Tata mă ridicase în soare. Atunci a fost sigur că există eternitate. Că, într-un fel sau altul, ceva avea să se întâmple și noi,... ai noștri, aveam să rămânem pe lume cât avea să fie ea de interminabilă. Deci, mă ridicase în soare. Acolo mă uitase. Istovită, Mama îi simțise frenetică fericirea. Starea aia care te scoate din normalitate. Învăluită în catifeaua amplă, aprobase solaritatea gestului. Cu iubirea ei dumnezee, trecuse de partea cealaltă a prăpastiei. Ridicaseră împreună cel mai fantastic pod în realitate. Și clipa lor chiar se prelungise în veșnicie!

Ce-i drept, scutecele mele erau nițel incomode. Atâta vreme cu goliciunea obișnuită. Și spațiul atât de indiscret! Mirosea, cel mai probabil, a săpun cu lapte... Aveau oamenii ăștia niște obiceiuri... care, da, la un moment dat, ar fi putut trece drept simpatice. Apoi cine ar fi zis c-aș fi avut eu nevoie de țoale în miezul perfect al unei veri absolute? În acel 13 când toate erau pe coapte? Mi-am lăsat, minuscule, brațele încorsetate. Și mersul in nuce îndărătnic. Mi-am deschis ochii, mult prea larg, poate, pentru o mogâldeață. Când, cu exactitate maximă, am recunoscut vocile. Modulațiile lor. De la cântecul de salcâmi cu vânticelul lor teafăr și poveștile cu miere ale înaripatelor lucrătoare... de la curtea noastră întreagă, aromată cu vanilie și vis adevărat de căpșuni.... în umbra însorită a gladiolelor crescute în adâncul cerului ca să apere... Pământul Casei! Pământul nostru! Primitor cu ploile. Deprins a se înțelepți cu uscăciunea... de la toate... până la infinit!


Părul meu roșu se aprindea întruna de la soare...

Și, totuși, mai era ceva! Starea aia ciudată... mediană... De parcă nu m-aș fi desprins cu totul. De parcă nicicând nu aveam s-o fac. Instinctual, mi-am atins jumătatea. Ceva din Mama rămăsese acolo. Nu avea să plece vreodată. Punctul acela, rotund și dureros ca o planetă, care cu greu vrusese să se vindece. Nu se vindecase niciodată.

Nu mă mai traversau râuri. Întindeam degetele și puteam întâlni o absență... mai multe... Altfel aveam să îmi fac de joacă... Undeva... sub un cer mult prea liber...

Dar părul meu roșu se aprindea întruna...

Frumoasă, Mama punea grijile într-un coșuleț cu flori parfumate...

Numai Bunica din partea Tatei se trezise, atât de puțin fantastică, să exclame: „E cam negruță!” (Asta Mama n-avea s-o ierte vreodată.)

Cealaltă m-a numit LUMINIȚA!

Angelică, o faptură a deschis multiplicat fereastra.