Pe dealul din fața casei noastre se făcuse deodată liniște. Nu, nu o liniște dintr-alea obișnuite. Ci starea aia care spunea că se întâmplase ceva. Că nu urma să se oprească. De mai multă vreme deprinsă cu vecinătățile, probabil în virtutea unor reflexe condiționate, încăpățânată fără de leac mai ales, am dat perdeaua la o parte. Am vrut să aud cântecul aceluiași cocoș care nu murea niciodată. Să văd culmea plină de rufe colorate-zglobii într-o adiere primăvăratică. Și cleștii lor țanțoși aprinzându-se tot mai mult de la soare. Rochii, bluze, băsmăluțe, șorțuri! Câte un petic discret parfumat, bun de pus la rană. Toate, spălate cu săpun de casă. Limpezite mai apoi, ca-ntr-un descântec sacru, în apa fantastică a ploilor de pe la noi. Să simt cum dealul Dobrișanului creștea puțin și din inima mea. Asemenea unei ființe la rădăcina căreia eu nu ostenisem niciodată să pun oleacă de dragoste... Că, oricâte încercări ne-ar fi fost așezate în cale, noi tot nu ne-am fi dat înapoi să ne punem pe burțile noastre de pitici sau de oameni mari, să ne dăm drumul pe sania cea mai înaripată. De acolo de suuus din vârful dealului, unde se arătau adesea și năluci. Le făceam cu mâna. Din bătătura unei nunți albe. A unei copilării: Și părinții: ‒Nu vă e frică? ‒Nnnnnuuuuu...! – alungeam noi negația, de fapt, uriașa afirmație.

... așa cum puțin și din inima mea trebuiau să se arate, în lumina deloc creponată a zilei, vocile neschimbate ale celor așezați cuminte, cu rost, de o parte și de alta a uliței. Ca niște paznici. Ca niște oameni vii. Unul și unul. Ce nu s-ar fi încumetat vreodată să intre în vreo amintire, în vreo carte... Și-atunci eu?! Eu... nimic. Doar dădusem la o parte nițel perdeaua... încăpățânată ca întotdeauna. Nesupusă.

Maria avea fața prelungă, zâmbetul larg. De unde o cunoșteam eu pe femeia asta? Unde o mai văzusem? În mod cert o plăcea pe Mama. Altfel cum ar fi stat în poartă ore în șir la vorbă fără să moară de plictiseală?! Sau de șale? Își striga orătăniile dis-de-dimineață. Desculță. Dezbrăcată. Cu o floare galbenă de mușcată crescută direct din tâmplă. Făcea pilaf bun Maria. Și colaci. Nu era niciodată supărată. Și-apoi cum să fi fost când se născuse cu fața numai un zâmbet?! Era pocită! – se auzise o vorbă. Cum să râzi așa întruna? Și oamenii treceau ponosiți, cât se dau ei de vii. Maria își priponea măgărușul. Își lipea obrajii grăsulii de urechile lui catifelate. Iar își striga orătăniile. Ieșea la poartă. Înflorată. Cu zâmbete cât pentru zece. În gârâitul celorlalte, îl auzea pe al ei. Cum bătea cu tandrețe un cui. Cum se încrunta de formă. Și, prefăcut, se răstea cu glas gros de stăpân la un câine. Mâine era din nou zi de câmp. Așeza uneltele. Coasa a mai bună. Ascuțea săpăliga. Punea hamurile la soare să-și revină. După atâtea zile de stat. Îi simțea mersul inegal, șontâc-șontâc, prin curte. I se rupea sufletul. De piciorul lui mai scurt... Era din lemn? – chicotiserăm noi, zgâtiile. – Sss! – ne oprise elanul Bunicul. ... – sigur trebuie să fi fost din lemn! Ca să vezi, un om din carne și din oase și... din... lemn! Îl auzea... îl simțea... îl încuraja. Căci Minea (Minuș o stâlciserăm noi!) fusese fecior de oameni înstăriți și o iubise din prima pe Maria, cu vreo 20 de ani mai tânără decât el... Și la horă i se scurseseră ochii văzând-o dănțuind cu altul. Stând pe cea mai adâncă margine, nici prin cap nu-i trecuse să-i poarte pică. –Vrei să fii nevasta mea? – o întrebase fără să stea prea mult pe gânduri. Căci Minea-Minuș avea pământuri nesfârșite și un străbunic care fusese țârcovnic, pe-aci pe la o biserică dintr-un sat vecin... Și Maria era mândră. Da᾿ s-a dus după Minuș. Tânără de tot. Desculță. Dezbrăcată, Cu o floare de mușcată galbenă crescându-i direct din tâmplă. N-au avut copii. Probabil, din cauza lemnului. ... dar dintr-un lemn – auziserăm noi – se puteau face și cruci, nu doar picioare... Și Maria nu contenea să zâmbească. Și când plângea zâmbea Maria. Sufletul ei era un ursuleț din catifea care în mod constant refuzase să se facă mare, să îi mănânce pe ceilalți. Aproape sigur așa se explică și faptul că mâinile ei, vorba ei, uitătura păstrau intactă aroma de pâine dospită gata să fie băgată în cuptor. Chiar și în ziua aia în care, oricât și-a ascuțit simțurile, nu a mai auzit decât gârâitul.



Am vrut să văd... am vrut să aud... să simt mai ales... N-am putut să dau la o parte noaptea aia în care, copil mic de tot încă fiind, am înțeles pentru prima dată că și casele se puteau face nevăzute. Cu oamenii lor cu tot. Că paznicii oricărei ulițe urmau constant să se împuțineze. Și, oricât m-aș fi opintit eu, dealul Dobrișanului avea și el să se facă din ce în ce mai mic. Că, într-o bună zi, cineva și-ar fi chemat prietenii. Să le arate. Un mușuroi de furnici: sigur urma să vină ploaia!