agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-06-19 | |
Da, au ce vedea turiștii ș-a spus părintele. Dacă unii din cei ce vor trebui șă-și dea acordul pentru a include Sibielul pe traseul turistic al țării n-or fi de acord doar cu promovarea icoanelor pe sticlă, neînțelegând mesajul lor artistic, pe lângă cel religios, atunci vor putea vedea și Maja satului, un cântar basculă adus acum peste 100 de ani, pe care țăranii își cântăresc căruțele cu fân. Și, tot mai des, în ultimul timp, CAP-urile își salvează animalele de la moartea prin înfometare cu fânul produs de țăranii particulari, de aici. Și pentru ca să nu fie criticați și chiar pedepsiți, președinții CAP-urilor dau bani buni pe nutreț, că doar nu dau de la ei. Vor putea vedea și o veche fierărie, Covăcia lui Ion Petra, care folosește și acum uneltele de acum peste o sută de ani. Tot mai puțini sunt caii pe care îi încalță cu potcoave făurite de el, cu ciocanul pe nicovală. Interesante de văzut în sat mai sunt pompele manuale instalate pe căruțe și tulumbele folosite de țăranii care deveneau pompieri când năpasta cădea peste sat. Acestea, păstrate în Remiza pompierilor, puteau deveni piese de muzeu.
- Chiar și casele, părinte, arată viața și transformările intervenite de-a lungul timpului în sat, i-a spus profesorul Andrei Oțetea la ultima lor întâlnire. Mai sunt încă destule case vechi care dau acel Genius loci specific zonei Mărginimii Sibiului. Unele, cu doua încăperi ce-și au intrarea dintr-un pridvor, cu fațada vopsită in vânăt, privesc către râu printr-un petic de fereastră prevăzut cu zăbrele. Apoi case mai confortabile din a doua jumătate a secolului XIX și începutul celui actual vorbesc despre dramul de bunăstare ce începuse a se înfiripa în sat în acea perioadă. In deceniul al doilea al secolului nostru, s-a construit Casa Națională, vechea denumire a Căminului Cultural. Așa cum ai văzut și dumneata, părinte, este o clădire ce impresionează prin sentimentul durabilității emanat de pietrele frumos fasonate din care a fost zidită. Impunătoarea clădire a școlii arată dorința, de multe ori împlinită, a sătenilor de a-și emancipa fiii prin învățătură. Apoi se întoarse cu fața spre miază-zi și arătă cu mâna. Acolo sus, lângă medievala cetate Salgo și mai departe, sunt Colibele. Este vorba de niște căsuțe asemănătoare celor din vatra satului în care pot încăpea toți ai casei, după ce cositul și strângerea fânului s-a terminat în locurile mai apropiate de sat. În fiecare an, după Sfântul Ilie, aici urcau, cu cățel si purcel, aproape toți gospodarii, pentru a cosi, usca și depozita fânul din pădure. În puterea iernii ori primăvara devreme, in sănii sau căruțe, pe drumuri întroienite ori desfundate, fânul era adus jos. Nu era ușor. Cei ce nu aveau colibe urcau zilnic. Era greu, mai ales pentru femei. Povestesc și astăzi, cele mai în vârstă, cum le frigea pe spate mămăliga din desagi până ajungeau sus cu demâncare la bărbații ce coseau. Ajunse sus, nu stăteau sa se odihnească ci întorceau sau strângeau fânul. Seara coborau spre a vedea de gospodărie iar a doua zi o luau de la început. Norocul lor era ca aceasta activitate dura doar doua - trei săptămâni. Și nu doar satul, părinte, ci și cimitirul, vorbește despre oameni. Iată câteva morminte. Vino să ți le arăt. Aici odihnește Ioan Petra Oașia. Prin muncă cinstită și inteligență, s-a ridicat de la condiția de cioban și ucenic la un negustor, în copilărie, la cea de proprietar al hotelului Traian din București în 1910, ca apoi, în 1925, să înființeze la Sibiu Banca Oașia. Sediul îl avea în Sibiu, în apropierea muzeului Brukenthal. A ajutat prin credite avantajoase pe negustorii și comercianții români, ridicați, ca și el, din rândurile țărănimii. Aici, nu departe de mormântul părinților e mormântul unicului lor fiu, Ionel Oașia. Acesta a murit pe câmpul de luptă în Moldova în timpul primului război mondial. Scurta lui biografie este extrem de simplă. După absolvirea școlii de aici, din Sibiel, urmează gimnaziului Evanghelic din Sibiu. În 1915, pentru a nu fi înrolat în armata austro ungară, împreună cu alți 14 tineri din Mărginimea Sibiului, trece munții în România. La București, este ajutat de Octavian Goga să se înscrie la cursurile militare ce pregăteau ofițeri de rezervă. Absolvind aceste cursuri, tânărul a fost încadrat la Regimentul 2 Artilerie munte, din Armata a II-a, aflată sub comanda generalului Alexandru Averescu. Cu această unitate militară, participă la bătăliile din vara anului 1917. Din păcate, cade la datorie în ziua de 19 iulie. A fost înmormântat în comuna Zărnești-Roznov din județul Neamț. Vestea pierderii unicului fiu a ajuns la părinți abia în decembrie 1918. Osemintele i-au fost aduse și reînhumate, în septembrie 1921, aici, în cimitirul din Sibielul natal. S-au mai oprit și lângă alte morminte - Iată aici odihnește învățătorul meu Ioan Dobrotă. Poate niciunul dintre foștii săi elevi nu-i datorește mai mult decât mine, el l-a îndemnat pe tata să mă înscrie la liceu. Și la Sorbona, unde am avut norocul să-mi termin studiile, aveam impresia că școala primară din Sibiel și Liceul Șaguna de la Brașov au fost etape hotărâtoare ale devenirii mele. Fără ele n-aș fi ajuns niciodată ceea ce sunt. De aceea, mă întorc, de câte ori pot, aici la izvorul vieții mele. Și nu numai eu, dar cunosc pe mulți care au umblat prin lume, și le-a fost bine pe unde au umblat, dar s-au întors în sat, pentru a-și începe de aici Marea Călătorie. - Da, așa este întări părintele. Mi-a adus cineva o scrisoare, pentru a fi păstrată la muzeu. Este scrisoarea țăranului Oprea D. Costandel, scrisă prin 1937 din Rusia Sovietică. A ajuns prin acele locuri în preajma primului război mondial, mânându-și din urmă oile, așa cum făceau la acea vreme mulți locuitori ai „Mărginimii Sibiulu”. Acolo l-a surprins revoluția și a trebuit să rămână, forțat de împrejurări, câteva decenii. Când s-a ivit ocazia a făcut, ca și alții în situația lui, demersuri pentru a se întoarce în patrie. Scrisoarea caligrafiată frumos, parcă de un elev silitor, dovedește că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în sat erau învățători care și-au făcut datoria. Este adresată: „Dorită surioară și cumnate Oașa pe auzite”, (probabil auzise că sora sa se măritase cu respectivul Oașa). Nu-i mai avea în sat, ca rude apropiate, decât pe ea, căsătorită în casa părintească, și un frate căsătorit și el. Le reproșează că nu i-au răspuns la scrisori: „Nu-mi pot închipui oare că n-aveți plăcerea de a ne mai vedea?”. Apoi în altă parte: „Vă rog scrieți-mi adevărul să știu să nu vă mai fac îmbulzeală și supărare dacă o fi să viu că pasineagu l-am dat să capăt viză de ieșire din Rusia. Și stau pe loc până voi primi scrisoare de la Dumneavoastră”. Suferințele pe care i le-a pricinuit puterea sovietică sunt sintetizate în câteva rânduri: „Din ce am agonisit aș fi putut trăi o sută de ani chiar să nu mai fi lucrat nimic până voi fi murit. Vremurile s-au schimbat și tânăr de ași fi n-ași mai putea agonisi, numai de azi pe mâine”. Spune că acum câștigă doar 120 de ruble pe lună. Și ca să înțeleagă rudele ce poate face cu banii aceștia dă câteva prețuri: pâine 95 copeici, brânza 5 ruble, carnea 20 de ruble, untul 15 ruble. Arată apoi că aceste prețuri erau pe „Cartușca” dar că acum toate sunt pe „comercianschi” probabil mai scumpe. Apoi în alta parte: „atât am suferit și cât am chinuit eu n-am crezut că voi mai fi in viață”. Iar dacă rudele nu-i vor răspunde și va rămâne pe acolo „Se vede treaba că tot mai este ceva de suferit înaintea morții. Cum le-am petrecut pe cele trecute le-oi petrece și pe cele din viitorime și atunci voi ieși din lume pe unde oi fi. Fără de moarte nu se poate. Că ar fi mare păcat De-aș muri înstrăinat Ce a fost dulce s-a mâncat Ce a fost verde s-a uscat Moartea s-a apropiat ” Scrisoarea se termina cu cuvintele : ”Vă salut cu dor și aștept răspuns până nu mor. Eu al dumneavoastră frate si cumnat Oprea D. Costandel din anul 1914 ieșit din Sibiel” După cum mi-au spus rudele lui, pribeagul s-a întors, până la urmă, în satul natal. A mai trăit câțiva ani. A avut și acasă parte de o altă suferință generată de altele mai vechi. A paralizat. A murit însă fericit, vegheat de soră și frate, știind că A Doua Venire îl va găsi lângă biserica din satul său. La acest Oprea D. Constandel se gândea părintele când telefonul, de acasă, din Sibiu, a început să sune insistent. Era doamna Oțetea care vorbea de la Paris. Părinte, vă anunț, cu durere în suflet, că soțul meu, tatăl fetelor mele, s-a stins din viață. Mi-a lăsat, cu limbă de moarte, că vrea să fie înmormântat lângă biserica din satul său. O să fac toate pregătirile pentru a-i putea îndeplini ultima dorință. Era în 11 martie seara. A ascultat trei zile la rând toate radio-jurnalele. Și-a aruncat privirea pe toate numerele din Scânteia și România Liberă din acele zile. Nicio știre despre moartea savantului. Știrile erau doar despre cutremurul din 4 martie și despre grija purtată de tovarășul și tovarășa Ceaușescu victimelor cataclismului. Un alt telefon îl anunța că sicriul va sosi pe aeroportul din Sibiu cu un avion, în care va fi și doamna Oțetea împreună cu cele două fete. De la aflarea veștii, în fiecare zi clopotele bisericii din Sibiel au fost trase a înmormântare. În ziua de 18 martie, în vinerea celei de a treia săptămâni a Postului Mare, pe la ora amiezii, la capătul de din jos al satului, așteptau preotul și cântăreții, patru purtători de prapuri și alți săteni. Șase bărbați au coborât sicriul care a fost purtat pe umerii lor spre biserică. Tot timpul preotul și cântăreții, la care s-au adăugat și alte voci, au cântat Sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi. Slujba a urmat tot tipicul înmormântării unui om al locului. La pomană a participat puțină lume. În afara familiei sosite de la Paris au mai fost rudele din Sibiel, familia fratelui locuitor al satului, veri și nepoți, vecini mai apropiați. Viața și-a urmat cursul în satul de sub munte. Încet, dar sigur, situația oamenilor s-a schimbat. Așa cum cu câteva decenii în urmă învățătorii inimoși de aici i-au convins și învățat pe oameni să se ocupe de pomicultură pentru a avea o viață mai bună, preotul Oancea i-a îndrumat să se ocupe cu turismul. Unii dintre dumneavoastră aveți case mari, încăpătoare dar nu folosiți decât o cameră în care gătiți și dormiți. Nu este păcat ca celelalte să stea degeaba, când v-ar putea aduce venituri? La început, a convins câteva femei să-și pună casele la dispoziția turiștilor. Era greu. Curățenia pe care de obicei o făceau înaintea marilor sărbători acuma trebuiau s-o facă săptămânal sau chiar zilnic. Stăteau zile întregi, sau chiar nopți, în fața sobelor gătind. Supa de găină în care pluteau, parcă, bănuți aurii, tăieței din cei mai fini tăiați cu o deosebită dexteritate, tradiționalele sarmale cu mămăligă, uscățelele frumos împletite, laptele, untul, brânza, carnea și cârnațul de porc, slănina afumată, toate erau servite în vase de ceramică, frumos încrustate. Camera în care mâncau și dormeau, era împodobită cu icoane deasupra cărora erau ștergare țesute în case. Toate acestea, precum și costumele populare ale gazdelor îi încântau pe americani. Mama moașa, cum îi spuneau oamenii din sat, era vestită și pentru bucatele pe care știa a le găti. - V-a plăcut mâncarea dragilor, v-a plăcut? - O.K., OK a fost răspunsul. - Ochiuri ? Vreți și ochiuri ? Vă fac numaidecât că am ouă proaspete! Cei mai mulți oaspeți erau tineri. Au aflat gazdele, prin ghizi că fac parte dintr-o fundație ce purta numele de „Ambasadorii Prieteniei”. Într-o bună zi preotul a fost anunțat că Harry Morgan, președintele fundației, care avea și post de ministru în guvernul american ,va sosi și el, cu un grup de studenți. Deci să fie atent unde și cum îl cazează și cum este servit. N-a fost, însă, nevoie să se poarte deosebit cu ei. A mâncat și a dormit ca oricare student din grup chiar a și glumit cu gazda. - Mâine mă voi întâlni cu șeful vostru, cu președintele Ceaușescu. Aveți ceva să-i transmiteți? A întrebat-o pe gazda prin ghid. - Păi, să dea ordin să ni se asfalteze drumul de la șosea și până în sat, că prea se umplu de praf turiștii. Morgan a zâmbit în timp ce spunea ceva. - Ce a zis? ce a zis? A întrebat gazda. - Că-i va spune dacă, cumva, va veni vorba. Într-adevăr, Scânteia din ziua următoare anunța cu litere îngroșate Tovarășul Nicolae Ceaușescu a primit pe ministrul american Harry Morgan. După o vreme, una din gazde la spunea celorlalte la ieșirea din biserică: - Americanii noștri de ieri au fost francezi! Și, apoi, au tot venit spanioli, englezi, suedezi, belgieni. La un moment dat a apărut și un grup de studenți japonezi, au cerut voie gazdei ca spre seară să organizeze o ceremonie a ceaiului. Băieți și fete tinere au împodobit curtea cu lampioane de hârtie cerată, ghirlande de flori, au servit oaspeților, adică vecinilor invitați, ceai și apoi mâncăruri tradiționale de-ale lor, e drept din conserve. Cu timpul tot mai multe gospodării au început să primească turiști. Grajduri și șuri au fost transformate în dormitoare, bucătării, sufragerii pentru servirea mesei. Bătrânul preot n-a fost uitat de săteni. Și acum, la mulți ani după plecarea sa spre veșnicie, proprietarii de pensiuni agroturistice nu lasă să treacă anul fără a-l pomeni și a-i organiza o slujbă de parastas la care participă tot satul. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate