Le plăceau copiilor să meargă la film. Ce frumoasă era povestea acelui bebeluș voinic, care mergea de-abușilea, cu îndrăzneală, printre pericolele ce se iveau la tot pasul prin jungla luxuriantă! Nu-i păsa de patrupedele și nici de târâtoarele ce le întâlnea la tot pasul. Ce frumos se juca el în grota, în care intrase cu cei câțiva cățeluși de aici, lângă care, obosit fiind, adoarme fără nicio grijă! Numai după câteva secvențe își dădeau seama că acei cățeluși erau pui de lup iar el, puiul de om, va fi adoptat de părinții cățelușilor, tata și mama lup. Ajuns mai mărișor puiul de om, crescut în familia lupilor, învață limba sălbăticiunilor și știe să-i deosebească pe prieteni de dușmani. Căutau apoi acești copii, în joaca lor, să-l imite pe Tarzan, balansându-se pe câte o sfoară legată de craca unui copac, așa cum se deplasa eroul lor prin pădurea ecuatorială, ținându-se de liane.
Erau emoționați micii spectatori, mai ales fetițele, de drama celor două orfeline. Sufereau, alături de ele, și se bucurau când, în sfârșit, suferințele lor iau sfârșit. Știau cu toții numele frumoasei actrițe care apărea în film: Alida Vali.
De la o vreme, astfel de filme au început să dispară de pe ecrane, dar au apărut altele. Primul a fost intitulat Undeva în Bizonia. Când a apărut numele acestui film pe un afiș, cu mențiunea în curând pe ecrane, s-au bucurat copiii. Sigur, „Bizonia” este țara bizonilor aflată undeva prin America. Doar văzuseră filme în care apăreau turme de bizoni. Erau mii, poate zeci de mii într-o astfel de turmă, care lăsa în urma ei un pământ ce părea proaspăt arat. Tot acolo, mai apăreau triburi de indieni, piei roșii, care se opuneau cu disperare, dar fără succes, acelor cow-boy, înarmați cu puști, dar care știau, la fel de bine, să folosească și pistolul, iar cu lasoul puteau prinde animale și oameni în mișcare.
Nimic, însă, din toate acestea în filmul anunțat. Dar copiii n-au fost decepționați. Acțiunea se petrecea în Berlin, imediat după încetarea ostilităților din timpul războiului. Din Bizonia, de aceea se numea așa, făceau parte zonele ocupate de armata engleză și americană. Un copil neamț,rămas orfan de ambii părinți, rătăcește prin această zonă. Este flămând și își petrece nopțile printre ruine. Se apropie, după miros, de un cort unde luau masa militari americani. Intră și, prin semne, arată că este flămând, își împreunează mâinile a rugăciune cerând să i se dea și lui ceva de pe masa încărcată cu bunătăți. Dar este respins cu brutalitate. Pleacă însoțit de hohotele de râs ale mesenilor. După mai multe peripeții, în care, de câteva ori, era gata să-și piardă viața, ajunge, în sfârșit, în zona de ocupație sovietică. Aici soldații, printre care erau și câteva femei frumoase îmbrăcate în uniformă, l-au primit ca pe un copil al lor. Și-au deschis ranițele și l-au hrănit cu pâine soldățească și carne din conserve. N-au lipsit nici fructe de tot felul. I s-au umplut buzunarele cu bucăți de zahăr și bomboane. A fost, apoi, trimis cu un avion în Uniunea Sovietică unde va crește fericit, așa cum spunea comandantul batalionului, într-un orfelinat alături de alți copii sovietici care și-au pierdut părinții în război.
La un moment dat, prin oraș, copiii au început să găsească peliculă cinematografică, sute și mii de metri de celuloid pe care erau fixate fotografii. Le-au studiat cu atenție. Aceeași fotografie se repeta de zeci, poate de sute de ori. Cei mai mari, liceeni, le-au explicat și celor mai mici care este principiul de funcționare al cinematografului, învățaseră doar la fizică. Au început să apară cutiuțe de carton, apoi din lemn, cu un mic gemuleț în dreptul căruia se fixa o fotografie a filmului sau se trăgea, manual, o bucată de celuloid cu pozele de pe ea. Problema luminii din cutiuță era mai greu de îndeplinit. S-au încercat diferite metode, de la o simplă lumânare până la becuri de veioză și oglinzi care să sporească fluxul luminos. Rar, câte unul obținea pe peretele-ecran câte o imagine, sau, și mai rar, câte una în mișcare. N-aveau de unde ști copiii de unde atâta abundență de film pe celuloid. Nu aflaseră, sau nu au fost interesați, de faptul că în vara lui 1948 a avut loc naționalizarea principalelor mijloace de producție, urmată, spre toamnă, și de cea a industriei cinematografice. Proprietarii de cinematografe au fost obligați să distrugă cea mai mare parte din filmele care nu erau pe placul noii conduceri a țării. Au fost sparte cu toporul zeci de bobine cu astfel de filme. Alții le-au aruncat în lăzile de gunoi. Astfel, au ajuns în mâna copiilor zecile și sutele de metri de peliculă cinematografică.
Pe ecrane, au început să apară alte filme care au atras atenția copiilor. Fiul regimentului, după o povestire a lui Kataev, era unul dintre acestea. Copilul, de nici 12 ani, avea uniformă de soldat, purta la vedere o foaie de cort, iar de centură îi era prins un pistol, unul adevărat. Avea misiunea de a culege informații despre pozițiile inamicilor, pe baza cărora bravii artileriști reglau tirul tunurilor. Câți dintre privitorii filmului n-ar fi dat orice ca să fie și ei la fel acestui copil sovietic?
Au început să să ruleze filme în care apărea și figura luminoasă a Marelui conducător, al omului de geniu, al mareșalului și generalisimului, eliberatorul popoarelor, Iosif Visarionovici Stalin. Figura lui se putea vedea și în vitrinele magazinelor, prin toate clasele din școli, prin birourile primăriilor și a altor instituții ale statului. Unul sau mai multe tablouri de ale lui erau purtate de muncitori sau elevi la mitingurile urmate de defilări cu ocazia marilor sărbători 1 Mai, 23 august, 7 noiembrie.
E drept, prin clase nu era numai tabloul marelui conducător. Mai erau și altele, dar într-o anumită ordine: Marx, Engels, Lenin, și de-abia al patrulea era tovarășul Stalin. Asta nu însemna că unul era mai important decât ceilalți. Ordinea a fost stabilită după criteriul cronologic. Dar nenea Pătru, portarul școlii, n-avea habar despre acest criteriu și i-a agățat pe peretele de pe holul de la intrare, cum s-a nimerit, și doar bine i-a spus directorul: primii doi au barbă peste tot, al treilea e cel cu barba cioc, iar ultimul n-are deloc. Da, dar nu i-a spus care, cu barbă peste tot, este primul, că sunt doi. Și-apoi n-o fi spus că primul e cel cu barbă deloc, ori poate cel cu barbă cioc? Că de la o vreme parcă nu mai are chiar așa bună ținere de minte.
A doua zi, dimineața, nimeni n-a observat ordinea în care au fost afișate tablourile clasicilor marxism-leninismului. Aproape de ora amiezii, intră în școală șeful Secției de învățământ raionale. Vede tablourile, apoi dă cu ochii și de portar:
- Cine a așezat, bă, tablourile pe perete?
- Eu, să trăiți!
- Și cine ți-a spus să le pui în ordina asta?
- Domnul director, să trăiți. Dar le-oi fi încurcat bărbile că doi au, de prea au, unul mai puțin și altul deloc.
Câteva zile domnul director n-a mai fost văzut prin școală. Pe furiș, contabila i-a spus secretarei că este anchetat, dar nu trebuie să știe nimeni!
Tot în același an, au mai fost anchetați patru profesori. Aceștia, într-o după amiază beau bere și discutau la o masă din grădina restaurantului Bolta Rece. După ce au râs de câteva bancuri bune, domnul Enăchescu, de matematică, aproape amețit, pentru că nu ținea deloc la băutură, le făcu o mărturisire.
- Știți cu cine seamăn eu?
- Nu, cu cine?
- Cu pătlăgica, ce abia dă în pârg.
- Cum? Explică-te!
- Ca și ea sunt verde pe dinăuntru, și roșu pe dinafară.
Trei dintre ei s-au întors la școală după câteva zile. Nimeni nu i-a întrebat nimic de parcă n-ar fi lipsit, pe domnul Enăchescu nu l-au mai văzut nimeni prin școală. Și nici familia, acasă, decât după ani buni.
Ceilalți profesori își vedeau liniștiți de treabă. Domnului profesor Sandu Iorgu, de muzică, îi plăcea să sufle și în iaurt. De aceea, era nelămurit cu ce să înceapă serbarea de sfârșit de an? Cu Imnul republicii sau cu Imn închinat marelui Stalin? L-a întrebat pe director.
- Iorgule, faci cum crezi. Dar, ia zi, iartă-mă că nu știu, care sunt vorbele din imnul închinat lui Stalin​?
- Lui Stalin slavă, slavă-i cântăm/pe drumul lui mai dârz ne-avântăm/și-n corul de popoare glasul ni se-nalță/Stalin far nemuritor.
-Aha, și al republicii... Te slăvim Românie pământ strămoșesc...nu știu ce să zic...mai bine întreabă tu la raion.
A dat telefon din cabinetul directorului. I-a răspuns de la celălalt capăt al firului tovarășul Molodeț
- Așteaptă, te rog, un minut. A așteptat însă mai bine de cinci până veni răspunsul: Imnul republicii
Era bine, se gândi domnul Iorgu, să am ceva scris la mână. Dar, pentru orice eventualitate voi compensa cu Eroul Ceapaev. Copiii îl știu foarte bine. Și într-adevăr a compensat. După cele două imnuri și-a scos din nou, parcă pe furiș, diapazonul din buzunar pișcându-l repede, înainte de a-l duce la ureche. Apoi extrem de încet, dar foarte melodios, fredonă câteva note pe numele lor: re do, do, și, la,la. Apoi la fel de încet, cu mâinile ridicate, cântă de două ori în tonalități diferite pentru cele două voci: eroul Ceapaev... eroul Ceapaev...
Atunci când le lăsă în jos glasurile copiilor se înălțară tumultuos „ Eroul Ceapaev trecea prin Urali/Cu oștile saale pe dușmani zdrobea”. După o pauză, de o doime, cu o și mai mare energie erau slăvite faptele eroului: „Totul e-n flăcări/revolta e cruntă/dușmanul e-nvins /și alungat de la noi. Hei
După aplauzele de rigoare, iarăși se auzi vocea profesorului dirijor: „asta-i horă…asta-i horă …” ca imediat să se audă zecile de voci vesele: „Asta-i horă de voinici /cinci într-o păstaie/ ca bobocii prin urzici/ toți încep să sară/ hop în sus/ și hop în jos/ fug de frică bucuros.”
Cei care erau implicați în serbare doar ca simpli spectatori, n-aveau de unde ști eforturile bieților coriști și ale profesorului lor. Primii nu îndrăzneau decât să cânte, dar cu frica în sân pentru că, pe neașteptate, cel de al doilea putea striga, cum o făcea foarte des,: „Care-i măgarul care rage” ca apoi să treacă printre rândurile coriștilor aplecând urechea spre fiecare. Pe câte unul îl apuca de piept și dacă era mai slăbuț îl ridica sus și-l arunca cât acolo rostind: „Tu să nu mai calci pe aici!”
Altora, pe care nu era chiar așa de supărat, le zicea:”Tu să treci la altiști sau Tu să treci la tenori”.
Cei cărora li se spunea să nu mai vină se simțeau ușurați.
Ceilalți se simțeau bine că datorită unor calități, de profesor știute și de ei avute, pot veni în continuare.
Tot în sarcina domnului Iorgu era și să-i anunțe pe coriști cum să vină îmbrăcați la serbare. Era pe vremea primelor detașamente de pionieri. Cei ce au fost primiți, fără probleme, purtau tot timpul cravata la gât.
- Veți veni la serbare îmbrăcați în pantaloni negri, cămașă albă și cravată roșie de pionier. Ați înțeles?
- Dar, tovarășe profesor, nu toți coriștii sunt pionieri, se auzi glasul unui șef de clasă și președinte de detașament.
- Chiar, mă?... murmură în surdină profesorul.
- Nu-i nimic. Cei care nu sunt pionieri să împrumute cravatele de la cei care sunt și nu fac parte din cor.
- Dar nici asta nu se poate, tovarășe profesor, se auzi aceeași voce.
- De ce, mă?
- Pentru că pionierii au jurat în fața steagului roșu. Ceilalți nu. Cravata roșie este o părticică din steagul partidului care a fost udat de sângele clasei muncitoare în luptele ei seculare împotriva burjuilor.
- Chiar, mă?... că bine zici. Am să-l întreb pe director cum să vă îmbrăcați și o să trec eu prin clase să vă spun.