalţi de parcă nu se mişcase din acel loc nici măcar o clipă. Pleoapele i se închiseră într-un somn adânc în timp ce înaintea privirilor ei triste îi apăru... Andaluza... prinţesa din ţinutul numit Lacul Namitei...

...Andaluza stătea aşezată pe nisip cu braţele strânse în jurul genunchilor aşteptând ore lungi pe marginea Lacului Namitei. Rochia de pânză brodată cu trandafiri la mâneci era mult prea subţire pentru vântul care se porni şi se înteţi dintr-odată parcă supărat pe magica lună care îşi strecura razele printre norii adunaţi vălătug pe cer. Venise aici la chemarea Namitei din pricina cosiţelor tăiate de către sora ei, Adelina, mai mare cu doi ani. Totul se întâmplase în acea zi, pe la ceasul amiezii. Aţipise pe fotoliul din camera prinţeselor, cel din faţa şemineului. Cei drept ştia că acolo fusese dintotdeauna locul Adelinei şi al Miordinei, pisica cea neagră a familiei. Adelina era fiinţa cea mai răsfăţată din regat, avea voie să facă tot ce îşi doreşte şi însuşi regele îşi pleca urechea la toate dorinţele ei. Spuneau că fiica lor mai mare este mult mai minunată şi mai frumoasă decât Andaluza. Şi, cum îngâmfata şi răutăcioasa ei soră trebuia să se răzbune pentru locul ocupat fără încuviinţarea ei luase o foarfecă şi îi tăiase părul lungi până la tălpi. Când se trezi din somn şi văzu nedreptatea ce i se făcuse Andaluza izbucni în plâns. Primi un zâmbet de dispreţ, şi, fără niciun fel de regret pentru pedeapsa aplicată surorii îndurerate Adelina plecă trântind uşa în urma ei.

Andaluza se porni mai tare pe plâns până ce pleoapele i se lipiră şi adormi. În vis îi apăru Namita, regina Lacului de la marginea ţinutului, zicându-i următoarele:

- Vino cât poţi de iute la mine! Niciun muritor de rând nu trebuie să îţi vadă părul tăiat, altfel tot ţinutul va împietri, iar tu vei fi răspunzătoare de toate nenorocirile care se vor întâmpla din această pricină!

Când se trezi discul soarelui coborâse dincolo de marginea lumii. Pasărea ei preferată, o bufniţă cenuşie cu ochii bulbucaţi se foia neliniştită lângă marginea ferestrei. Oare visul meu a fost real? se întrebă neliniştită.

-Să plecăm! îi spuse bufniţei mângâindu-i creştetul capului în timp ce pasărea scoase câteva sunete ascuţite. Trase iute pelerina neagră peste umeri. Pasărea se urcă pe braţul ei. Reuşi să iasă din palat fără să fie văzută. Iuţi paşii dincolo de câmpul ale căror spice se legănau în bătaia
vântului, se opri abia când ajunse în faţa lacului.

Localnicii povesteau că, în urmă cu o mie de ani regina acelor timpuri, Namita, de o frumuseţe neasemuită fusese aruncată în lac de către Vrăjitoarea Nopţilor Negre. La scurt timp după întâmplare se zvonise că locul fusese vrăjit.Mulţi povesteau că văzură deasupra oglinzii apei
vârfurile unor turnuri de nisip de culoare roşiatică care se scufundau în miez de noapte şi reapăreau dimineaţa la răsăritul soarelui. Mai aminteau şi despre frumuseţea unei
tinere cu părul de nisip care se zărea înotând uneori, la suprafaţă, mai ales în zilele când nicio
adiere de vânt nu tulbura oglinda apei.

Andaluza aşteptase toată noaptea să apară Namita. Frigul îi pătrunse până la oase, iar acum, odată cu ivirea zorilor cerul era prevestitor de furtună. Oftă şi se ridică de jos resemnată gândindu-se că a venit timpul să se întoarcă
acasă, dar nu apucă să se mişte din acel loc. Sub privirile ei uimite un val uriaş se ridică până la cer dând la iveală un castel de nisip. Treptele se construiau în timp ce regina urca până la malul lacului, o prinse de mână şi coborâră
lăsând în urmă valul care se aşternea peste castel până acoperi lacul.

-Ah! Am uitat-o pe Lala! spuse Andaluza amintindu-şi de bufniţă, singura ei prietenă.

-Nu te nelinişti, o vei reîntâlni curând, spuse Namita în timp ce treceau printr-o grădină-labirint de nisip. Uriaşi nisipoşi plantau în zidurile de nisip flori albe nemaivăzute până acum de Andaluza. Petalele erau lungi, ascuţite, ca nişte săbii la capătul cărora se deschideau trei ochişori asemeni bobiţelor de piper.

-Ei sunt servitorii mei, spuse Namita înclinând uşor capul răspunzând plecăciunilor uriaşilor. Mişcările trupurilor erau atât de încete când se deplasau dintr-o parte în alta încât fata avea impresia că nu vor ajunge niciodată, nicăieri.

Namita o conduse în sala mare a castelului. O masă dreptunghiulară în jurul cărora fuseseră aşezate douăsprezece scaune cu spătar înalt brodate din nisip la fel ca zidurile interioare trona în mijlocul încăperii. Regina se aşeză în capătul mesei lângă statuetele inorogi ale căror coarne luminau o culoare argintie, ca razele de lună.
Anadaluza ocupă locul din partea opusă. Lângă ea erau stauetele sirene. Acestea luminau încăperea pe jumătate. Un servitor veni ţinând în mână o farfurie mică de nisip pe care se afla un inel cu o piatră de safir. O aşeză pe masă în faţa Andaluzei. Regina îi porunci să pună inelul pe
deget. Fata îi dădu ascultare.

-Ce se întâmplă? exclamă dintr-odată în timp ce părul îi creştea cu iuţeală căzându-i peste umeri, răsfirându-se pe şolduri până ce atinse podeaua.

-Priveşte! zise Namita ridicându-se de la masă întinzându-i o oglindă pe a cărei ramă erau încrustate pietre de safir.

Fata îşi privi chipul scoţând un sunet de uimire. Părul ei era de nisip, la fel de auriu ca al Namitei, însă strălucea atât de tare de parcă soarele se oglindea în el.

-Scutură-l! continuă Namita zâmbind.

Fata scutură părul, dar ce să vezi? Din el cădeau flori albe care se adunau la picioarele fetei.

-De acum încolo nimeni nu-ţi va mai face niciun rău şi ţi se va îndeplini orice dorinţă. Ai grijă, însă ce îi ceri, ai nevoie de multă înţelepciune, altfel se va întoarce împotriva ta! Ai înţeles?

-Da, răspunse fata privindu-se încă-odată în oglindă.

-A venit timpul să pleci, acum! Te vei întoarce peste o mie de ani şi vei stăpâni Castelul de sub Lac şi pe toţi slujitorii lui în locul meu până ce o voi închide pe Vrăjitoarea Nopţilor Negre în Temniţa Uitării.

-Să închizi vrăjitoarea? exclamă Andaluza uimită. Auzise multe despre ea, dar toţi credeau că este numai o legendă.

-Acum voi aşterne peste întreg ţinutul tău o pânză a timpului. Ceasurile se vor întoarce, soarele se va ascunde dincolo de norii care se vor retrage în stele, iar noaptea nu va mai veni. Ai stat aici mulţi ani. Când vei deschide ochii, vei fi cu mama ta....spuse cu glas dulce şi îi atinse mâna.

...-Voi fi cu mama mea...cu mama mea....murmură Sofia cu ochii închişi. Când îi deschise mama ei o privea cu duioşie. Mama? exclamă surprinsă.

-M-am întors. Nu voi mai rămâne nicio clipă fără tine! Vino! îi spuse luându-i mâna într-a ei ridicând-o de jos.

-Namita!...zise Sofia cu voce tare...Namita te-a adus aici...

-Cine?

Sofia îşi luă de pe jos dulciurile şi strânse la piept trandafirul de mătase. Femeia o trase după ea îndreptându-se către uşă. Fata întoarse capul peste umăr pentru ultima oară privind lung la colegii ei care stăteau adunaţi pe covor preocupaţi cu îndeletnicirile lor. Unii desenau, alţii făceau modele din hârtie colorată, alţii stăteau întinşi pe podea jucându-se cu degetele.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!