Mi s-a întâmplat în timp ce citeam o carte de Carlos Ruiz Zafon în aeroportul din Frankfurt, la o escală dinspre nicăieri spre undeva, acum vreo zece ani. Am ridicat ochii pentru o secundă de pe pagină ca să-mi scarpin o sprânceană cu emoția acelor rânduri și miâam dat seama că uitasem dacă veneam sau plecam. Am avut intenția să meditez asupra acelui dubiu drăguț dar imediat am realizat că era nu doar inutil, ci și distructiv. Aș fi stricat magia clipei de pierdere de sine. În jur, sute de oameni din sute de țări intrau și ieșeau, veneau și plecau. Parcă-i posedam cu minunăția gândurilor mele, goale de substanță, late într-o pace incomensurabilă. O femeie mi-a surâs stricându-mi starea de extaz. Căra după ea un bagaj din care se ițeau ustensile de pictor, culori, talent și imaginație. Era frumoasă și mirosea a nimic concret, poate a pâine neagră, a ploaie de vară sau a părul mamei mele pe când avea patruzeci de ani și și-l spăla cu șampon de urzică. Părea din țara mea sau poate așa voiam eu să pară pentru că nu se potrivea cu locul acela de tranzit, așa cum nici eu nu mă potriveam cu surâsul ei pur. Mi s-a adresat într-o limbă inventată iar eu i-am răspuns în păsăreasca pe care n-o mai exersasem din copilărie. Ne-am înțeles atât de bine încât s-a așezat și mi-a pictat un tablou. Îl am și azi, e magic, se schimbă, e altul în fiecare zi. Înfățișează diminețile pe care le ador și care, nu știu de ce, încep să-mi amintească tot mai mult de mama.