Marea bucurie a vieții lui s-a lăsat destul de mult așteptată. N-a venit din zona meseriei sale de tehnician constructor, deși era bine văzut și respectat, la locul de muncă. Nici din partea unor prieteni pe care-i avea, unii foști colegi de școală sau de armată și nici chiar din partea soției, după ce s-a căsătorit. A trebuit să locuiască în casa ei părintească, situată la o margine de oraș, alături de mama soacră și de o cumnată. Ar fi putut să se enerveze de multe ori. Salariul pe care-l avea, destul de bun pentru vremurile acelea, îl dădea pe tot în casă. Vedea, deși se făcea că nu vede, cum după fiecare salariu, mama soacră mai apărea cu o pereche de pantofi noi și cumnata cu câte-o rochie sau poșetă nouă. El se mulțumea cu câte o bere băută, alături de cunoștințe ocazionale, la bufetul Muncitorul de lângă Gara Mică și cu pachetul de Carpați fără filtru, cumpărat zilnic. Acolo a locuit mai bine de zece ani.
Când a aflat că va fi tătic, a început să întrevadă și adevăratele bucurii ale vieții. Se vedea împingând un cărucior prin parcurile orașului, apoi își imagina cum va plimba mânuța în care era creionul, pe albul hârtiei conturând litere, cifre, și desene de tot felul. Îl va învăța să vorbească cu ajutorul desenelor. Când va ajunge să deseneze bine, mogâldeața, va ști și să vorbească frumos.
Dar câte nu va mai avea de făcut până atunci? Va trebui să umble prin anticamera biroului directorului, până va fi primit de acesta, pe la fostul lui coleg de școală, Siminie, care a ajuns președintele sindicatului pe întreprindere și poate, doamne ferește, și pe la Muntenaș, tot fost coleg de școală, acum scos din producție, ce stă toată ziua într-un birou cu ușa capitonată pe care scrie Biroul organizației de bază. Unii spun că Muntenaș ar avea chiar mai multă putere decât directorul. Pe la toți aceștia va trebui să meargă să-și spună oful. Pe la toți aceștia și poate și pe la alții, care n-au habar de existența lui, va trebui să umble, să se roage de ei, adică să se milogească, cum spune Milucu, unul dintre necalificații unei echipe de construcții din lotul pe care-l conduce. Zicea acest Milucu m-am milogit și m-am căciulit pe la toți șefii și șefuții până mi-au dat și mie un apartament cu două camere, deși am doi copii și al treilea-i pe drum.
Nu s-a temut degeaba. Peste zece ani, după ce i s-a născut băiețelul și nouă după ce i-a apărut pe lume al doilea copil, fetița, a stat pe lista de așteptare, în vederea primirii unui apartament din fondul de stat. Și ar mai fi stat înscris, mult și bine, pe acea listă dacă nu s-ar fi făcut remarcat la locul de muncă. Membrii Consiliului orășenesc au hotărât modernizarea unei artere importante a orașului, strada Bâlea. Lucrarea era destul de complicată pentru că, pentru a lărgi strada trebuiau expropriați câțiva zeci de metri pătrați din unele curți. Expropierea părea un lucru simplu, exista o lege care permitea exproprieri, fără nicio compensare în bani, dacă interesele comunității, reprezentate de Consiliul Orășenesc, o cereau. Dar, în unele case de pe acele curți, locuiau reprezentanți ai puterii, oameni cu funcții importante în aparatul de partid și de stat care au preluat casele burghezilor, cei mai mulți sași. Inginerii și subinginerii Întreprinderii de construcții s-au ferit cât au putut să preia lucrarea, temându-se de reacția acestor adevărați potentați cărora li s-ar fi micșorat curțile, cele mai multe frumos pavate, sau grădinile, transformate de lucrătorii de la Secția parcuri în adevărate grădini botanice în miniatură. Așa că, lucrarea a fost pasată tehnicianului Georgescu-Dragotă. Acesta a putut fi văzut câteva zile la rând pe acea stradă împreună cu muncitorul Milucu, unul purtând teodolitul celălalt tahimetrul. Măsurau de pe trotuare dar intrau și în curți. Gilu nota conștiincios rezultatele pe un caiet. Totodată răspundea politicos întrebărilor locatarilor, asigurându-i că va face tot ce va putea să ia cât mai puțin teren din curți, doar era și interesul întreprinderii să sape cât mai puțin, să mute cât mai puține garduri, să refacă cât mai puține porți. În urma măsurătorilor a întocmit schița noii artere stradale. Datorită unei curbe, aproape imperceptibilă, a reușit să salveze zeci de metri pătrați din fiecare curte. Lotului condus de el i s-au încredințat și lucrările de modernizare a străzii. Nu doar lărgirea carosabilului, a trotuarelor și îmbrăcarea lor cu asfalt de cea mai bună calitate, au stat în atenția constructorului. La început, doar în sinea lui, Gilu și-a spus dacă facem o treabă, s-o facem, ca lumea, până la capăt Capătul era în mintea lui, fluidizarea circulației autovehiculelor care se înmulțiseră peste măsură, în ultima perioadă. Așa că pe ciorna schiței aprobate, a mai făcut, la capătul străzii, un adaos. Era un lucru simplu, un sens giratoriu, așa cum văzuse el pe o vedere primită de un coleg de al său din Austria. A adus vorba despre ideea lui într-o discuție avută cu un tânăr ofițer de miliție de la serviciul circulație, care venea des pe șantier în interes de serviciu. Acesta s-a arătat interesat.
-Da, există și în legislația noastră rutieră prevederi cu privire la sensul giratoriu. O să vorbesc cu tovarășul comandant și cred că se va rezolva.
Și s-a rezolvat.
La Comitetul orășenesc de partid și la Sfatul Popular, directorul întreprinderii de construcții a fost lăudat pentru inițiativa avută. A fost ridicat în slăvi ziceau unii.
Mulțumirea directorului s-a revărsat și asupra lui Gilu care a beneficiat de o substanțială primă semestrială, adăugată la salariu.
Acum, și-a zis Gilu, este momentul să reiau demersurile cu privire la obținerea unei locuințe.
N-a trebuit decât să se înscrie în audiență și să se prezinte la data și ora planificată în biroul directorului. Acesta îl ascultă cu atenție și după ce înțelese despre ce este vorba îi zise:
- N-am știut problema dumitale locativă. Ar fi trebuit, poate, să mi-o spună cei de la sindicat că, după câte știu, ai fost coleg cu Siminie, același lucru îl putea face și Muntenaș că parcă și cu el ai fost coleg la Școala medie tehnică de Drumuri și poduri. Dacă știam din timp ai fi primit un apartament în noul Cartier Dioda de la începutul străzii Calea Cisnădiei care este la doi pași de centrul orașului, dar, nici un apartament în cartierul Cedonia, disponibil acum, nu este de lepădat. În zonă sunt construite, și în curând se vor da în folosință, magazine de tot felul, două școli și un modern dispensar. Un apartament numai bun pentru o familie cu doi copii. Să-l stăpânești sănătos!
Cu banii din prima primită, făcând și un substanțial credit la Casa de ajutor reciproc, C.AR., și-a mobilat cele trei camere ale apartamentului dar le-a și înfrumusețat. A reprodus la scara 1/1, pe pânză, după fotografii, câteva tablouri celebre, din Galeria de artă a Muzeului Brukenthal, Carul cu boi și un ciobănaș de N. Grigorescu dar și omul cu Tichia albastră de Jan Van Eik. Era conștient că lucrările sale n-au vreo valoare artistică deosebită, dar se potriveau atât de bine pe un perete din sufragerie pe care cădea o lumină naturală adecvată.
Gândindu-se la copii a vrut să le facă o surpriză. A instalat într-un mic hol, dintre camere și baie, un acvariu de 20 litri, prins de perete în console metalice. Acvariu avea tot ce-i trebuia: filtru de aer, încălzitor, termometru. Peștii exotici o să-i cumpere, pe cei aleși de copii, din Târgul de lângă Cibin. Soția și copii au fost plăcut impresionați de ce au găsit în noua locuință. N-au văzut-o, cum o văzuse el, cu pereții netencuiți și cu mormane de moloz pe dușumele. Nici el n-a crezut că o poate amenaja atât de bine într-un timp scurt, dar a fost ajutat de muncitorii echipelor pe care le coordona, pentru că și el îi respecta pe toți, de la cei necalificați până la cei cu categorii înalte de salarizare și calificare.

- Tată, zise băiețelul, înainte de a merge la culcare în prima seară în noua lor locuință, n-o să mai mergem la bunica?
- Ba, da. O să mergeți în vacanțe. Dar și bunica o să vină pe aici să vă facă mâncările care vă plac vouă. O să stea cu voi, mai ales diminețile, când noi suntem la serviciu.
- Dar trebuie să mergem mai des, că rățuștele au crescut și i-am promis bunicii că o să opresc apa din Rozbav că să să se facă un lac unde să poată înota.
- Iar eu trebuie să o ajut la plivit ceapa, că doar i-am promis, zise fetița
- Acum culcați-vă, vă promit că le-om rezolva pe toate.
Și cam el rezolva problemele copiilor și ale casei. Luci, Soția sa, de la un timp era mereu bolnavă. Medicii de la Policlinică și cei de la spital, când era internată, nu puteau constata decât hipertensiune și dese tulburări ale ritmului cardiac. N-au reuși însă să determine cauzele acestor anomalii. Mereu trebuia să-și facă analize medicale, sau să fie internată. El era cel care le cumpăra haine, el mergea la ședințele cu părinții, el făcea aprovizionarea cu alimente având grijă să nu le lipsească nimic, chiar în perioadele când carnea, zahărul și uleiul erau greu de procurat. El era cel ce se bucura de bucuria copiilor când au învățat sa înoate. Alături de el au adormit, în tren, când au călătorit prima dată spre mare. S-au trezit amândoi, ca la o comandă, când sunetul sacadat al roților a fost înlocuit cu altul, parcă grav și profund, la trecerea peste podul de la Cernavodă.
- Tată, bărcile acelea de jos sunt de jucărie? Întrebă fetița.
- Uită-te mai bine, nu vezi că sunt vaporașe? Interveni băiețașul.
Cum o să uite acele clipe? Niciodată nu va putea. Singura lui părere de rău a fost că n-a avut cu cine împărți bucuria. Pe neașteptate, deși ea se aștepta, Luci a părăsit această lume.

A mai trăit bucurii la nașterea celor trei nepoate. Bucurii, dar și tristețea anilor de singurătate. Zile și chiar săptămâni n-a auzit voce de om prin apartament, doar cățelușa lătra din când în când, amintindu-i că trebuie s-o scoată la plimbare. O scotea. Dar durerea din șold nicicum nu se lăsa dusă. Ba, da, s-a dus, cât de cât, după ce, la insistența copiilor și a nepoatelor, a făcut operație prin care i s-a pus o proteză la șold. Dar nu l-a putut ocoli, nici pe el, durerea fiicei sale când fără veste soțul său, om tânăr, a murit pe neașteptate. Dar pentru el a fost prea mult când în urma unei banale operații de apendicită s-a stins, plecând pe drumul fără întoarcere, și fiul său. E prea mult și-a spus Gilu. Dar tot el s-a gândit: poate că nu! Poate că așa a trebuit să fie. I-a trecut prin minte amintirea mamei sale pe care el n-a cunoscut-o decât prin povestiri spuse de cei bătrâni, apoi amintirea mamei sale și a tatălui său adoptiv, plecați și ei din astă lume, amintirea fratelui său Niculae și a tatălui său Ilie și a bunicului. Poate că, așa cum a auzit el pe la slujbele de înmormântare, la care a participat, toți aceștia doar s-au strămutat dincolo, în altă viață, așteptând învierea morților. Așa este? De ce să nu fie așa! Și un zâmbet i se așternu pe față. Cu același zâmbet, dar fără mișcare, îl găsi a doua zi dimineață fata lui dragă, când veni să vadă ce mai face.