agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1549 .



Proxima - Partea întâi: „O misiune specială”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-08-21  |     | 



*16. Etajul 13. Apartamentul cu animale. Preferatul.

Deci, pentru tânărul informatician cu ochii albaştri, situaţia participării sale la această misiune spaţială se clarificase, el neîntâmpinând nici un fel de probleme, pentru că nu se confrunta cu împotrivirea îndârjită a părinţilor săi.
Prin urmare, matematicianul porni liniştit maşina albastră a directorului înapoi spre Institut. Afară se înnoptase, dar era tare plăcut. Desigur, Lucian ar fi preferat ca şi pentru el lucrurile să se rezolve cu bine în privinţa neînţelegerii cu părinţii, dar, deocamdată, nu părea a avea această şansă.
Când domnişoara doctor Stela ajunsese acasă, afară nu se înnegurase încă. Ea sosise de la Institut cu un taxi, care oprise drept în faţa blocului ei. După ce coborâse şi plătise şoferului, doctoriţa privi în sus: Apartamentul ei era situat la etajul 13, ceea ce coincidea cu numărul anilor duratei misiunii. Intră în bloc şi trecu pe lângă lifturile de la parter, fără a se opri. Ştia ce o aşteaptă – era nevoită să urce pe scări cele 13 etaje, pentru că, vechea poveste, ca de obicei, liftul blocului era defect. Rareori, în mod surprinzător, mai funcţiona din când în când, însă acum nu era unul dintre acele fericite cazuri. Norocul ei că era tânără şi nu obosea prea mult urcând atâtea scări, dar vai de cei bătrâni sau bolnavi, care stăteau la etajele superioare. Din fericire pentru vecinii ei suferinzi, ea era un medic foarte bun şi nu refuza niciodată să le acorde ajutor în caz de necesitate.
Se avântă hotărâtă spre trepte. Primele şase, şapte etaje le urcă în fugă, apoi o luă mai uşurel, mai încetişor. După câteva minute, ajunse şi la etajul 13, unde se afla apartamentul ei. Era obişnuită să urce, deci nu gâfâia din cauza efortului depus, doar era o ascensiune pe care o efectua zilnic de foarte mult timp, uneori chiar de mai multe ori pe zi. În acest apartament de patru camere, destul de spaţioase, locuia împreună cu părinţii ei de vreo câţiva ani. Blocul era situat în zona centrală a oraşului, iar deasupra mai existau încă şapte etaje. Era un bloc destul de nou, a cărui construcţie fusese terminată nu cu mult timp înainte de a se muta ea cu familia ei acolo.
Ştiind că părinţii ei erau acasă, sună la uşă, deşi avea cheile la ea. Nu procedă astfel din comoditate, sau pentru că deschisul uşii ar fi necesitat cine ştie ce mare efort din partea ei, dar dorea ca tatăl sau mama, depinzând cine îi va deschide, s-o vadă îmbrăcată astfel, în uniforma albastră; ar fi imposibil să nu sesizeze diferenţa, doar cu totul altfel îmbrăcată plecase de dimineaţă de acasă, în acelaşi timp cu părinţii ei, ba chiar împreună cu ei.
În uşă se ivi chipul domnului Sergiu Stejăran, tot medic şi dânsul. Văzându-şi fiica, remarcă rapid schimbarea survenită în vestimentaţia acesteia. Ea intră, închizând uşa. Domnul doctor Stejăran o privi încurcat; îşi dăduse bine seama, încă din prima clipă, de cum o zărise, ce putea semnifica această schimbare, dar încă nu reuşise să spună nimic, de parcă-i pierise graiul. După ce-şi întâmpină însă fiica, după şocul iniţial de a o vedea astfel îmbrăcată, prinse curaj şi-i zise:
- Ştiu, ai reuşit; ai luat examenul. Eşti deci membru al echipajului, ba chiar medicul echipajului.
- Aşa-i, tată, ai ghicit, îl aprobă Stela, cu bucurie-n glas.
- Să înţeleg deci, că vrei să pleci în această misiune? întrebă domnul Sergiu, temându-se parcă de răspunsul pe care-l va primi.
- Da, tată, nu există îndoială: Chiar vreau!
- În ciuda duratei îndelungate; cât?! rosti, cu glasul sugrumat parcă de emoţie, domnul doctor.
- 13, tată; 13 ani! Cel puţin atât, preciză Stela.
- 13?! Grozav! Nu scăpăm noi de cifra asta afurisită, mereu dăm peste ea. Parcă nu era de ajuns că zi de zi urcăm toţi câte 13 etaje pentru a ajunge acasă, acum mai trebuie să ştiu şi că fiica mea va fi plecată undeva, departe, timp de 13 ani; nu-i deloc interesant! Cifra asta ne urmăreşte mereu, peste tot...
- Ah, tati... suspină uşor Stela, încă aflată pe holul de la intrare.
- Haide în sufagerie, să vedem cum va reacţiona mama ta când va auzi; eu cred că m-am comportat destul de bine.
Tânăra doctoriţă nu îndrăzni să spună nimic. Porni timidă spre uşa sufrageriei, în urma tatălui ei. Apartamentul era decomandat, cu camere mari, spaţioase. Bineînţeles, ea îşi avea camera ei, dar acum porni spre sufragerie, pentru o confruntare cu mama ei, doamna Ecaterina Stejăran, tot medic de profesie. Iată, o familie de doctori, ba încă unii foarte buni, din orice punct de vedere, mai ales al profesionalismului, dar şi al bunătăţii sufleteşti. Normal într-o familie de medici, una dintre cele patru camere ale apartamentului era destinată aparaturii medicale. Domnul Sergiu Stejăran şi soţia lui, cu excepţia faptului că lucrau în Institut, ca medici, închiriaseră şi un spaţiu, în apropierea blocului lor, unde îşi deschiseseră un cabinet particular; însă acolo aveau program doar câte două, trei ore, seara, două sau trei zile pe săptămână, spre deosebire de Institut, unde mergeau zilnic, dimineaţa. Stela intră în sufragerie după tatăl ei. Mama ei, doamna Ecaterina se apropie. Remarcă de îndată vestimentaţia fiicei sale; imediat îi ceru o lămurire:
- Ce-i cu hainele astea, draga mea?
- Sunt ale mele, mamă. Va trebui să le port.
- Cum?! Aşa se îmbracă medicii de acum încolo prin Institut?
- Nu, mamă, în nici un caz, respinse Stela presupunerea.
- Ce bine! exclamă doamna Stejăran. Nu mi-ar fi plăcut să fiu nevoită să port asemenea costumaţie. Şi atunci, totuşi, tu de ce eşti îmbrăcată aşa? păru dânsa nedumerită.
- Pentru că eu va trebui să mă îmbrac astfel în următorii ani, nu se ştie sigur cât anume, dar se presupune, 13.
- Poftim?! tresări doamna Ecaterina, o bănuială începând să se contureze clar în mintea ei. Vrei să spui că... Misiunea aceea, parcă spre Proxima, vei lua parte la ea?!
- Da, mamă, voi fi medicul echipajului.
- Vai... şopti pierdută doamna Ecaterina Stejăran, adăugând cifra fatală: 13...
- Da, 13 ani, repetă Stela. V-aş sugera să nu vă împotriviţi inutil, pentru că eu m-am decis: Vreau să particip la această misiune!
- Dar... încercă doamna Stejăran să protesteze.
- Nu, mamă, o întrerupse fiica ei. De altfel, sunt medicul echipajului, deci, vieţile celorlalţi vor depinde de mine. Şi sunt toţi nişte tineri drăguţi; nu-i pot abandona. De abia i-am cunoscut şi deja mă simt legată de ei, responsabilă de sănătatea lor.
- Ah, dragă, nu-ţi face iluzii în ceea ce-i priveşte pe acei tineri, ai destui pacienţi aici, care depind de tine, zise, tare cumpătat, domnul Sergiu. Nu eşti obligată să pleci în acea misiune, ai un viitor strălucit şi aici, un servici stabil, asigurat...
- Tată, cum poţi spune aşa ceva?! Eu vreau să plec, iar voi nu mă puteţi împiedica!
- Scumpo, nu vrea nimeni să te împiedice, o asigură tatăl ei.
- Atunci, dovediţi-mi acest lucru, fiind de acord! le impuse Stela.
Domnul doctor rămase câteva clipe dus pe gânduri; la fel şi soţia lui. Nu îndrăzniră să spună nimic. În cele din urmă, Sergiu Stejăran zise:
- Mai vorbim mâine, de dimineaţă.
- Cum vreţi, acceptă Stela. E bine şi de dimineaţă. Dar pe mine mă interesează doar acordul vostru; altceva nu vreau să aud...
Domnişoara cea blondă, Maria Stoica, ajunsese şi ea acasă de ceva timp. Ea locuia tot la bloc, într-un apartament cu cinci camere, situat la etajul doi. Blocul se afla nu în zona centrală a oraşului, ci într-un cartier mai mărginaş al Craiovei, deşi nu în direcţia Institutului, dar asta n-o deranjase deloc, cu nimic, pe blonda cea micuţă. Ea ajunsese devreme acasă. La uşă îi răspunsese mama ei, Eleonora Stoica. Maria intrase rapid, închizând uşa cât mai repede, pentru ca cele câteva animale să rămână în casă: doi dulăi, cinci pisici, un iepuraş alb şi un papagal; atâtea se aflau în acel moment pe holul apartamentului.
Doamna Eleonora îşi întâmpină fiica împreună cu aceste animale, care se bucurau toate, fiecare în stil propriu, de sosirea blondei. Intrară în sufragerie; aici, alte animale: broaşte ţestoase, iguane, şerpi, hamsteri şi cam atât, deocamdată.
În plus, o sumedenie de plante, care de care mai frumoase, îngrămădite pe la toate ferestrele, cât mai la lumină. Se observa că oamenii care locuiau în acest apartament erau mari iubitori de plante şi animale, ceea ce era normal, nu doar pentru că domnişoara Maria era, ca şi tatăl ei, domnul Andrei Stoica, biolog, iar doamna Eleonora – medic veterinar, ci pentru că, în general, aceşti oameni preţuiau natura şi vieţuitoarele.
Din cele cinci camere, patru erau destinate anume, în exclusivitate, feluritelor animale, deşi nu toate păreau a fi domestice. Într-una din camere, pe pereţi, din podea, până-n tavan, se puteau vedea o sumedenie de acvarii cu diverse specii de peşti, dar nu numai. Toate acvariile erau bine iluminate. Domnişoara blondă intrase în sufragerie, unde se afla şi tatăl ei, domnul Andrei Stoica. Pentru ca Maria să se aşeze pe canapea, fu nevoită să aştepte să se elibereze locul ocupat de vreo câteva vietăţi; blonda cea mărunţică, obişnuită cu prezenţa lor, le mângâia când pe unele, când pe altele. Andrei Stoica spuse:
- Ai sosit cam târzior astăzi, domnişorică; prin urmare, ţi-au dus dorul, toate; pe lângă ele, evident şi noi.
- Ah, tati, am avut motive să întârzii, altfel veneam mai devreme. Dar n-aţi observat nimic schimbat la mine? Nimic nou? se interesă blonda Maria, ridicându-se din nou în picioare, pentru a pune în evidenţă uniforma primită.
- Ba da, draga mea, am remarcat că porţi această stranie costumaţie albastră. Ce reprezintă? se interesă domnul Andrei.
- E uniforma mea, tati. Azi am primit-o.
- Uniforma? Ce fel de uniformă? replică doamna Eleonora. La ce bun să porţi o asemenea uniformă? Ce fel de prevederi mai sunt şi astea? Ce regulamente noi au mai scornit cei din conducerea Institutului?
- Mamă, e uniforma mea, pe care o voi purta în următorii ani, în misiunea spaţială la care voi lua parte, explică Maria.
- Misiunea?! Ce misiune?! se miră doamna Stoica.
- Ah, concursul la care participai... se dumiri domnul Andrei.
- Exact, tati. Am obţinut punctajul necesar pentru a face parte din echipaj şi voi pleca în misiune.
- O misiune spaţială?! repetă domnul Stoica. Sună tentant, scumpo, dar despre ce misiune este vorba?
- Aceea spre planeta Proxima, din sistemul planetar Alfa, preciză Maria. Lansarea e programată pe data de 27 iunie şi vom zbura cu o navă albastră pe nume „Pacifis”.
- „Pacifis”?! tresări domnul Stoica. Eşti cumva colegă cu Enka Lucian?
- Da, tati. Îl cunoşti?
- Personal, nu, dar am auzit vorbindu-se mult despre el; se pare că e preferatul directorului Institutului.
- Cam aşa e, aprobă Maria îngândurată, adăugând: E un băiat tare frumos.
- Îmi dau seama, replică de data asta doamna Stoica. Eu am auzit vorbindu-se altfel despre el, nu drept preferatul directorului, ci am auzit spunându-se că ar fi un mare Don Juan, deci, preferatul fetelor...
- Aşa-i, mami; are această faimă prin Institut, dar ambele variante sunt corecte: Adică e cunoscut şi drept un mare Don Juan, dar şi ca preferatul directorului. În plus, într-adevăr, chiar este şi una şi alta, deci ambele variante sunt corecte, reprezintǎ adevǎrul.
- Păi, draga mea, tu vrei să călătoreşti timp de 13 ani spre o planetă necunoscută alături de un personaj controversat ca el? zise, nemulţumită, doamna Stoica.
- Da, mami; în ciuda reputaţiei pe care o are, e totuşi un băiat foarte bun, din câte am reuşit să-mi dau seama. E proiectantul navei şi e matematician de profesie.
- Ştiu, zise doamna Eleonora. Se zvoneşte că, la ora actuală, ar fi cel mai bun matematician, nu doar din Institut. În plus, am mai auzit că ar fi şi cel mai bun cadet din Institut, deci viitor astronaut, cu cea mai bună pregătire. E elevul domnului profesor Eugen Manea?
- Da, mami. Şi atunci, ce mai vrei? E tare inteligent! Şi nu numai. În plus, nu doar el, ci toţi, toţi ceilalţi. Printre ei, se numără şi unul, geograf, Harris Nistor, de 2,18 m; e tare nostim şi mănâncă o sumedenie de dulciuri, aproape neîncetat. Ar mai fi unul, specialist în ingineria genetică, Alexandru Ştefan. Se pare că aceştia doi, împreună cu Lucian alcătuiesc baza echipajului, au fost examinatorii noştri şi sunt cei care au construit nava albastră „Pacifis”, în ultimii ani. Ceilalţi trei au obţinut dreptul de a participa la misiune în urma concursului pe care l-am susţinut şi eu zilele acestea. Ei sunt: Stancu Laura-Lia – psiholog şi psihiatru, Stejăran Stela-Anca – medic şi Ristea Mihai – informatician. În cazul acestuia din urmă, nu e sigur că va participa la misiune, pentru că n-are încă 18 ani şi trebuie să primească acordul părinţilor săi, îşi prezentă Maria, cât mai pe scurt, colegii.
- Şi tu eşti sigură că vei pleca în această misiune? întrebă tatăl ei.
- Da! afirmă ea, foarte convinsă că avea dreptate. Eu am deja 18 ani şi n-am nevoie de acordul vostru pentru a pleca în misiune.
- Stai puţin! Să n-o luăm chiar aşa, o rugă tatăl ei.
- Cum să pleci împotriva voinţei noastre? adăugă mama ei.
- Soluţia e simplă şi la îndemână: Nu vă împotriviţi şi ne vom înţelege, propuse Maria.
- Dar... Fata mea, sunt 13 ani, spuse doamna Stoica.
- Ştiu, mamă, dar nu mă înspăimântă perioada asta.
- Şi vrei să spui că ar trebui să fim de acord? presupuse domnul Stoica.
- Da, tati, aşa ar fi cel mai bine, aprobă Maria.
- Ştiu şi eu ce să spun?! murmură doamna Stoica.
- Dacă fata e atât de hotărâtă, poate ar fi mai bine să nu ne împotrivim, s-o aprobăm, propuse calm domnul Andrei.
- Ar trebui, dar e atât de greu... spuse doamna Eleonora.
- Nu, dragă! se împotrivi domnul Stoica, apoi privi spre fiica lui: Scumpa mea, vreau să ştii că eu sunt alături de tine, deci, te asigur de sprijinul meu.
- Mulţumesc, tati, zâmbi Maria, îmbrăţişându-şi tatăl.
- În cazul ăsta, nu vreau să fiu eu cea care să-şi împiedice fiica să-şi urmeze drumul ales, se hotărî doamna Stoica. Deci, draga mea, nici eu nu voi fi împotrivă, aprob plecarea ta în această misiune, deşi nu-mi convine deloc, fiind vorba despre 13 ani.
- Mulţumesc, mami, îşi îmbrăţişă blondina cea mărunţică şi mama, care-i oferise permisiunea ei.
Se părea că pentru aceste domnişoare, totul era clar: Părinţii lor erau de acord ca ele să plece în această misiune, deci, nu existau împotriviri. Numai Diana Enka nu renunţa la a-şi exprima nemulţumirea, deşi suferea că nu-şi văzuse fiul de o săptămână din cauza încăpăţânării sale.
Maşina albastră a directorului intră fără probleme pe poarta Institutului. Lucian o parcă atent la locul ei, de unde o luase. Avusese grijă de ea, n-o zgâriase deloc. Coborî, o închise şi activă alarma, deşi, cine s-ar fi apropiat de ea, chiar în Institut, fără permisiunea directorului?! Apoi se îndreptă îngândurat spre clădirea principală a Institutului, cu intenţia de a-i înapoia cheile maşinii directorului.
Îl găsi pe Traian Simionescu în biroul său, încă treaz, ocupat cu studierea unor documente. Zărindu-şi preferatul, îşi ridică ochii de pe actele oficiale pe care le studia, pe care le abandonă fără a sta pe gânduri. Le strânse rapid într-un dosar, pe care-l închise şi-l aşeză deoparte, pe birou, iar dânsul se ridică de pe fotoliu, să-şi întâmpine favoritul:
- Gata, Luci?
- Gata, dom’ director, v-am adus înapoi maşina; e în parcare. Şi am avut grijă de ea, n-are nici o zgârietură; puteţi verifica.
- Nu-i nevoie să verific nimic; ştii că am încredere în tine.
- Da, ştiam. Poftiţi cheile, spuse Lucian, punând cheile maşinii pe birou.
- Ştii ce?! Mai bine păstrează-le, poate mai ai nevoie de maşină.
- Dar, dom’ director... protestă băiatul.
- Luci, n-are rost să umbli după mine, să mă cauţi, poate nu mă găseşti, deci, păstrează cheile la tine. Poţi lua maşina ori de câte ori doreşti, oricând ai nevoie, fără să-mi mai ceri mie voie; o las pe mâna ta cu cea mai mare încredere. Eu oricum nu prea am nevoie de ea.
- Şi dacă totuşi va trebui să părăsiţi Institutul?
- Sunt totuşi directorul, nu crezi?! Se va găsi o maşină pentru mine care să mă ducă unde va fi nevoie, apoi să mă aducă înapoi aici.
- De ce să mergeţi cu alta, dacă o aveţi pe a dumneavoastră?
- Luci, nu mă supăra, te rog! La nevoie, îmi cumpăr alta, pricepi? Aşa că pune bine cheile în buzunar şi vezi să nu le pierzi, deşi n-ar fi cine ştie ce pagubă... Acum spune-mi ce-ai făcut cu domnişoara; ai întârziat destul de multicel, schimbă dânsul subiectul conversaţiei, privindu-şi ceasul; era 23.45.
- Ce-aş fi putut face? Am condus-o până acasă şi atât, rosti Lucian, luând cheile şi punându-le înapoi, la el în buzunar; avea la dispoziţie maşina directorului, care era mai mult a lui, decât a dânsului.
- Cum doar atât? Atunci unde ai stat până la ora asta?
- Dom’ director, când mă întorceam spre Institut, l-am observat pe noul meu coleg, Mihai, pe marginea şoselei şi mi-am permis să-l iau şi pe el în maşină.
- Foarte bine, aprecie directorul zâmbind. Ia loc! De ce stai în picioare? Nu te-am pedepsit, sǎ ştii... Avem destul de multe de vorbit împreună. Sau te simţi cumva obosit şi vrei să te odihneşti?
- Nu chiar, zise băiatul, aşezându-se. Dar dumneavoastră nu staţi? Ori sunteţi pedepsit...
- Ai dreptate, rosti directorul şi îşi reluă locul în fotoliul dânsului.
- A rămas să mă lămuriţi cum e cu comandantul misiunii, îi aminti tânărul.
- Cum ai vrea să fie? E clar: Tu vei fi acela! Asta-i decizia Comisiei şi-ţi pot spune că sunt foarte mândru de tine că ai fost numit în această importantă funcţie; nu m-ai dezamăgit deloc! Şi sper să nu mă dezamăgeşti nici acum, începând să-mi reproşezi că aş avea vreo legătură cu numirea ta; vreau să înţelegi şi să mă crezi că alegerea ta n-a depins deloc de părerea mea; n-am putut influenţa cu nimic decizia finală, chiar dacă sunt directorul acestei instituţii şi normal, pe tine te-aş fi susţinut, asta se ştie, nu e o noutate.
- Deci, sigur nu pentru că sunt preferatul dumneavoastră? insistă Lucian.
- Luci, te rog încă o dată, nu interpreta totul greşit, nu gândi astfel; n-ai fost ales din cauza mea, ci fiindcă ai fost considerat cel mai potrivit de majoritatea celor din Comisia care a hotărât cine va fi comandantul misiunii şi trebuie să ştii că eu n-am făcut parte din acea Comisie, tocmai din cauză că toţi sunt conştienţi că te-aş fi ales pe tine. Reţine deci, te-aş fi ales, nu doar te-aş fi propus! Însă n-am fost membru al acelei Comisii care s-a ocupat cu stabilirea conducerii misiunii. Cei din Comisie au fost chiar foarte exigenţi, iar decizia finală depindea în mare măsură şi de indicaţia computerelor.
- Iar computerele m-au indicat pe mine ca fiind potrivit pentru această funcţie?
- Nu numai că te-au indicat; mesajul lor a fost foarte relevant în această direcţie: Ai fost unicul propus!
- Mda... Ce plăcut! Dumneavoastră credeţi că ar trebui să sar în sus de bucurie?
- Nu ştiu; treaba ta cum te vei manifesta. Personal, cred că poţi fi mândru că ai fost ales comandant. Asta înseamnă că vei avea anumite responsabilităţi şi în general, de tine va depinde reuşita misiunii, succesul vostru, de modul în care te vei descurca, de deciziile pe care le vei lua, de felul în care vei şti să te înţelegi cu colegii tăi; cu toţi, nu doar cu Alex şi cu Nis, care-ţi sunt prieteni apropiaţi. Ei sunt datori să-ţi dea ascultare, iar tu – cred că ştii foarte bine ce ai de făcut, nu trebuie să-ţi spun eu care vor fi îndatoririle tale.
- Da, cred că ştiu... Şi ceilalţi?
- N-am idee ce vor fi ceilalţi; totul a fost deja stabilit, dar eu m-am interesat doar de tine...
- Dom’ director, dacă într-adevăr nu dumneavoastră aţi aranjat ca eu să fiu comandant, am să accept şi această funcţie, bineînţeles, numai dacă şi ceilalţi colegi ai mei vor fi de acord cu numirea mea. În caz contrar, prefer să rămân doar membru al echipajului; e suficient!
- Luci, eşti enervant! De câte ori vrei să-ţi repet că nu puteam aranja nimic, nici dacă aş fi vrut?! Dar, pentru liniştea ta, am să te informez că nici dacă aş fi avut posibilitatea, n-aş fi procedat astfel, pentru că de obicei, îmi place să fiu corect, nu să stabilesc regulile jocului după bunul meu plac, doar pentru că sunt directorul. În plus, în asemenea cazuri, nu mă las deloc influenţat de sentimente. Poţi să pricepi atâta lucru?! Respect ceea ce trebuie respectat, nu impun numănui să-mi dea ascultare orbeşte! E adevărat: Sunt directorul în acest Institut, dar asta nu înseamnă că am putere deplină aici, că-mi pot face de cap cum vreau eu şi că toţi ceilalţi trebuie să execute fără să crâcnească orice spun! Prefer să-mi fac datoria aşa cum se cuvine, fără a da nimănui posibilitatea să-mi reproşeze cine ştie ce. Când se va întâmpla acest lucru, am să-mi dau singur demisia şi-am să mă retrag cu fruntea sus, fără să aştept să mi se ceară să plec. Am demnitatea mea şi ar fi bine să înţelegi asta!
- Mă scuzaţi, dom’ director, rosti Lucian, plecându-şi uşor privirea trufaşă, în acel moment, oarecum ruşinat.
- E-n ordine, Luci! Pungaş ce eşti; de fapt, ştiai sigur de la început că vei fi scuzat, că altfel nu s-ar putea... zâmbi, îngăduitor, directorul, dar băiatul nu-i răspunse nimic, părând absent, sau preocupat de ceva anume. Luci, ce-i cu tine? Ce te-a întristat atât de mult? Aşa de rău te-a răvăşit vestea asta în legătură cu funcţia pe care o vei avea în echipaj? Dacă ştiam cum vei reacţiona, nu-ţi spuneam nimic, se arătă directorul tare îngrijorat de starea lui.
- Ah, nu, dom’ director, nu-i vorba de asta, deşi, să ştiţi, dacă aş fi aflat că aţi fi intervenit în favoarea mea, aş fi renunţat rapid la orice funcţie de conducere.
- Iar începi?! îi reproşă blând directorul.
- Nu, dom’ director, am înţeles că nu v-aţi amestecat şi vă mulţumesc că aţi fost corect. Am să accept deci să fiu comandantul misiunii; nu mă înspăimântă deloc acest gând. Ştiu sigur că am să mă înţeleg cu colegii mei. Vă asigur că voi face tot posibilul să nu vă dezamăgesc, să fiu demn de funcţia şi de încrederea ce mi-a fost acordată, deşi recunosc că personal nu mi-aş fi dorit această funcţie de mare responsabilitate. M-aş fi mulţumit cu calitatea de simplu membru al echipajului; mi se pare mai mult decât suficient.
- Că nu vei dezamăgi pe nimeni sunt foarte sigur, Lucian. Dar de ce spui că nu ţi-ai fi dorit această funcţie?
- Pentru că mă tem de reacţia celorlalţi. Sper să mă înşel, dar tare mă tem că toţi vor considera rapid că n-am fost numit pe merit în această funcţie, ci doar din cauza dumneavoastră.
- Probabil e normal să considere astfel, de moment ce tu însuţi ai fost înclinat să crezi acelaşi lucru, dar ai 13 ani la dispoziţie pentru a le dovedi că eşti capabil, că ţi se cuvine să fii comandantul, că meriţi această funcţie.
- Nu la colegii mei mă refeream, deşi s-ar putea ca şi ei să aibă această impresie...
- Ah, nu la colegii tăi te refereai, ci la ceilalţi. Cu ce te afectează pe tine părerea celorlalţi? Ce-ţi pasă ce cred ei? Dă-i încolo! Ignoră părerea lor! Tu vei pleca, ei vor rămâne aici; lasă-i cu convingerile lor cu tot, iar tu vezi-ţi de treaba ta! Ştiu că eşti profesionist, ştiu că te poţi descurca în aproape orice situaţii. Când te simţi depăşit de situaţie, ai alături nişte colegi minunaţi, care să te sprijine... Arată tot ce ştii, scoate la iveală tot ce-i bun în tine şi vei reuşi! Vei vedea, flăcăule: Totul va fi bine! Aşa că nu-ţi mai amărî zilele cu probleme pe care, de fapt, nici măcar nu le ai; le inventezi... Relaxează-te!
- Aş vrea eu să n-am probleme... rosti, încă trist, Lucian.
- Ah, cred că ştiu despre ce e vorba, îşi dădu directorul seama. Problemele tale au un nume: Diana Enka, mama ta. Dar aceste probleme le-ai putea rezolva foarte simplu.
La auzul numelui mamei sale, băiatul tresări, expresia întipărită pe chipul lui trădându-i sentimentele. Da, ea era problema! De fapt, una dintre probleme. Cealaltă venea din partea unei anumite domnişoare cu chip angelic, care-l chinuia cu refuzurile sale repetate. Nu ştia care dintre aceste probleme era mai importantă; poate ambele, în egală măsură. Zise cu glas stins:
- Cum, dom’ director? Cum s-ar putea rezolva?
- Discutând cu ea. De ce o tot eviţi?! Ştii de câte ori a venit aici, în biroul ăsta, de când ai plecat de acasă? Zi de zi! Stă ore întregi aici, plânge şi imploră... Habar n-ai cât de greu îmi e să mă prefac că n-o văd, că n-o aud. Iar spre deosebire de tine, n-o pot evita...
- A venit la dumneavoastră zilnic?! se miră Lucian, apoi spuse şoptit: Nu mi-aţi spus nimic în acest sens.
- Pentru că nici nu m-ai întrebat nimic despre ea. Credeai că stă liniştită acasă, că nu se interesează de tine, că nu te caută? Te înşeli! E mama ta... Iar eu sunt nevoit să fac pe durul, deşi nu-mi convine. Vezi în ce situaţii dificile şi neplăcute mă aduci? Pentru tine însă, sunt dispus să îndur orice: umilinţă, jigniri, acuzaţii...
- Mama v-a jignit, sau v-a acuzat de ceva?
- Hmm... Nu doar o singură dată, Luci; aproape mereu, recunoscu directorul, iar băiatul îşi plecă din nou privirea tristă. Pentru altul n-aş face aşa ceva. Dar tu; cum mă răsplăteşti? Tot trist şi suspicios eşti!
- Ah, dom’ director... Dumneavoastră cum aţi vrea să fiu?
- Aşa cum te ştiu: vesel, simpatic, plin de viaţă!
- Momentan nu pot fi aşa...
- Dar când vei putea fi din nou astfel?
- Nu ştiu.
- Luci, cum complici tu totul!
- Dom’ director, nu complic nimic; doar ştiţi ce i-am spus...
- Mamei tale?! Ştiu. Dar asta nu schimbă situaţia; ar trebui să iei măsuri, altfel nu ajungem nicăieri. Nu vezi care-i rezutatul? Tu suferi, ea suferă, ba chiar şi eu; cum crezi că mă simt văzând-o tristă şi înlăcrimată? Iar mai târziu pe tine; şi tu, tot trist... Ar trebui să punem capăt acestor suferinţe; soluţia ne e la îndemână.
- Mai bine să vorbim despre altceva, propuse Lucian.
- Nu-i bine, Luci; fugi de problemele cu care te confrunţi, în loc să le înfrunţi!
- Să le înfrunt?! Nu acum, dom’ director; poate altădată...
- Bine. Să fie ca de obicei, cum vrei tu. Deci, te ascult: Ce altceva mai ai să-mi spui?
- În legătură cu tânărul acela, Mihai...
- Ce-i cu el? Deci, l-ai condus până acasă.
- Da; iar în drum spre casă ne-am oprit la o patiserie. Am discutat mult împreună. Îmi place băiatul. E tare simpatic şi ambiţios. Dumneavoastră ştiaţi că a avut o carieră sportivă impresionantă, la care de curând a renunţat?! Timp de mai mulţi ani a fost campion la lupte, la arte marţiale sau cam aşa ceva; normal, la juniori, dar a fost chiar şi campion mondial...
- Aşa-i; parcă ştiam. Mihai Ristea; scrie în fişa lui personală.
- În cea pe care am văzut-o eu, nu, se împotrivi Lucian categoric.
- Ai dreptate; în aceea, nu. Acolo au fost trecute doar datele care ne interesează pe noi, iar cariera sportivă n-are nici o legătură cu astronomia, cu ştiinţa, în general.
- Dar nu e ceva de neglijat, protestă Lucian.
- Bineînţeles, nu-i! Dar ce doreai să-mi spui despre el, cu excepţia faptului că e un tânăr simpatic şi ambiţios? Ştii de cine-mi aminteşte? Cu cine crezi că seamănă?
- Dom’ director, vă rog, fără comparaţii! spuse Lucian, pricepând că la el se referea directorul.
- Atunci spune odată!
- N-a împlinit încă 18 ani şi nu eram siguri că el va fi noul nostru coleg, informaticianul misiunii, dar acum s-a rezolvat şi problema asta. Părinţii lui au fost de acord cu plecarea lui în misiune. Vor veni de dimineaţă să semneze toate actele necesare.
- Foarte bine, aprecie directorul. Îi vom aştepta cu actele pregătite; să fii şi tu de faţă; e nevoie de martori.
- Voi fi, dar eu sunt doar unul.
- Celălalt va fi Eugen, iar doi sunt de ajuns. Mai ai şi altceva să-mi spui?
- Da. Săptămâna trecută ne-aţi pus în vedere ca mâine, la ora 12.00 fix să fim prezenţi aici, cu echipajul complet.
- Şi care-i problema?! Din câte ştiu, l-aţi completat deja.
- Aproape... Mai sunt cei doi roboţi; ei ne mai lipsesc.
- Cum?! N-aţi ales încă doi roboţi pentru misiune? Ce naiba păzeşte Eugen, de nu se ocupă de voi aşa cum trebuie? Aşteaptă să fie sancţionat sau ce?!
- Domnul profesor Manea n-are nici o vină. Se ocupă de noi chiar mai mult decât trebuie.
- Luci, am spus clar să fiţi toţi, inclusiv roboţii! Puteţi însă recupera acest handicap. De dimineaţă, până la ora 12.00 aveţi destul timp să găsiţi, împreună cu Eugen, roboţii potriviţi misiunii voastre.
- Păi, i-am găsit deja.
- Măi, tu vrei să mă zăpăceşti la ora asta? Îi aveţi, ori ba?
- Îi are băiatul ăsta... Mihai, informaticianul, dar încă nu sunt gata, deci nu vom putea veni mâine cu ei la 12.00.
- Nu sunt gata? se miră directorul.
- Nu; e vorba de proiectul lui de diplomă, în urma căruia îşi va lua licenţa în informatică după încheierea studiilor, deci îi va termina până pe 15 iunie. Iar eu i-am promis că aceştia vor fi roboţii pe care-i vom lua în misiune.
- I-ai promis?! De unde ştiai că te vei putea ţine de cuvânt?
- Îmi imaginam...
- Trebuie să recunosc că ai o imaginaţie foarte bogată, dar care exprimă realitatea... Bine, de acord! Veţi lua acei doi roboţi în misiune, numai să fie gata înainte de 27 iunie, data lansării. În rest, nici o altă condiţie.
- Înainte de 15, dom’ director, îl corectă Lucian.
- 15 nu mă interesează; eu am spus 27; n-am greşit, susţinu directorul.
- Vă mulţumesc, dom’ director! Băiatul se va bucura tare mult să afle că-şi poate aduce roboţii, când aceştia vor fi gata.
- Deci, deja ai şi tu un protejat, în persoana acestui tânăr; l-ai luat sub aripa ta ocrotitoare, concluzionă domnul Simionescu.
- Nu, dom’ director; i-am promis doar că-l voi sprijini în ceea ce priveşte aceşti doi roboţi şi un computer pe care vrea să şi-l aducă de acasă la bordul navei. Mi l-a şi arătat.
- Ai fost la el acasă?
- Desigur. Altfel cum putea afla că părinţii lui nu se împotrivesc şi vor veni mâine, să semneze că sunt de acord cu plecarea fiului lor, încă minor?
- Bine, ne-am înţeles; îşi poate aduce şi computerul... Şi cu domnişoara cum a fost? Ai impresionat-o sau nu?
- Ea susţine că nu, eu nu ştiu ce să cred... Sigur e doar că mi-a refuzat prietenia.
- I-ai cerut să-ţi acorde prietenia?
- Măcar atât; dar m-a refuzat categoric.
- Poate te-ai grăbit puţin cu propunerea asta.
- Nu, deloc; o cunosc pe domnişoara...
- Ştiu foarte bine de când o cunoşti; sau ai uitat cumva? îl întrerupse directorul.
- Nu, domnule, n-am uitat nimic, surâse Lucian, încă trist. I-am mai propus de vreo câteva ori acelaşi lucru de când o cunosc, dar m-a refuzat de fiecare dată...
- Pricep... Şi chestia asta te deranjează, te întristează, nu doar problema cu mama ta, remarcă directorul.
- Eu n-am spus nimic de acest gen, se împotrivi Lucian.
- Nici n-ar fi nevoie, surâse directorul. Şi acum, la culcare! Ar fi cazul să te mai şi odihneşti.
- Pot merge în navă; am acolo rezerva mea.
- Nu; ce navă?! Dar dacă te-ai săturat de cămăruţa asta, hai cu mine! Îţi pun la dispoziţie întregul meu apartament; important e ca tu să te simţi cât mai bine.
- Dom’ director, mi-e bine şi aici.
- Hai, Luci! Mai faci câte o mică schimbare de decor, insistă, tare amabil, directorul. Iar în rezerva ta din navă vei sta destul, după 27 iunie...
Lucian nu protestă; îl însoţi pe director până la apartamentul dânsului. Traian Simionescu îi ură „Noapte bună!” şi ieşi; de data aceasta, dânsul avea să ocupe micuţa încăpere „secretă”...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!