agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-10-06 | |
*44. Lia.
Dimineaţa zilei de duminică, 28 ianuarie 2091, nu întârzie să sosească, iar primul care se trezi fu tot Lucian; acesta se echipă rapid, dar nu neglijent (fiind întotdeauna foarte atent la felul în care se prezenta ţinuta lui) şi ieşi pe suprafaţa planetei, fără a-i fi trezit pe colegii lui. Se trezise foarte devreme, deşi adormise destul de târziu, dar se simţea excelent. Avea o poftă teribilă de a afla cât mai multe amănunte despre tot şi toate, de a înţelege şi a investiga totul, absolut totul. Niciodată nu se mulţumea cu puţin, trebuia să ştie cât mai mult, ba chiar tot, iar cu cât ştia mai mult, cu atât găsea din ce în ce mai multe chestii ce trebuiau aflate, scormonite până la cel mai mic amănunt, pentru că dorea ca totul să fie cât mai detaliat posibil. Era afară, pe o planetă situată la o distanţă înfiorător de mare faţă de Terra. Respiră adânc şi savură cu plăcere aerul proaspăt al dimineţii. Se plimbă gânditor, iar după câtva timp, din aerul alb şi dens ca un abur, apăru ca de nicăieri, avionul lui Nick, fără a se auzi nici cel mai mic zgomot care să-i fi anunţat în vreun fel apropierea. Avionul se opri, iar din el coborâră Nick – mândru, bine dispus, apoi Maria – mică, blondă, voioasă şi frumoasă ca de obicei. Se salutară şi intrară pentru scurt timp în nava albastră, pe puntea principală. Alex şi Nis de abia se treziseră şi nu se echipaseră încă în uniforme, deci nu se aflau acolo. În aşteptarea lor, Lucian discută cu Nick, în principal despre... frunze. După ce şi cei doi aşteptaţi erau deja gata, părăsiră toţi nava albastră, lăsând-o din nou în grija celor doi roboţi şi intrară în avionul pe care Nick îl porni uşor, îndreptându-l spre un tunel care-i va duce în lumea artificială, direct în oraş, în apropierea locului în care erau găzduiţi colegii lor. Ajunşi aici, coborâră toţi din avion şi nu avură mult de aşteptat până ce începură să apară ceilalţi, rând pe rând. Primul sosit fu Mihai, apoi Ly, fără Lia. Se salutară între ei. Curios, Lucian întrebă: - Unde-i Lia, frumoasă Ly? Presupun că trebuia să veniţi împreună, de moment ce împărţiţi aceeaşi cameră. - Ai dreptate. Ar fi trebuit. Însă când am plecat eu, Lia nu se trezise încă. Dormea atât de liniştit, încât mi-a părut rău s-o deranjez, de aceea am venit singură. - Grozav... Nu putem s-o aşteptăm toată ziua. Cineva ar trebui să-i spună să se grăbească, zise Nick, nemulţumit de întârzierea Liei. - Mă duc eu să vorbesc cu ea, se oferi Lucian. - Nu crezi că nu-i o idee tocmai bună? presupuse Nick. Poate o să se supere. - Îmi asum acest risc, decise Lucian. Cineva trebuie s-o anunţe să se trezească. Nu cred că Ly intenţionează să se întoarcă, tu nu cred că vrei să faci această deplasare, Maria probabil doreşte să rămână aici, cu tine, Stela n-a sosit încă, Alex şi Nis n-ar fi încântaţi de idee, iar Mihai nici atât. Deci rămân doar eu; sunt comandantul – am dreptul sau poate chiar datoria s-o anunţ. Iar dacă nu s-a trezit, exclus să răspundă la minitransmiţător. - Cum vrei. Între timp, vă vom aştepta aici. Să nu întârziaţi, îi atrase Nick atenţia. - Nici o grijă, prietene, îl linişti Lucian. Voios, se îndreptă spre clădirea în care ştia că se afla camera domnişoarei Ly Kuny, unde fusese repartizată colega lui, Lia. Cunoştea destul de bine amplasamentul acestei camere. Ajunse repede şi ciocăni de vreo câteva ori, discret, la uşă. Nu-i răspunse nimeni. Zise încet: - Lia, răspunde! Deschide-mi, te rog! Sunt eu, Lucian... Mai aşteptă puţin, dar cum răspunsul ei întârzia, repetă: - Lia... Hai odată, trezeşte-te! Mai dormi mult? S-a dus deja dimineaţa; nu fi leneşă. Haide, Lia! Deschide-mi, te rog! Însă domnişoara consilier nu binevoi să-i răspundă nici de data aceasta. Prin urmare, el încercă uşa, care cedă cu uşurinţă, deschizându-se doar la simpla lui apropiere. Cu scopul de a o trezi din somn, intră în cameră, deşi iniţial nu avusese această intenţie, de a intra, dar dacă tot se deschisese uşa... Cercetă mai întâi cu privirea aspectul de ansamblu al încăperii, apoi se îndreptă spre pat. Lia era într-adevăr acolo, întinsă confortabil şi încă dormea, învelită cu o pătură subţire, ce o acoperea sumar, doar peste mijloc. În rest, era descoperită. Înainte de a încerca să o trezească, o admiră tăcut cum dormea liniştită, cufundată într-un somn dulce, ca un copilaş. Avea o cămăşuţă de noapte de un roz plăcut, subţirică, uşor decoltată, cu breteluţe subţiri la spate. Materialul nu era transparent, totuşi formele frumoase ale trupului ei delicat puteau fi ghicite cu uşurinţă. După ce o admiră câteva clipe, întinse uşor mâna şi-i atinse umărul, mişcând-o încet. La atingere simţi pielea ei fină, netedă, delicată, un fior plăcut traversându-i întreg trupul, dar ea tot nu reacţionă încă în nici un fel la atingerea lui; se întorsese doar indiferentă cu spatele la el şi îşi văzu în continuare liniştită de somn, lăsând descoperit spatele gol, până unde era păturica, doar cele două breteluţe roz încrucişându-se în formă de X. Privind-o, Lucian simţi cum bătăile inimii sale începeau să o ia razna. De emoţie, îşi ţinu răsuflarea. Se stăpâni, iar înghiţind în sec, o apucă în cele din urmă de umăr, o întoarse cu faţa spre el şi spuse blând, deşi nu se sătura privind-o: - Lia, trezeşte-te, te rog... Lia... Atât reuşi să spună. De data asta, ea îl auzi, deşi încă nu-şi dădea seama cine ar putea fi. Cu gesturi delicate, îşi duse mâinile la ochi şi se frecă somnoroasă. Apoi, clipind des, deschise uşor cele două mici perle albastre. Când se dezmetici, zări clar chipul lui Lucian aplecat asupra ei. Speriată, căci se aştepta să fie Ly, căscă ochii mari şi trase repede pătura, acoperindu-se sever, din tălpi până sub bărbie. Somnul îi dispăruse total. Acum era nedumerită. Spuse: - Tu...?! Ce cauţi aici? Nu trebuia să fii aici... Lucian se îndreptă, se întoarse cu spatele la ea, prefăcându-se indiferent şi făcu vreo câţiva paşi. - Am venit să te trezesc. Se pare că eşti puturoasă. Toţi sunt deja afară şi te aşteaptă de mult timp. Se opri din mers, se întoarse din nou către ea, fixând-o cu privirea lui cea ageră, de vultur. - Serios? De ce ai venit tocmai tu? replică ea pe un ton sfidător, străduindu-se să nu pară neliniştită, ci doar revoltată de prezenţa lui acolo. - Nu ţi-e clar? Pentru că aşa am vrut. Hai, acum, trezeşte-te odată! Doar nu-ţi închipui că aş fi venit degeaba până aici! - Nu te-am invitat eu, nici nu te-am obligat să vii. Pe unde ai intrat? - Pe uşă, pe unde altundeva? N-ar trebui s-o laşi deschisă, dacă nu doreşti să intre musafiri nepoftiţi în timp ce dormi. - Păi, n-am lăsat-o eu. Ia stai puţin... - Puţin doar?! Am de gând să stau chiar mai mult, declară el, zâmbind. - Nu la asta mă refeream. Unde-i Ly? - Afară, cu ceilalţi, ne aşteaptă. Domnişoara Kuny a fost mai vrednică decât tine, s-a trezit de dimineaţă. - Înseamnă că ea a lăsat uşa deschisă când a plecat de aici. Altfel nu avea cine, concluzionă Lia. - Poate. Asta presupune că trebuie să-i fiu recunoscător, să-i mulţumesc, altfel aş fi stat mult şi bine să aştept la uşă, până binevoiai tu să te trezeşti, să-mi deschizi. - De cât timp te afli aici? se interesă ea. - De... Vreo câteva ore?! replică el întrebător, surâzând. - Luci, nu glumi! îl atenţionă ea. - Nu-ţi face griji, nu de foarte multă vreme, doar câteva minute, nu preciză el exact. - Ce anume ai făcut între timp? - Nimic deosebit. Ce-aş fi putut face? Te-am admirat numai... Crede-mă, te-am privit doar, atâta tot, încercă el s-o convingă. - Hmm... murmură ea, neîncrezătoare. Te-aş ruga să ieşi din camera mea. Acum! îi porunci apoi, cu seriozitate. - Nu plec fără tine, decise el, nemişcându-se. - Mai întâi, trebuie să mă îmbrac, îl anunţă ea. - Grozav! Poate-ţi dau o mână de ajutor, se oferi el rapid. - Singurul ajutor pe care mi l-ai putea da în acest moment ar fi să ieşi mai repede din cameră, zise ea, deja nervoasă, surprinsă de prezenţa lui, micuţele ei perle aruncând parcă scântei albastre spre el. - Ăsta ar vrea să fie un ordin? Ce se întâmplă dacă n-am de gând să-i dau ascultare? întrebă el calm, apoi se aşeză indiferent pe un scaun, comod, adoptând poziţia picior peste picior şi o fixă cu privirea lui iscoditoare. - Luci, am spus să pleci! îi aminti ea, cu o privire plină de reproş. - Iar eu tocmai ţi-am spus că n-am de gând, repetă el indiferent, fără a se clinti de pe scaunul pe care se instalase confortabil, dovedindu-se a fi, ca de obicei, încăpăţânat; el făcea doar ceea ce dorea... - Bine. Atunci poţi rămâne. Dar trebuie să-mi promiţi că nu te vei mişca de pe scaunul pe care te-ai aşezat, îl aprobă ea, cedând faţă de el, scăzând uşor tonul pe care i se adresa. - N-am de gând să-ţi promit nimic, preciză el, contrazicând-o. - Lucian, te-aş ruga să rămâi la locul tău. Eu am să mă ridic. Într-adevăr, se dezveli de pătura cu care era acoperită, se dădu uşor jos din pat şi se ridică în picioare. Cămaşa roză era lungă până la glezne şi-i stătea teribil de bine! Nici nu reuşi să facă vreo câţiva paşi, când Lucian o anunţă: - În cazul ăsta, am să mă ridic şi eu. - Rămâi acolo unde eşti! i se adresă ea din nou poruncitor, privindu-l furioasă; prea târziu însă, el deja se ridicase. - N-aş crede. Aş rămâne, dacă... Dar nu-ţi pot garanta nimic, aşa că mai bine tac. - Te rog, păstrează distanţa! Nu te apropia de mine! îl avertiză ea. Evident însă, el nu-i dădu deloc ascultare. Păşind încet, se apropie, puţin câte puţin, de ea. Ea se retrase câţiva paşi înapoi. - Luci, te rog... Nu te apropia! Lasă-mă! Vreau să mă îmbrac acum. Colegii ne aşteaptă. - Mai pot aştepta... murmură el şi de parcă nici n-o auzea, continuă să se apropie, înaintând cu paşi mărunţi spre ea. Ea încercă să-l determine să se răzgândească: - Nu te apropia de mine mai mult de atât! Să nu mă atingi! - De ce? Ce-ai să-mi faci? Ai să-mi scoţi ochii? Mă muşti sau mă zgârii? încercă el să glumească. - Nimic din toate astea, zise ea şi se mai retrase câţiva paşi. - Ba da. Cum să nu?! Tocmai mi-am amintit: „Mâţa blândă zgârie rău”, întotdeauna, fără excepţie. - Pe cine numeşti tu mâţă? se încruntă ea. - Pe tine, preciză Lucian simplu. Pe cine altcineva? - Cum îndrăzneşti?! se arătă ea indignată. Nu-ţi permit! Ţi-arăt eu ţie numai mâţă! - Serios? Ce-ai să-mi arăţi? De abia aştept! Hai, arată-mi! Arată-mi, mâţo! o îndemnă el, încercând s-o întărâte, s-o provoace. Ajuns lângă ea, o cuprinse strâns în braţe, doar asta ar fi dorit de la bun început, de cum intrase în cameră. Ea se mai dădu un pas, doi, înapoi, dar se împiedică de marginea patului, fiindcă tot retrăgându-se, în cele din urmă ajunse la patul din care de abia se ridicase şi căzu întinsă peste pătura cu care fusese acoperită. Întrucât Lucian apucase s-o prindă de mijloc, căzu şi el odată cu ea în pat, deasupra ei, ceea ce îi convenea de minune. O fixă cu privirea-i tulburătoare şi trăgând-o mai aproape de el, îi simţi întreg trupul tremurând, însă neputând rezista tentaţiei, o sărută cu patimă, îndelung, apoi o privi cu ochii lui cei expresivi. Trupul ei delicat tremura în continuare în braţele lui, respiraţia-i era foarte agitată, iar chipul îi era cuprins parcă de disperare, de spaimă chiar. Lucian nu luă în seamă această manifestare a ei, considerând această atitudine doar ca pe o nouă încercare de a-l face să renunţe, de a-l îndepărta, de a scăpa de el cât mai repede. Dar ea nu se prefăcea deloc, nici nu folosea o nouă metodă de a-l îndepărta de ea, era speriată cu adevărat, îl privea pierdută parcă, fără a-l vedea pe el, iar într-un târziu rosti cu o voce care parcă nici nu-i aparţinea, cu dese întreruperi: - Nuu... Vă rog... Lăsaţi-mă! Daţi-mi drumul! Vă rog... Plecaţi! Plecaţi de aici! Nu vreau... Nu... La început, la auzul acestor cuvinte, Lucian se arătă nedumerit, dar de abia în acel moment înţelese că ea nu se prefăcea, că nu era deloc doar o metodă de a-l îndepărta, o strategie a ei, aşa că-i spuse blând: - Lia, ce-i cu tine? Ce tot spui? Te rog, linişteşte-te! Sunt doar eu, Lucian, colegul tău... Nu mă recunoşti? Dar ea parcă nu-l auzise, sau nu pe el, parcă nici nu era acolo, părea a fi absentă total. Continuă în aceeaşi manieră, suspinând, de parcă nici nu i se adresa lui, ci altcuiva, inexistent în acel moment, în acel loc: - Nu! Vă rog... Lăsaţi-mă! Nu mă atingeţi! Nu-mi faceţi nimic! Nu-mi faceţi nici un rău. Nici un rău... Nu vreau... Nu... - Lia, te rog să te linişteşti! Revino-ţi! încercă el s-o readucă la realitate. N-am de gând să-ţi fac nimic. Nici un rău?! Ce tot vorbeşti? - Nu... Vă rog să nu-mi faceţi nimic! Nici un rău... Nu! Nu vreau... Lăsaţi-mă! Plecaţi! Daţi-mi drumul! Vreau acasă! murmură ea rugător, speriată, cu glasul tremurând, zbătându-se uşor. Vă rog... - Poftim?! Acasă? păru el din ce în ce mai nedumerit, ba chiar îngrijorat pentru ea. Nu ştia cum s-o liniştească. Privind mai atent spre ea, observă că sub cele două mici perle albastre erau două boabe de rouă, limpezi ca de cristal, ceea ce-l impresionă, îl mişcă adânc: - Vă rog... Lăsaţi-mă! rosti ea printre lacrimi, tremurând în continuare, privindu-l speriată; nu părea să-şi fi revenit. - Hei... zise el calm, mai blând ca oricând. Ce-i asta? Lacrimi? se miră el, iar pentru a se convinge, atinse cu mâna bobiţele care i se scurgeau pe obraz. Lia... Tu plângi?! Ce caută lacrimile-n ochii tăi minunaţi? Nu vreau să plângi din cauza mea! Cu gesturi delicate, îi şterse mângâietor lacrimile de pe obraji. - Vă rog, lăsaţi-mă să plec! spuse ea, încă tremurând, încă plângând. - Lia, te rog, calmează-te! Nu trebuie să plângi. De ce plângi? Să nu-mi spui că ţi-ar fi teamă de mine, doar mă cunoşti destul de bine, cred... Ar trebui să ştii că nu ţi-aş face nimic rău, niciodată, nici ţie, nici altcuiva, pentru nimic în lume. Te rog, linişteşte-te! Relaxează-te! Nu-ţi face nimeni nimic. Doar nu-ţi închipui că aş putea să... începu el, dar se opri brusc, nereuşind să-şi continue ideea. Te rog... Nu e nimeni altcineva aici. Sunt doar eu, Lucian, colegul tău. Te rog, linişteşte-te! Sunt eu, Lucian. Mă înţelegi? Lia... Auzindu-i vocea blândă, ea îşi reveni treptat, încet, încet. Apoi deschise ochii, trezindu-se ca după un vis urât şi zărind chipul lui plăcut, zise: - Sigur că eşti tu, Lucian. Cine altcineva? - Te-ai liniştit, deci... constată el mulţumit, deşi nu-şi dădea prea bine seama ce se întâmplase cu ea în acele momente. - Nu, nu încă, dar... Am să mă liniştesc de îndată ce-mi vei da drumul şi te vei ridica de aici, spuse ea, încă suspinând, deşi parcă nici ea nu-şi dădea seama de ce. - Am să-ţi dau drumul imediat, nu-ţi face griji. Îţi promit! Ştii bine că poţi avea încredere în cuvântul meu. Doar nu crezi că ţi-aş face ceva rău... - Nu ştiu ce să mai cred. Vreau doar să-mi dai drumul! Acum, comandante! spuse ea, tulburată. Te rog, lasă-mă! Şi ridică-te odată! - Desigur, imediat, dacă asta-i tot ceea ce doreşti... Dar înainte de asta, vreau doar să-ţi spun ceva. Nu-ţi fie teamă de mine, te rog! E absurd! spuse el, în timp ce o mângâia în continuare pe obraz, apoi pe bărbia-i delicată, îndreptându-i capul spre al lui, privind-o fix în ochişorii ei mici, din care lacrimile încetaseră să mai curgă: Ascultă, Lia... Chiar nu mă cunoşti deloc?! Nu ştii că nu ţi-aş fi făcut nimic rău? Poate că n-aş fi încercat să te iau în braţe, nici să te sărut, numai că eşti atât de frumoasă, încât nu m-am putut abţine, n-am putut rezista, tu eşti singura care mă face să... Să înnebunesc, să-mi pierd minţile, dar în acelaşi timp, singura care mă respinge mereu, nu mă acceptă niciodată, mă refuză mereu. Dar n-am nimic cu tine. Te admir şi te respect pentru felul tău de a fi şi de a te comporta. Acum, hai, linişteşte-te! Ţi-am promis ceva şi ţi-am spus că poţi avea încredere în mine. Am să-ţi dau drumul imediat. De îndată ce termină de spus acestea, se desprinse uşor de lângă ea şi se ridică în picioare. Rămasă singură, Lia se calmă. Răsuflă uşurată, închizând strâns ochii ei mici şi albaştri, însă rămase în continuare nemişcată, întinsă pe pat. Văzând că ea tot nu reacţionează în nici un fel, Lucian i se adresă: - Acum, hai, ridică-te! Am să te ajut, spuse el, întinzându-i mâna. Ea îi acceptă ajutorul, aşa că el o prinse de mână. O ridică, mai întâi pe marginea patului, şezând, de abia apoi în picioare. Ameţită, se clătină uşor, mai-mai să cadă, ducându-şi mâna la frunte. Observând acest lucru, Lucian o cuprinse din nou în braţe, de data aceasta doar pentru a o susţine. - Ce-i cu tine? Ce se întâmplă cu tine, Lia? reluă el pe acelaşi ton blând. Încearcă să-ţi revii odată! Fii tu însăţi din nou! Nu crezi că dacă aş fi avut de gând să-ţi fac totuşi ceva, aş fi făcut-o de cum am intrat pe uşă, înainte de a te fi trezit? Te rog... se revoltă el, doar la gândul acesta. Ce naiba?! Drept cine mă iei? Nu sunt vreun psihopat, pervers, obsedat sau altceva de genul ăsta... Sincer, încă am capul pe umeri, adică judec normal şi sunt conştient de acţiunile mele. - Da. Bine. Pricep. Şi... Am să-mi revin. De fapt, deja mă simt mult mai bine. Acum poţi să mă laşi. - Eşti sigură că te simţi bine? întrebă el, fără a-i da încă drumul. Ca pentru a verifica afirmaţia ei, o apropie de el şi o sărută din nou, mângâind pielea fină a spatelui ei gol. Apoi se depărtă numai puţin de ea, privind spre breteluţele subţirele, roz, care-i alunecaseră de pe umeri. I le ridică el însuşi la loc, zâmbind. De abia după aceea îi dădu drumul, îndreptându-se spre ieşire. După doar vreo câţiva paşi, se întoarse din nou spre ea şi-i spuse, din cadrul uşii: - Ştii, cred că ar trebui să porţi o cămaşă de noapte mai sigură; acesteia prea îi cad breteluţele mereu, după cum am observat. În plus... adăugă, zâmbind într-un fel răutăcios, provocând-o: Mi-a plăcut foarte mult poziţia... Ştii prea bine care! Ea-şi ridică bretelele subţiri la loc, pe umeri, căci din nou îi alunecaseră, dar nu zise nimic. În schimb, încruntându-se, puse mâna pe o pernuţă mică, acesta fiind primul obiect care i se ivise în cale şi o azvârli furioasă în direcţia lui, fără a-l nimeri, fiindcă el se ferise la timp. Şi încă nu părăsise încăperea, afurisitul! - Te aştept afară. Să te echipezi repede. Grăbeşte-te! Colegii ne aşteaptă, îi aminti el, iar tocmai când era gata să iasă, se opri din nou, uitându-se fugitiv spre ea, cu coada ochiului: Ah; încă un singur lucru. După aceea, gata, am ieşit. Îmi pare rău dacă te-am supărat cu ceva şi te-aş ruga să mă ierţi dacă am greşit faţă de tine. Asta-i tot. Grăbeşte-te! Spunând acestea, ieşi din cameră şi aşteptă afară, nu mult, nici puţin, până ce ea apăru, echipată în uniformă, bine pusă la punct. Lucian o cercetă scurt cu privirea lui ageră; spuse: - Deci, te-ai aranjat. Să mergem acum. Cred că ceilalţi s-au săturat deja aşteptându-ne. - E numai vina ta! Dacă ţi-ai fi văzut de treabă şi m-ai fi lăsat în pace, eram de mult împreună cu ei, îl apostrofă ea. - Ah... Deci, ţi-ai revenit total în cele din urmă. Acum pari a fi tu însăţi, observă el. Te-ai liniştit, în sfârşit. Nu mă mai înţelegeam deloc cu tine. Cu cine vorbeai acolo? - Cum cu cine?! se miră ea. Cu tine. Cu cine altcineva? - Nu. Nu cu mine. Nu se poate. Mie nu mi te-ai adresat niciodată cu formula de respect. - Bineînţeles că nu. Nici acum n-am făcut-o. - Cum adică, nu?! Ai spus: „Vă rog... Lăsaţi-mă! Daţi-mi drumul! Plecaţi! Vă rog, nu-mi faceţi nici un rău... Nu mă atingeţi! Vă rog...” Cam aşa ceva, chestii din astea. Nu-ţi aminteşti? - Deloc. Ţi-am spus eu ţie aşa ceva? El încuviinţă hotărât din cap, întărind: - De mai multe ori, chiar. - Nu se poate! se împotrivi ea, dar cum el insistă în a susţine că aşa se întâmplase, zise: Îmi pare rău, nu-mi amintesc nimic de genul ăsta, nu se poate să-ţi vorbit astfel... - Lia, ştii că treaba asta e mai serioasă decât pare a fi... Se pare că ai probleme mari, domnişoară psiholog. Cred că ai avea nevoie de ajutor de specialitate, dar nu de la tine, e clar că nu faci faţă. - Nu-i adevărat! - Ba, aşa se pare. Trebuie doar să accepţi... Totuşi, ce anume credeai că aş fi putut să-ţi fac? - Cum adică? Ce anume? Păi... Practic, orice, nimic nu te-ar fi împiedicat, doar eram singuri acolo... - Eu?! se încruntă el nedumerit. Eu, Lia? Aş fi putut să-ţi fac ceva rău, tocmai ţie?! Cum poţi măcar să-ţi închipui aşa ceva despre mine? Chiar nu mă cunoşti deloc?! Repet, drept cine mă iei?! Mă surprinzi... De data asta, într-un mod foarte neplăcut! - Ah, Luci... Cred că, de fapt, nu te-am cunoscut niciodată, deloc, n-am reuşit până acum, şopti ea cu timiditate. - Eşti cel puţin ciudată! constată el. Dar spune-mi, te rog... Ce-au însemnat lacrimile acelea? De ce ai plâns? Cumva din cauza mea? Chiar credeai că aş fi fost în stare să-ţi fac ceva rău? E absurd! Gândeşte-te doar! Eu?! Eu, Lia?! Tocmai ţie?! - Nu-ţi sunt datoare cu nici o explicaţie. Nu trebuie să-mi justific în faţa ta comportamentul sau reacţiile. - De acord. Nu trebuie şi nici nu vreau să faci asta. Vreau doar să înţeleg de ce plângeai. Atâta tot! Chiar îţi era frică de mine? Te rog, spune-mi odată, ca să pot fi liniştit! Lămureşte-mă, altfel simt că înnebunesc! Serios, o iau razna... Te rog, imploră el. - Nu din cauza ta, dacă asta te ajută cu ceva. Nu-ţi face griji inutile! Dar, după cum ţi-am spus, nu sunt datoare cu nici o explicaţie faţă de tine. - Datoare, nu, bineînţeles. Însă, te rog mult să-mi explici... Spune-mi, ca să pricep... Sunt eu chiar atât de rău, încât să plângi din cauza mea? întrebă el insistent; chipul ei înlăcrimat chiar îl tulburase. - Tu, Don Juan?! Eşti un monstru, însă tocmai ţi-am spus că n-a fost din cauza ta, prinse ea din nou puţin curaj. Ce ai? Eşti prost? Nu poţi să pricepi atâta lucru? Nu m-aş fi obosit să plâng doar din cauza ta, dacă ar fi fost vina ta, monstrule! Pe neaşteptate, Lucian o trase brusc spre el, o cuprinse din nou în braţe, spunându-i calm, cu blândeţe: - Oare chiar sunt eu un monstru? - Eşti chiar mai rău decât un monstru! Mult mai rău; şi neînţelegător, pe deasupra! răspunse ea mânioasă. - Hai, priveşte-mă în ochi şi spune-mi sincer ce vezi! Chiar sunt un monstru? Uită-te bine la mine! - Să mă uit la tine? Aş prefera să mă uit la o maimuţă, decât la tine. - Ştii că ai haz? zâmbi el. Dar nu cred că am să-ţi pot satisface dorinţa. Nu vom găsi pe aici, prin apropiere, nici o maimuţă vie, fie ea naturală sau artificială, deci, n-ai încotro; dacă nu este nici o maimuţă la care să te uiţi, cred că în cele din urmă vei fi nevoită să mă priveşti tot pe mine. Deci uită-te bine în ochii mei şi spune-mi ce vezi! Sunt eu chiar un monstru, sau o maimuţă? Neavând într-adevăr de ales, îl privi în ochi, dar regretă de îndată acest gest, fiindcă întâlnindu-i figura blândă, plăcută, recunoscu: - Nu, nu eşti chiar un monstru; nici măcar o maimuţă. Eşti totuşi un tip drăguţ; n-am încotro, trebuie să recunosc adevărul, chiar dacă nu-mi face plăcere. - Asta-i parţial bine, spuse el, zâmbind uşor, seducător, enigmatic. - Parţial?! repetă ea întrebător, şoptit, privindu-l, ca fascinată de chipul lui. - Da, parţial. Adică, e bine că nu mă consideri un monstru sau o maimuţă, dar nu e bine că nu-ţi face plăcere să recunoşti asta, explică el şoptit, cu acel glas plăcut, cu un aer misterios. Ea nici nu realiză că el o sărutase din nou, atât de mult se lăsase cuprinsă de vraja privirii lui adânci, pătrunzătoare. Dar el nu se putuse abţine de la acest nou sărut. De abia după aceea îi dădu drumul din îmbrăţişare. Şi deşi el era chiar acolo, lângă ea, ea-l auzi ca de undeva, din depărtare, spunându-i pe acelaşi ton blând: - Deci, nu din cauza mea ai plâns; dar atunci din ce altă cauză? Din a cui? De fapt, nu te refereai la mine, nu vorbeai despre mine, nici cu mine; mie nu mi te-ai adresat niciodată cu formula de respect. Totuşi, în cazul ăsta, despre cine este vorba? Eu doar ţi-am trezit, fără voia mea, nişte amintiri neplăcute, nu-i aşa? Spune-mi, Lia... Cineva a încercat mai de mult să-ţi facă vreun rău? Cine şi ce anume? - Lucian, te rog, nu insista, nu vreau şi nu pot să-ţi dau amănunte. E vorba despre viaţa mea personală. Nu vreau să vorbim despre asta. E ceva destul de intim. Aşa că renunţă! - Intim?! Am priceput acum; cineva te-a supărat mai demult, în trecut, nu eu... Deci, nu din cauză că nu ţi-ar plăcea de mine sau altceva asemănător, nu mi-ai acceptat prietenia, ci numai dintr-o teamă, greu de priceput pentru mine. Tot din aceeaşi cauză n-ai avut niciodată un prieten, concluzionă el. - Luci, te rog, înţelege că nu vreau să discutăm despre acest subiect, nu-mi face deloc plăcere. - Bine, te înţeleg. Nu insist, renunţă el, înţelegător, însă imediat o luă în braţe şi o sărută, încă o dată. Acum putem pleca, declară el mulţumit şi porni încet înainte, ca de obicei, mândru, plin de sine, dar nu încrezut. Alăturându-i-se, Lia îi aminti: - Luci, noi doi parcă aveam o înţelegere... - Noi doi? O înţelegere? se miră el, prefăcându-se a nu-şi aminti despre ce era vorba. - Da, aveam, dacă-ţi aminteşti de învoiala dintre noi, pe care am făcut-o cu puţin timp înainte de a pleca de pe Terra, când m-ai condus acasă, într-o seară. - Ah, da; acea înţelegere... N-am uitat niciodată! şopti el nemulţumit, gândindu-se: „Afurisită promisiune! Mai bine n-o făceam niciodată. Ce mi-o fi venit să-i promit aşa ceva? Culmea, nu doar ei, ci şi domnului Stancu... Şi ea, oare de ce tot invocă de fiecare dată acea promisiune stupidă?! Nu pierde ocazia să-mi amintească, în cele mai nepotrivite momente, de parcă eu aş fi putut uita...” - Exact, acea înţelegere, repetă Lia. Pe care tu nu o respecţi, deşi atunci ţi-ai dat cuvântul că n-o vei încălca. - Stai puţin; doar n-ai de gând să mă acuzi că nu-mi respect cuvântul dat, replică el grav. - Ba da, tocmai asta fac, afirmă ea. - Înainte de a-mi aduce acuzaţii din acestea, gândeşte-te mai bine! o avertiză el. - M-am gândit foarte bine, de mai multe ori chiar. Însă de fiecare dată am ajuns la aceeaşi concluzie. Pentru că mi-ai promis ceva atunci, iar acum, de fapt, cu două zile în urmă, ţi-ai încălcat promisiunea, susţinu ea. Deci, n-ai cuvânt! - Poftim?! Greşeşti! Eu nu-mi încalc niciodată cuvântul dat, se încruntă el. - Ba, tocmai ai făcut-o, îl întărâtă ea, convinsă că lui nu-i convenea deloc ceea ce auzea. - Nu mă acuza pe nedrept! Nu spune că n-aş avea cuvânt! Eu întotdeauna îmi respect promisiunile făcute, zise el nemulţumimt, forţându-se să rămână calm. - De data asta n-ai făcut-o. Nu ţi-ai respectat promisiunea, continuă ea pe acelaşi ton, acuzator. - De ce crezi că ar fi aşa? Doar pentru că te-am sărutat? Irelevant! Atunci ţi-am promis doar că nu voi depăşi limitele relaţiei de colegialitate dintre noi, deci... N-am depăşit nimic sărutându-te, aşa că nu mi-am încălcat deloc cuvântul. Uneori, între colegi se mai întâmplă şi aşa ceva, găsi el o motivaţie. - Nu! declară ea hotărâtă, dărâmând motivaţia lui. Nu se întâmplă. - Nu?! repetă el întrebător. - Nu, întări ea, adăugând: Nu şi cu mine! Deci, nu şi când e vorba despre mine, îl lămuri ea. - Vrei să spui că, sărutându-te, am depăşit totuşi limitele relaţiei de colegialitate pe care ţi-am promis că o voi păstra între noi? presupuse el. - Exact. Vezi că pricepi? observă ea, uşor ironic. - Hai, fii serioasă! Era vorba de atunci şi acolo, ori noi nu ne mai aflăm de mult pe Terra. Aici suntem pe Proxima, deci armistiţiul încheiat între noi atunci nu mai este valabil de mult. A căzut! De altfel, atunci nici măcar n-ai precizat pe ce perioadă de timp să fie valabilă înţelegerea aceea dintre noi, căută el o altă cale de scăpare, o soluţie de ieşire din impas, din postura neplăcută în care era pus. - În cazul ăsta, am să precizez chiar acum: Pentru totdeauna! Deci, înţelegerea aceea rămâne valabilă întotdeauna, preciză ea, închizând astfel orice portiţă de salvare ar fi găsit el. - Pentru totdeauna?! se încruntă el a nemulţumire. Splendid! Dar greşit! Complet! - De ce ar fi greşit? - Pentru că, oricum am lua-o, acea înţelegere nu mai e deloc valabilă. A căzut, definitiv. - Adică? - Nu mai este deloc valabilă, din momentul în care am încălcat-o, iar asta s-a întâmplat deja de câtva timp, de mai multe ori chiar. Deci, clar, nu mai e valabilă. - Aşa crezi? Eu însă nu gândesc astfel! Din punctul meu de vedere, înţelegerea aceea e încă valabilă. Şi rămâne astfel în continuare. După cum am spus, pentru totdeauna! Iar tu ai încălcat acea înţelegere. - Bine, fie... Ţi-am recepţionat mesajul. Vrei să spui că oricum aş încerca să te conving că n-ar fi aşa, tot tu eşti cea care are dreptate, spuse el. - Da, chiar aşa, îl aprobă ea. - Ascultă, asta e o acuzaţie gravă, reluă el. Pricepe că pentru mine, orice promisiune este sfântă; o respect cu stricteţe întotdeauna. Iar cuvântul meu este cuvânt, te poţi baza pe el. Nimeni nu m-a acuzat vreodată că mi-aş fi încălcat cuvântul dat, spuse el, vădit nemulţumit de acuzaţia adusă. - Te-am acuzat eu chiar acum, preciză ea. - Aşa-i. Însă tocmai ţi-am spus că nu fac niciodată aşa ceva. De câte ori vrei să-ţi repet? - Păi, ai făcut-o deja, după cum şi eu tocmai ţi-am spus, continuă ea să-l necăjească. Tu de câte ori vrei să-ţi repet? - Bine, accept afirmaţia ta. Să zicem că ar fi aşa cum spui, deşi tot nu cred că ar fi aşa. Şi presupun că ştii destul de bine faptul că nu cedez uşor în faţa nimănui. De data aceasta, cedez în faţa ta. Însă, în cazul ăsta, pot spune că am greşit doar. Recunosc, deci, am greşit. Iar tu nu poţi ierta o greşeală? - Ba da, pot ierta. Însă nu de prea multe ori, iar tu ai repetat deja această greşeală de mai multe ori. - Grozav! Acum susţii că mi-am încălcat cuvântul dat chiar de mai multe ori, nu doar o singură dată. - Exact. Până acum te-am iertat, ţi-am trecut cu vederea, dar de acum încolo, lucrurile se vor schimba. Deci, dacă se mai întâmplă o singură dată, voi lua măsuri severe, ameninţă ea. - Zău? Iar în caz că se repetă totuşi, ce-ai de gând să-mi faci? Ce măsuri vei lua? O să mă arestezi? se interesă el. - Nu, nici chiar aşa; în schimb... Am să încetez orice relaţie cu tine, chiar şi pe aceea de colegialitate. Am să te evit intenţionat, n-am să mai vorbesc cu tine, am să te ignor pur şi simplu, îl avertiză ea cu seriozitate. Pentru tot restul misiunii. - Serios? Ştii că eşti foarte exigentă? N-aş vrea să se întâmple una ca asta. Deci, tot tu ai câştigat, în final, concluzionă el. - Atunci, îmi promiţi că n-o să se mai repete? îi impuse ea. - N-am de gând să-ţi promit nimic; se vede treaba că e periculos să-ţi promit ceva. Dacă vreodată, printr-o întâmplare, o să greşesc totuşi, n-ai să pierzi ocazia să-mi aminteşti că mi-am încălcat din nou promisiunea şi ai să mă pedepseşti. Este? - Fireşte. În acel caz, mi-aş pune de îndată planul în aplicare şi aş ignora complet prezenţa ta, oricând, oriunde. Ba chiar mereu, afirmă ea, plină de seriozitate. - N-aş vrea să se întâmple aşa ceva, replică el şi porni mândru înainte, fără a privi spre colega lui, care rămăsese puţin în urmă. Lia mări pasul şi-l ajunse. - Luci, nu ţi-am spus toate acestea ca să te superi pe mine. - Nu-ţi face griji în privinţa asta. Nu sunt deloc supărat pe tine, încercă el s-o liniştească, pornind din nou încetişor, alături de ea, însă tot fără a o privi. - Atunci ai putea cel puţin să vorbeşti cu mine. - Păi, chiar vorbesc cu tine, zâmbi el, fără a se întoarce spre ea, rămânând la fel de mândru, de serios, de distins. - Mie nu mi se pare. Te rog, nu mă evita! Uff... Bine, recunosc, de fapt, era doar o strategie; n-aş face aşa ceva, nu te-aş ignora niciodată complet, pentru tot restul misiunii, chiar dacă, cine ştie, poate din greşeală, ţi-ai încălca din nou promisiunea aceea, deşi nu mi-ar face plăcere să repeţi gestul... rosti ea şoptit, roşind uşor. - Poftim?! i se păru lui că n-ar fi auzit bine ceea ce-i spusese; era ca şi cum ea l-ar fi invitat să repete totuşi gestul; adăugă: Păi, de fapt, această acuzaţie a ta, potrivit căreia mi-aş fi încălcat cuvântul dat, nici măcar nu mai contează acum, deloc. Nu mai are nici o importanţă. - Ce vrei să spui? tresări ea. - De moment ce mi-am încălcat deja acea promisiune şi astfel nu mi-am respectat cuvântul dat, nu mai contează, din momentul în care, fără voia mea, s-a întâmplat totuşi. Acum mă poţi acuza oricând că n-am cuvânt şi nu-mi ţin promisiunile, pentru că oricum nu-mi pasă. Şi nu regret deloc că m-am eliberat de acea promisiune stupidă! Pentru că astfel pot face oricând... asta, zise el şi o sărută din nou. - Ah, Luci... păru ea nemulţumită de acţiunea lui. - Iar asta e foarte plăcut, cel puţin pentru mine. Şi cred că acum poţi adăuga în raportul tău despre mine, că, pe lângă faptul că sunt indisciplinat, incult, inutil şi incompetent, mai sunt şi neserios, n-am cuvânt, îmi încalc întotdeauna promisiunile făcute şi mă comport în continuare necorespunzător faţă de domnişoare ca tine. Grozavă caracterizare; sau groaznică! De nota 10, n-am ce zice... Halal comandant! - Off... N-are absolut nici o legătură cu raportul ăla afurisit sau cu faptul că eşti comandantul nostru. - Ba bine că nu. Orice are legătură şi cu asta. Dar, aşa cum am spus deja, nu mai contează, deloc. Nu mă interesează dacă raportul acela va prezenta un om total lipsit de orice caracter, sau... Nu ştiu, depinde de tine, de modul în care-l întocmeşti. - Exact. Depinde de mine, deci, nu mai presupune tu cum ar arăta acel raport afurisit. E treaba mea cum îl întocmesc. Şi am eu grijă de el. - Mda; ai tu grijă... Ce liniştitor! Foarte încurajator pentru mine, murmură el. - Poate... surâse ea, cu un aer misterios. El se opri puţin în loc, întoarse capul spre ea, privind-o semeţ; zise: - Ascultă, Lia! Nu mai avem timp de discuţii acum. Colegii ne aşteaptă deja de prea mult timp; ar trebui să ne grăbim. Nu mai putem întârzia. De discutat, discutăm altădată, cu altă ocazie, despre acest subiect. Sau despre oricare altul doreşti. Apoi comandantul porni liniştit mai departe, văzându-şi de drum. Lia îl privi discret. - Acum sunt mai mult ca sigură că eşti foarte supărat, deşi n-ai avea motive, spuse ea. Lucian nu-i răspunse, dar nici ea nu încercă să-l cicălească. Amândoi îşi continuară drumul alături, fără a mai vorbi sau a privi măcar unul spre celălalt, Lucian puţin mai în faţă, mândru şi tare serios, iar Lia în imediata lui apropiere. În scurt timp, ajunseră, în sfârşit, în locul în care-i aşteptau colegii lor. Între timp, sosise şi doctoriţa Stela, pe care Lucian, observând-o, o salută respectuos... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate