Aș vinde iubirea la buchet
( eseu despre nebunia frumoasă)
Aș vinde iubirea la buchet, fericind oamenii. Izolat într-un spațiu confuz, lângă poarta spitalului neuropsihiatric. Stau marginalizat pe o tarabă agățată de gulerul răvășit al cămășii, întărit de un colier nesfârșit cu dăruire, am adunat inestimabile gânduri plăcute.
Toți uităm să dăruim iubire, uneori uit și eu, până bucuria capătă ambră nepotrivită oamenilor hâzi. Și melancolia se vinde risipind intenții. Nu mă poticnesc, caut locul potrivit, locul oamenilor răvășiți, trecuți prin suferințe.
Lor le vând iluzii, deținând termenii parapsihologiei, umblând acolo unde e nevoie. Aș spune că sunt un impostor, dar nu, tangențial poate, însă mă diferențiez prin crez. A crede în acțiunea perceptibilă, e o încununare a noilor simțuri ce-ți crează o stare de beatitudine și bucurie pe termen scurt.
Negustor de iubire, aștept suflete nefericite, spre a le ferici. În zadar!
Oamenii din ziua de azi nu au nevoie de fericire palpabilă, își vând trupurile ieftin, la gramaj, se așează pe taler și trag pe nas fericire. Alții rămân într-o lume imaginară, depresivă. Pe acești nefericiți pot să-i vindec. Să stau alături, să fiu o prezență vie, să nu mai vorbească singuri, să le ofer brațele mele și inima la nevoie.
Azi nu am vândut, așa că strâng buchetele la ceas târziu. Nimeni nu caută să-și fericească sufletul azi. S-au obișnuit cu drama, consumă din roadele ei până cad într-o depresie indusă.
O bătrânică întreabă: cât costă maică buchetul cu iubire?
Doi poli, cât de-o țuică.
Fira-ți ai dracu' de nebuni, umblați liberi și-n casă nu-i nimeni!