agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-03-04 | |
Ești un fel de rotiță dintr-un angrenaj necunoscut, pe deplin străin, total lipsit de afect, de rațiune, nu-i aparții, pusă acolo cu forța, împotriva propriei voințe, fără nici un fel de posibilitate de a te sustrage, de a evada, nu ți se permite nici măcar o culisare cât de fină, ești o rotiță între ale mii de rotițe, milioane, miliarde, care capătă viață și sens numai dacă se rotesc toate celelalte, într-un mod sincron, repetitiv, fixist până la înstrăinare. Ce mama dracului caut eu aici? Ce caut eu aici, tot urli în interiorul ăla al tău care nu te mai încape și nici nu te mai suportă, furia devine expansivă și aproape că te sufocă, te vei lepăda de toate acestea, îți tot repeți, cunoști pe deplin această senzație, un fel de deja vu perpetuu, aerul e totdeauna suficient și pretutindeni, dar nu și pentru tine, nu e prima dată când te vezi pus în fața unei astfel de întrebări, iar tu asta ai făcut totdeauna, ai considerat că nu te satisface neapărat explicația la această interogație, oricât ar fi ea de doctă, de sofisticată, de rațională, nu asta te obsedează, ci ai căutat întotdeauna să înțelegi de ce, în perioadele acestea de năuceală absolută, când tot cazi de pe pernă, prin saltea și podea, iar de acolo direct în tine, unde te așteaptă toate angoasele lumii, simți nevoia să vezi sensul, să-l înțelegi și să-l accepți, în cele din urmă, cu un fel de nepăsare vecină cu indolența, cu acel sentiment copleșitor și apatic al celor resemnați în fața morții.
Al acelora care au capitulat. Te vezi, la ore total străine, deschizând o fereastră pe care niciodată nu ai mai întâlnit-o până atunci, una care nu te cunoaște, pe care nici tu nu o știi, iar dincolo de ea e un aer rece și straniu care îți spune că ești o grefă nereușită în viața tuturor celorlalți, o rotiță dintr-un angrenaj necunoscut, nu altfel decât înlocuind o altă rotiță, care atât de mult a căutat să înțeleagă care e sensul ei în acea mișcare continuă din angrenajul acela uriaș și bizar încât, în cele din urmă, a reușit să îl contamineze până la perceperea deformată a realității, așa cum numai tu ai habar să o faci, cât timp stai întins pe partea vâscoasă a unei pietre alungindu-se în toate acele ape pe care atât de singur le-ai traversat, în timp ce ea nu era și această absență aproape că te bucura prin faptul că te făcea, așa credeai tu, neînțeles, special, unic.
Știi visele acelea când, din somnul rem, ajungi direct în starea de năuceală absolută asemănătoare catalepsiei, când faci eforturi să conștientizezi locul în care te afli și nu reușești, când ai senzația că nu poți respira, deși aerul e totdeauna suficient și pretutindeni, dar nu și pentru tine, așa raționezi, la nivelul la care poți, în acel moment, in slow motion, când nu-ți mai poți înghiți saliva, dar tu nu realizezi acest fapt, și aceasta ți se prelinge, încet, de pe colțurile gurii spre bărbie și piept, iar senzația de spaimă devine copleșitoare, teribilă, vie, atât de vie că o poți simți și atinge, că o poți striga pe nume, îi poți vedea chipul, capătă formă materială, una vecină cu psihoza în faza ei de maximă recrudescență, în care fie rămâi pur și simplu prizonier într-un punct, într-un fel de masă vâscoasă, de lichid amniotic încărcat de toxine și amărăciuni, precum fluturii prinși în polizaharidă, fie simți nevoia să fugi, run, Forrest, run, dar nu poți schița nici un fel de gest, nici măcar pe cele reflexe, nici măcar o grimasă, fața îți este imobilă și cuprinsă de un rictus care te arată așa cum ești în realitate, diform pe dinăuntru, de o hidoșenie neverosimilă, cazi, asta simți, o prăbușire continuă, bruscă, venită de nicăieri, de cele mai multe ori forma asta de năruire se petrece din cele mai variate locuri, de pe un turn de veghe dintr-un oraș străin și care nu te acceptă, pe unde ai rătăcit de atâtea ori ca un veșnic intrus, de pe catargul unei corăbii plecate în căutarea unui tărâm al făgăduinței, prin mările din sud, niciodată găsit, cu mateloții morți de vreme îndelungată de boli înspăimântătoare, nemaiauzite și care-ți fac trupul să supureze vomă, urină și sânge deopotrivă, direct prin piele, numai fantomele lor, mereu mirosind a băutură ieftină, bântuind prin carenele navelor la fel de fantomatice, mai pot fi intuite, te prăbușești fie de o stâncă plutind pur și simplu direct în vid, dincolo de orice imaginație, dintr-un spațiu care nu are niciodată margini, fie direct de pe perna ta pliată pe din două, cazi de-acolo prin saltea și prin podea, nicăieri altundeva decât în tine, căci asta e depresia, o prăvălire interioară continuă. Repetată la nesfârșit. Dar cui să-i spui despre aceste nesfârșite stări de angoasă? Sau despre formele tale de furie incontrolabilă pe care le experimentezi, uneori, și pe care nu mai încerci să ți le explici, la ce bun, te întrebi, nu e altceva decât o inutilă pierdere de vreme, cât timp realizezi că nu poți fi altfel și că între tine și tipurile astea de tulburare patologică s-au creat legături simbiotice perfecte: te hrănești cu așa ceva, ele se simt desăvârșite numai în prezența ta, nu se manifestă altfel decât ca o formă de automutilare interioară, țipi în tine uneori atât de tare precum explozia unei supernove chiar în interiorul urechii, lângă timpan, sfâșiindu-l, în timp ce tu dormi, ești în somnul rem și visezi permanent că te prăbușești, cazi și nu ai habar unde sau dacă această ruinare lăuntrică are un capăt, un punct terminus, alteori urli atât de încet că acesta aduce mai mult cu un fel de schelălăială a unui animal agonic, un lup pierdut de restul haitei și despre care nimeni nu mai știe nimic, nici măcar el însuși. Și nici un fapt nu pare să te satisfacă, nici măcar creșterea ușoară a luminii la ore din ce în ce mai mici, semn că un alt anotimp se apropie, unul în care, altădată, te bucurau gesturile mărunte, fleacurile, pocnirea de peste noapte a florilor de cais, atât de tandră, de înceată, un fel de capriciu, semănând cu atingerea pleoapelor de iris, de nesigură, precum iezii abia fătați la primul alăptat, de stranie, așa cum vedeai lumea, la ore absolut neverosimile, când te întindeai, pur și simplu, pe digurile înaintând mai degrabă în mâluri învolburate, uitate de vreme și de toată nepăsarea adunată de la facerea lumii, și-ți spuneai că niciodată nu ai văzut ceva mai frumos și mai straniu, doar ape de calcar și țărmuri de glicerină coborând în spirală peste peticul acela de nisip, întinderea aia îngustă și de o lungime pe care nu o puteai cuprinde cu ochii, locul acela unde ea nu a fost, unde te-ai simțit atât de bine afișându-ți nefericirea, câtă vreme tu exact cu așa ceva te hrănești, cu forma asta prin care crezi că poți percepe zădărnicia într-un mod aproape organic, fără prezența ei, câtă vreme și absența e tot o formă de dragoste cu mult mai sofisticată, mai profundă, mai trainică. Și exagerat de extravagantă. Aproape mistică. Ajungi în acea etapă a vieții în care reușești, în cele din urmă, să înțelegi și să prețuiești timpul, îți spui că risipirea acestuia este ceva de neîngăduit, aidoma delictelor capitale, câtă vreme acesta se comprimă cu fiecare an, cu fiecare lună, cu fiecare trecere a nopții în zi, cu fiecare scuturare a florilor de cais, care nu te mai bucură ca altădată câtă vreme ajungi să vezi acest fenomen într-un mod deformat, datorat prezbitismului, la dracu!, nu-l poți dărui altora care nu au disponibilitatea de a-ți oferi, la rându-le, partea lor de timp, partea lor de trecere din noapte în zi, din întuneric spre lumină sau invers, până la urmă prin asta ne deosebim de cei care nu pot raționa, prin faptul că înțelegem să oferim o parte din ceea ce avem drept formă obiectivă a existenței materiale și altora, ești ditamai animalul social care a priceput, într-un târziu, că își este suficient sieși, asta e forma absolută a egoismului, nu există o formă de egoism care să poată depăși acest mod de percepere a raportării la ceilalți, și ei biete rotițe dintr-un angrenaj hidos, mecanic, rotindu-se haotic, fără să-și înțeleagă menirea. Până la urmă, ce caut eu aici? Ce caut?! Și dacă tot sunt aici, de ce aș împărți cu voi ceea ce numai mie îmi aparține? Și asceza e tot o formă de alienare. Una la care ajungi după ce tot cutreieri zări după zări, drumuri mai mult sau mai puțin știute, cu ochii deja umectați de atâta lehamite, Doamne, câtă zădărnicie e în jur, îți murmuri când te oprești, arareori, din toată această perpetuă căutare a nimicului printre atâtea alte nimicuri, la răscruci știute numai de praful câmpiei, privind garduri desperecheate și mai vechi decât tine, mai dezgustate: casele părăsite nu ascund povești, numai amărăciuni. O casă însingurată e un fel de lup care s-a pierdut de restul haitei, iar schelălăiala lui din ce în ce mai înceată nu mai poate fi sesizată, nici măcar de el însuși, căci asta ești, un lup care înțelege că ostilitatea asta tot mai pătrunzătoare pe care o manifești, în cele mai simple forme de conviețuire socială, e felul tău de a te opune, de a refuza cu obstinație să te consideri o simplă rotiță dintr-un angrenaj stupid și care nu poate funcționa fără aportul celorlalte, ești un nu stând întins, de-a latul, pe partea vâscoasă a unei pietre, într-o dimineață în care niciodată nu s-a mai făcut lumină, asta pentru că așa ți-ai dorit. Pur și simplu! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate