Anii treizeci în Europa s-au manifestat cu avânt industrial, dar nu pretutindeni. Ca parte componentă a României, Basarabia nu avea nevoie de mașinărie, oricum fiind bună de lapte.
Neculai pe atunci era cu gospodărie, câmpuri și grădinărie, vite cornute îngrijite, familia îndestulată, chivnița încărcată... Dar nu se simțea pe deplin împăcat. Dinspre Micul Paris veneau noi și noi impuneri, pe nicovala comunară proletarii încă mai îndoiau cu barosul ultimii proprietari... Servitorii regelui, nesătui cum erau, cel puțin lăsau omul gospodar să muncească, cât de cât să trăiască, pe când bolșevicii îi dezbrăcau cu totul, asta petrecându-se în cazul mai bun...
– Și ni fașim, Mărandă dragă, dacă într-o zi dau rușii peste noi? – își întrebă odată Neculai nevasta.
– A să facem toate chipurile să ne împăcăm și cu dânșii, să le intrăm și lor în voie. Doar n-a să te bați cu națiile lor.
– Drept spui, da m-am cam săturat eu di li intrat la toți în voie. Românii ni stau în schinari, rușii pândesc din coastă, așteaptă momentu... Stau și mă gândesc: Părinții ni-s morți, ce ne ține pi noi aiși? Oari să nu vindim tot și avem di vândut, să îngrămădim niști bani, să ne strângem catrafusele și să ne luăm tălpășița... cât mai diparti, păn nu-i târziu.
– Eu vin după tine!.. Numai spune, care rai ne așteaptă anume pe noi, cum se cheamă el și unde-i, încotro s-o apucăm?
– America! Trebuie să plecăm în America!
– Iar America?..
– Iar! Da ție șini ți-o spus di dânsa?
– Soacră-mea Maria.
– Am știut eu că femeile nu pot ține secrete...
– Chiar ai vrut să pleci, atunci?
– O-o-o!... Di nu erai tu, demult eram dus.
– Tu crezi că acolo ne așteaptă câinii cu colaci în coadă.
– N-am spus asta... Da acolo-i libertati... Omu fași și vre el, nu-i apăsat ca aiși. Acolo-s o grămadea pămînturi di lucrat, libere, pârloaje ca auru... Ea câte vrei, dijeaba, fără să plătești o capică...
– Frumos sună cuvintele estea, le-am mai auzit și-n altă parte. S-ar putea să aibă șeva bun într-însele. Hai să înșercăm, da mai întâi ti duci tu. Vezi care-i treaba pe acolo, scrii scrisoare, eu vând tot, iau copchiii și vin cu toții la tine. În caz contrar, dacă șeva nu-i așa, te întorși acasă...


După înțelegere, în prima zi de târg Neculai a scos pe poartă boii, doi la număr. Pe urmele boilor trotina un cârduleț de mioare, frumoase de rupeau suflete, conduse de un țăpoi încoronat în coarne mari fluturându-i deasupra capului, și o tălancă gălăgioasă, cu o curea lată de semețu-i gât atârnată.
Loghin, băiatul mai mare a familiei, dintr-un colț de ogradă se uita cu jale la vietățile de vânzare, el fiind unicul din casă împotriva plecării. Știindu-l inimos la orătănii, tată-său l-a lăsat acasă. L-a luat de ajutor pe Manole, băiatu mai mic – puștan de nouă ani, baci înnăscut; vesel, vioi, mereu fluierând melodii repetate sau de el inventate; avan la năzdrăvănii, bun și la treabă de gospodării.

În seara petrecerii, Măranda pregăti bucate, ridicase din rezervele ei o sticlă de vișinată, o împletise pe Cătișoara (de doi ani) și o gătise, îmbrăcase băieții, și ea se chitise la oglindă, ca lui Neculai – pe unde nu s-ar duce, pe unde n-ar trece el... – să-i rămână închipuire frumoasă, aparte de fotografiile puse din timp în valiză. Au stat cu toții la masă, au mâncat, au băut vin, și lichior, i-au dat și mezinei o linguriță... Au mai stat la sfaturi, apoi împreună s-au pus pe îngânat cântări de suflet.
Dimineață, încă pe întuneric, trăsuri de cai tari se uniră la capătu satului și luară Valea Lărgii în jos. La Cahul, carele goale au rămas, că a douăza aveau de făcut cale întoarsă. Drumeții veniți cu ele, urcați în bărci cu plată, au fost duși la Galați, de acolo să ajungă la apele sărate. În portul maritim, sătenii au cumpărat bilete și s-au suit pe un vas mare.


La zile și nopți de plutire, vaporul de Constanța a intrat în largul mediteran. După o ploaie îndelungată, într-o zi afară s-a înseninat. Pasagerii au ieșit la soare. Curioșii, neobișnuiți cu marea, lipiți de borduri, ceasuri întregi nu-și dezlipeau ochii de la apă. Asta făcea și Neculai. ”Ei cum să trăiască omu o viață, măcar odată să nu vadă așa frumusață?.. – își spunea el, cu privirea pierdută-n valuri. – De s-ar fașe Măranda aiși, lîngă mine ... D-apoi Manole?.. – Așiala nu stă locului, vre să prindă rechinu...” La numărate zile de despărțire, ca orfanul tânjia după familie... La ce se aștepta el mai încolo, în alt capăt a lumii?.. Asta mai tare decât toate îl apăsa, deși, de moment, se controla.
– Ia haideți fraților să hălim șeva, că azi, cu legănatu ista di corabie, n-am pus rouă -n gură – a strigat Neculai la sătenii posaci, tăcuți și amorțiți. – Bem și un rachiu, să mai uităm de lenevie, numa, pe urmă, să nu ni dăm de-a dura ... Să mîncăm afară, că pi așa vremi în caiută niși păduchii n-au cu și răsufla.
Ziua ceea, aparte de domneasca-i frumusețe, mai era și sărbătoare ortodoxă. Pe puntea mare, mai nu se găsea loc de călcat. Călătorii ieșiți la soare, grupați, separați, care așezați, care în pirostrii, își devorau bucatele. Sătenii s-au pus pe umblate, în zadar. Atunci, Neculai porni să caute loc singur, lăsându-și sătenii într-o margine de bord. Se învârti el, se înghesui, se vârcoli...– tot degeaba. Nimeni nu se ridica, nimeni nu pleca... Dimpotrivă, a treia clasă de pasageri tot mai urca, parcă nu văzuse lumină de o viață. Când să plece el la ai săi, dintr-o parte, un omulean îi făcu din mână, să se apropie. – E cam greu să găsești azi un loc sub soare în tot târgul ăsta –
observă omul, șezând la o roată de meseni. – Așa este, mă duc jios, n-am răbdare să mai caut. – Nu-ți strica inima în ziua asta frumoasă... Vino cu noi, facem loc.
– Aș veni, cu plăcere... Nu-s singur. – Veniți cu toții, doar n-ați fi o sută. – Sîntem cinci. – N-am dreptul să-ți ignorez pretinii, adu-i pe toți încoace.
– Da or să încapă? – Oomeñii buñi încap. No-o, Du-te de-i adă, că ñe mai grămădim.
Intrați în cerc, sătenii au întins mâncare pe prosoape brodate. Neculai, mai delicat la a lui purtare, a spart două nuci fără grabă, a pus miezul jos apoi a scos sticla de rachiu din desag și hai să cinstească roata, începând cu omănosul omulean. – Luați pită de-a noastră, luați telemea, salam... – a îndemânat ultimul. – Corvine, toarnă fuga o țâră de palincă. – No, servus! – numai zise dregătorul și trase pe gât tot păhăruțul odată. Neculai, care nu recunoștea tărie mai tare ca rachiul lui, făcu la fel.
– Auleu!!! Aista-i foc..! – oftă el înnădușit, lăcrămând, ca racul fiert înroșit, stârnind la râs Ardealu... După masă, oamenii nu se grăbeau să lase puntea. Într-o margine a vaporului, auzuri fine scrijeli vioară plângătoare, la care se alipi clarnet, baian, trompete două, nai, trombon... și hărțăgoasa dobă, în stare să încuie strigăte de vânt și înspumate valuri stând la vorbă
Cam în glumă cam în adins, muzica se răspândi în toată corabia cu cântările-i dulci, amare, mângâioase, zgârietoare... Când răsună bătuta de Hunedoara, primitorii ardeleni; în frunte cu zâmbărețul omulean, se încinseră într-un brâu strâns a lor, trăgându-i și pe basarabeni la tropăit apăsat. Neculai, cu fruntea-i sus, legat de brațe din amândouă părțile, bătea podeaua în ritmu moților, parcă numai asta și făcea de la naștere. Da cum săreau și chiuiau sătenii lui, când bengoșii muzicanți îi aprindeau cu repezita sârbă de la Prut...


La două săptămâni și ceva de la faimoasa petrecere, într-o după amiază, o păsăruică singuratică a fost zărită deasupra navei.
A douăza, mulțimi de pasageri au părăsit caiuta înainte de vreme. Pe puntea mare pescăruși curajoși se plimbau ca la ei acasă, lăsând pufuri și găinați pe scânduri proaspăt spălate. Nu asta schimba la față obositul călător. Minunea era că din capul corăbiei se zărea pământul. Spre amiază, țărmul continental se vedea ca-n palmă, de pe tot vaporul. Pe fonul înaltelor clădiri ale gigantului oraș se deslușeau macarale portuare, ce prea puțin atrăgeau sosiții. În acele ore culminante, sute de luminate priviri aținteau distinsa Primadonă a libertății americane – crezul epocii, simbolul avansatelor aspirații seculare... Situată pe muchia oceanului, în locul cel mai deschis, încoronată de razele celei mai juste justiții, mitica eroină își dirija blânda viziune spre soare-răsare. Urmărind în tainica tăcere promițătoarea statuie americană, sosiții își făceau cruce după cruce, mai tare ca pe Cel de Sus rugând-o în șoapte să-i aibă în grijă, să le poarte norocul...
Debarcarea s-a procedat repede. Trecuți prin săli de vamă și frontieră, venetici adunați din toate colțurile lumii erau divizați în grupuri mari și mici, în funcție de ce aspect aveau, haine ce purtau, limbi ce vorbeau, de unde migrau, din ce nații proveneau... După primele controale, sătenii, în frunte cu Neculai, neștiind încotro s-o apuce, s-au luat după curent. Așa au ajuns ei la niște rânduri lungi, numai bune de încercat răbdarea. – Ia duceți-vă careva și vedeți la ce-i rându ăsta. – Și o dat în tini, Neculai, di te-ai ascuțît la limbă – observă unul.
– Mi-a plăcut graiul de pe vapor: corect, pus la punct, sună frumos... Du-te de vezi ce-i în față, și apoi mai povestim.
Trimisul s-a dus, și s-a întors. – Ce-ai văzut în față? – Îl întrebă Neculai pe consătean. – Hai, lămurește-mă, clar și cuprinzător. Spune în așa fel, ca să te înțeleagă nu numai primaru satului, da și frate din Hunedoara, și ministru de la București. Ne-am ascuns în fundătura aia de sat...
– Îmi pare bine de vorba frumoasă, da mai di folos ne-ar hi americana, chiar și mai stâlcită... Și să hie acolo? – Numa uși cu cruși roșii... On român o zîs că-i control medical. – Aaa! Vor să vadă dacă sîntem buni de muncă, dacă n-avem rîie, păduchi... – adăugă cineva. – Au dreptate. Șini ari nevoie di buboși, răpănoși, oftigoși?...
După revizia medicală, străinii erau conduși la birouri de anchete. Tălmacii interogau în grabă, explicau pe scurt drepturi și obligații, apoi arătau ușa. Odată puși la punct cu acte și legea în vigoare, imigranții erau conduși la loc de trai temporar, cu masă și pat a statului american, pe termen de o lună. Azilul provizoriu se prezenta un complex de cazemate vechi îngrijite, între ele unite prin largi pasaje și strâmte coridoare. Nu departe se afla și bursa muncii, podeaua căreia trebuia călcată de trei ori pe zi.
De la bun început, situația nu era de speriat, nici de bucurat. Cartina* de acasă nu se potrivea cu cea de la fața locului. Pe străzile orașului hoinăreau lumpeni degradați fel de fel. Gloate de șomeri proletari atacau bursa și asediau cu pancarde sindicale reședințele înaltelor instanțe, insistând la drepturi și iar drepturi în ordonate strigăte impulsive, amestecate cu gesturi agresive. Într-o seară, mutre moarte cu pumni mari au pătruns în cazarme, au scos la loc văzut doi venetici și le-au nimicit pofta de a mai lucra în port pe bani de rîs. Reieșea că străinii încurcau ițele muncitorilor locali, în lupta lor contra milionarilor. Îndepărtat de ideile proletare, Neculai s-a îngrijorat. Nu revoluții căuta el, la mii de kilometri plătiți... El tindea la pământ, da nu știa cum să scape din adunătura ceea de lume revoltată... Ce să facă, și cum să ajungă la câmpiile din gazete???

Zile tot treceau, nopți se tot strecurau, înapoi ”pă dreacu” se mai întorceau. Unii imigranți plecau, alții poposeau... lumea din bărăci nu mai scădea. După cum se auzea, cei care părăseau reședința erau împrăștiați departe, unde pustiau vaste terenuri cultivabile – parte din harta grandiosului proiect de dezvoltare, controlat de însuși Prezidentul. Înfiripați de vorbe strecurate în rândurile românești, Neculai și tovarășii s-au făcut răbdători, și mai înțelegători ca în primele așteptări. Odată și odată, trebuia să le râdă și lor fortuna.
Într-o dimineață de bursa, totuși, sătenii au fost menționați într-o listă solicitată de fermier apusean. În aceeași zi, camion mare, încărcat cu oameni și desagi, porni ușor în drecția gării de trenuri. O verzilă de om cu chip de hegemon, apărut de după poarta cazarmei, se lipi de bordul remorcei și ridică deasupra un zdulap păros, noduros... cu scrâșnet strâns într-un tot întreg, ca apel la unirea proletarilor din toate țările.
– De ce fugi, de aia scăpare n-ai – murmură Neculai în stil Hunedoara, observând neprielnica mutră a brutului ostaș sindical.
– Nu m-aș mira, dacă într-o bună zi o să ajungă aiștea la putere, cum s-o întîmplat la ruși – adăugă cineva, tot încet și în acelaș ton. – Mulțămim că Dumnezău ne îndepărtează de orașu ista vântos... – Acu, să vedem pe unde a să mai nimerim, că vedeniile de păn acu bune n-o fost. Oare amărîțîi iștea nu vor să hie și ei domni americani?.. Sau îs niște lenoși puturoși, care vor să trăiască pe schinarea altora?
– Da chiar tăți lodari?.. Îs pline ulițele... Poate nu vor să lucreze la pămînt, sau nu știu cum să-l muncească. Dacă-s mulți la oraș, poate-s puțini la sat?!.. Și asta, pentru noi, deloc nu-i rău! – Ce să ne apucăm acu de ghicit, a să vedem la fața locului. – Ghini, macar, că ne-am urnit. M-am săturat de cazarma șeia, parc-o țineam în schinare. O ghisam cum i se năruia podu peste mine...
– Da Noi?.. Undi eram noi în timpu șeala? – Alăturia, vă vărcoleați pe sub păreți. – O scăpat v-o unu întreg? – De asta nu mai știu, că mă trezăm înainti de a mă năduși. – Atunși, îi ghini... Însamnă că mai avem di trăit, și nu oleacă, da...
Într-o largă stație feroviară, călătorii au fost conduși la vagoane.


La o săptămână de cale sătenii au părăsit trenul. Afară-i aștepta un peronaș pustiu, o arșiță uscată și un car mare cu cai însoțit de bărbat negru ca-n ilustrații. El era omul care trebuia să-i călăuzească la noul punct de trai. Făcându-le cu brațul să se apropie, vizitiul s-a dat jos de pe capră, a spus ceva în limba lui și a mânuit valizele în spatele carului. Caii au luat-o lent din loc, ieșind la drum de țară cu praf albicios adânc, amestecat cu petricele și nisip.

Drumul șerpuitor ducea printre grămezi de petroaie, ca înadins înșirate de-a lungul unui lanț de dealuri și delurele muntoase, cu vârfurile în văpaia căldurii. În jur – țipenie. Trista uscăciune domina locul. Unde și unde se zărea buruiană mai verzuie doldora de spini lungi, copac singuratic, cu ramuri pe jumătate putrezite...

Arșița s-a ogoit doar când s-a noptat. Abia atunci drumeții s-au dat jos, să-și dezmorțească oasele, să mai ușureze și din greul carului. După miezul nopții, caii au tras la o casă. Veniții au fost duși la masă lungă, hrăniți la repezeală, apoi alocați în ambar cu saltele.
A douăza, glas de bărbat a anunțat deșteptarea. Hambarul, fiind doar una din încăperile auxiliare ale gospodăriei, era înconjurat de copaci rari și rânduri de legume. Casa de piatră, văzută încă noaptea, distanțată de încăperi, se vedea situată la marginea drumului. Un râuleț cu apă tulburie curgea alături, vărsându-se într-un iaz zărit mai jos, între câmpuri albite de bumbac, de care noii angajați știau numai din auzite. De fapt, obiectul lor de muncă nu era nepretențioasa plantă, ci o întindere de alături juruită desțelenirii.

Mai întâi de toate, lucrătorii înarmați cu săpăligi, târnăcoape și topoare grele trebuiau să măture cu tot cu rădăcini buruienile și arbuștii suprafețelor încredințate. Cactuși de o sută de ani, cu trei metri înălțime și ghimpii de un deget, trebuiau doborâți, tăiați bucăți, târâți la hat, la un loc cu aloi (cât omul) și tot felu de mărăcini tari la lemn. Pe urmă trebuiau scoase cioturile lăsate lungi, cu tot cu rădăcini. Pentru a duce la capăt lucrul început, trebuia de săpat, săpat... și iar de săpat în pămînt uscat, cu petre și petroaie amestecat, în zăduhul care se ogoia pe întuneric. La urmă de tot, petrele de la suprafață, cât și cele scoase la două șchioape de sub pământ, se cărau la margini, se clădeau în garduri...


Cam la o lună, câmpul început a fost adus în condiții de cultivare. Speranța sătenilor era să fie schimbați la munci mai ușoare. Cătrănitul vechil, în ciuda mutei lor așteptări, le-a dat în răspundere altă pârloagă, mai mare și mai anapoda. Ieșit cu totul din cumpete, Neculai și-a pus mâinile în cap, s-a apucat de strigat, de scuipat... Vechilul a sărit în șa, a râs, și-a apăsat pălăria pe frunt și dus a fost în a lui stihie.
– Așa nu să mai poati, frațîlor! – a reclamat Neculai, uitându-se cu ură în urma calului plecat. – Nu știm noi, șini aiși comandă cu adevărat. Pe stăpîn încă niși nu l-am văzut în ochi. Un lucru-i clar: dacă nu hotărîm șeva, vătafu ista ni scoati sufletu pi gît. – Asta-i înțăles... Da și să fașim, încotro o apucăm, mai ales că încă n-am priñit banii pi luna lucrată? – adăugă oftând unul din pământeni.
– Păi, noi aișia trajim mai tari ca boii... Eu unu nu mai pot, niși nu mai vreu. Încă și rana mă supără, mîine-poimîine s-or mai încîlci mațîli-n mini... copchiii... nu-i mai văd. La asta am vinit eu aiși, să trag ca animalu? – se stârni Neculai la ciudă, uitând limbaju Hunedoarei. – Nuuu!!! Asta o fac și acasă, dacă tari vreu, pe pămîntu nostru... numa nu la sfîrșîtu lumii, în chetrăraia asta, cu jăraticu deasupra capului. Așa niși roghii nu roghesc. Mă întrebam eu, di și în orașu șiala tulburat oaminii nu încap pi ulițe. Îi clar că o fugit di așa locuri. Îs gata să crăpe acolo de foame, da înapoi nu mai vin. Voi, frațîlor, fașiți și vreți, căutați-vă norocu undi vreți, cum puteți... Eu unu, mă întorc acasă, la puhavu pămînt care mă așteaptă... Mai diparti – hie șe-ar hi!

Sătenii, s-au hotărât toți să plece, numai că le trebuia bani de drum. O săptămână s-a ținut Neculai de vechil să plătească, tot repetându-i ”mani-mani!” pe unde-l prindea. Până la urmă, acela s-a achitat, cu toți odată. După socotelile lui scrise, cheltuiala depășea câștigul. Plata părea bunicică, mâncarea ieftină, dormitul gratuit, dar biletul de tren (incărcat pe umerii angajaților) costa parale. Ca urmare, băieții s-au ales cu bani de tiutiun.

A doua lună n-a fost ca prima. Vara fiind în decădere, soarele nu mai ardea ca înainte. Lucrul mergea mai cu spor, piatra se dădea mânuită mai altfel, și osteneala nu mai era ca la început, și anturajul părea mai apropiat. Odată, lucrând cu sătenii la poalele unui munte abrupt, Neculai se simți urmărit de la înălțime. Se uită în sus – nimeni. Se aplecă, scoase o rădăcină, se ridică să o arunce, iar se uită la munte – iar nimeni. Cum apleca ochii în pământ, îndată-și dădea sama că cineva de sus îi ardea spatele cu privirea, parcă se juca de-a ascunsa. Și totuși l-a prins, într-o coastă de munte, mai sus de un rând lung de pari, între ei uniți cu două linii de sărmă. Era un om, pe cal. După postura-i înțepenită, nu se ascundea. A stat el cât a stat, apoi s-a întors și a dispărut, cu tot cu cal.

După amiază, strania configurație iar s-a arătat, mult mai aproape. Stătea pe o stânculiță mai jos de pari, văzut ca alături. Era un bărbat cu suliță lungă într-o mână. Avea părul negru, lung, prins de jur împrejur cu panglică roșie ce strângea în mijlocu frunții o pană colorată, deasupra capului înălțată. Torsu-i dezgolit, musculos, de un bronz roșietic, lucea cu vigoare în bătaia soarelui. Mijlocu-i încins cu brâu roșu trecea într-un pantalon deschis, acoperindu-i până-n glezne picoarele îndoite spre grumazul animalului încălecat. Calul – înalt, bălțat, și coama lungă dată pe o parte, o jumătate albă-gălbuie și alta cafenie, stătea nemișcat, ușurel înfoind coada-i mătăsoasă. Fața alungită a vânătorului, severă, neclintită, cu larga-i privire adâncită în munții depărtați, cu tot cu ținuta lui semeață demonstra Valoare.
– Ia mândreță di om, mă băiete, bate departe cu ochii, la noi niși nu să uită, parcă am și la dănsu niște gunoaie – menționă oftând un consătean.
– În afară di asta, altșeva mai bun n-ați observat? – replică ușor Neculai . – Uitați-vă, numa și hărmăsar... Unde s-a mai văzut?!..
– Da, îi frumos tari!.. – oftă altul, de când se știa, înnebunit după cai. – Aș lucra un an la chiatră, numa să duc acasă un mânzoc de la dânsu.
– Oare și nație de om să hie, di-i așa fudul? – Aista-i indian cu chelea roșie. Albu-i venit, negru-i adus... El – nu! El îi acasă!!! Și dacă-i mîndru, înseamnă că încă se simte stăpîn, chiar dacă demult nu mai ocupă așa post. Oameni ca dînsu nu să dau bătuți, vînduți... nu se deprind cu năravuri, reguli și legi străine... Aiștea mor, da nu se mai schimbă. El, precis că-i din jiță de căpetenii. Îngrăditura asta îl mărjinește, il strâmtorează.., da lui ii în... – o sare cînd vre, răsuflă cum îi place... Și brava lui! Aș vre să văd cum trăiește, da n-a să hie chip. Îi inchis tare, are lumea lui... și alta nu-i trebuie.

După înfățișarea aborigenului a mai trecut timp. Câmpul mare a fost în întregime curățit și dat pe mâna cultivatorilor. Cu ocazia dată, și-a făcut apariția stăpânul: fără cilindru, frac, baston... și fără faeton. Călare pe un cal de rând, îmbrăcat ca și vechilul, colbăit din cap până-n picioare, jupânul venea însoțit de un car cu domni întunecați, mai rău ca el îmbrăcați. Satisfăcut de încheierea lucrărilor, patronul a plătit banii, a făcut masă mare, a împărțit ciocolate, tabac și tărie. A douăza, pe-noptate, carul încărcat cu albi plecă spre gara trenului. Neculai aruncă o ultimă privire la tot ce rămânea, își făcu cruce și ciuli urechea. După munte se auzeau bătăi de tobă, chiuituri... Indienii, în a lor largă strânsoare, sau erau în mare sărbătoare, sau se bucurau că mai plecau din nepoftiții musafiri.

Drumul înapoi a fost același. S-a schimbat doar direcția, ordinea mijloacelor de transport și dispoziția celor osândiți, în ochii cărora nu se mai nota ardoarea de la sosire. Neculai nu se simțea apăsat de insucces. Nu-i mai părea rău nici de perechea de boi, nici de oițele vândute. Firea-i impulsivă îl făcea să uite repede pierderile. Altceva-l frământa: Într-o jumate de an de despărțire îi trimisese Mărandei doar o singură scurtă înștiințare – precum că ajunsese în America sănătos, fără grețuri, uragane... De fapt, nici nu era mare amator de ticluit scrisori... Mai și văzând unde nimerise, cu totul i se întoarse de la compuneri.
Atunci îi era scârbă de situație, atunci și justificarea era bună. Avea oare nevoie Măranda de jalobele lui? Clar că nu! Da nici minciuni gogonate nu putea să-i scrie, nu era în stilul său. În cazul dat, proslăvita tăcere de aur părea a fi cea mai potrivită. Companionii au dat acordul să procedeze la fel, să nu stârnească lumea din sat cu noutăți neașteptate. Una e să încapă pe mâna femeei o scrisoare de jale, cu totul alta e să i-o citești tu, aflându-te lângă dânsa în carne și oase.
Mărinimos din a lui vița, înainte de a părăsi continentul american, în ciuda situației, Neculai cheltuise pe cadouri o bună parte din banii rămași. Desagii ticsiți de cumpărături parfumate ceva însemnau, dar nu aveau putere să-l slăbească din insistenta decadență.
Deși se credea om cumpănit, tare cu duhul, până atunci nu se simțise pustiit pe dinăuntru... Nu avea el teamă de Măranda: să-l stârnească la bucluc, să-i toace mințile, zile fripte să-i facă... Ea era altă natură de femeie, nu știa de sfada... Avea într-însa un calm aparte, vrăjitoresc, știa să asculte și să conducă vorba în așa fel, încât să poată fi și auzită, și înțeleasă. Cum se încumetase el să o lase, o jumătate de an, doar cu o singură știre – trei cuvințele oropsite scrise pe întuneric, la repezeală, ca furate???.. Cu ce drept obligase el la retrăiri bunătatea de femeie? Ce pedeapsă i se cuvenea lui pentru asta? – Nici una. Doar asprita mustrare de minte îl rodea la inimă. Era puțin? – Nu. Mult? – Da, prea mult, sau... cine știe? În tot cazul, altfel nu putea, așa era El.


La Constanța, când sub cizma venitului se făcu resimțită tăria pămîntului, retrăirile s-au domolit, ca apoi, la intrarea în sat, să dispară cu totul, mai ales că primăvara mustea în a ei revărsătoare prosperare. Pe imașuri înverzite se zăreau cârduri de mioare, cu mei și cârlănași amestecate într-o culoare. Țarine de grâuri orzuri și secare, scăldate în a soarelui blândețe, stârneau la viață cu a lor învietoare verdeață. Săptămâna Mare își consolida prezența. Unde te uitai – case albite, proaspăt văruite, garduri, porți vopsite, tufari, pomi plini de frunze, unii încă în floare, precum miresele la nunți, gătiți de a naturii sărbătoare...
Americanu Mocanu se apropia de casă, cu aprinsu-i suflet în brațe. Mahalagii se uitau la el de după garduri ca la o fantomă, mai să nu creadă că era anume el, și nu altcineva. Avea musteața pleoștită, obragii – altă dată rumeni – dădeau în palid, fața uscată, nasul ca de ceară subțiat... doar licărul din ochi demonstra că încă mai trăia...
Intrând pe poartă, venitul a lăsat desagii, și-a făcut de trei ori semnul crucii, după care s-a lăsat în genunchi și a pornit la măsurat ograda.
Casa părea pustie, dar nu era așa. De undeva, s-a arătat Cătișoara, apoi și Măranda cu un coș subțioară... Neculai, în genunchi cum era, s-a apucat de sărutat bătătura, toată laolaltă, cu ochii în lacrimi tot zicând: ”Aista ni-i raiu! Asta ni-i casa, Mărăndică dragă! Aista-i pământu nostru di aur!..”
De se făcea atunci pe-acolo și urâciosul moș de la Fălciu, cu ale lui mânoaie, de coarnele plugului îngroșate, de friguri nordice crăpate...


Cam în așa mod s-a sfârșit aventura. Maranda și copiii, pregătiti de plecare în felul cel mai hotărât, s-au bucurat de întoarcerea stăpânului. Familia s-a aciuat la locul vechi, continuând să trăiască în liniște și înțelegere. Toți au fost atenționați cu cadouri.
Din daravela cu America, mai pricopsiți au rămas Neculai cu mezina. El s-a ales cu o torbă de mahorcă de categorie, de care nu știa nici boieru satului. Catea s-a îmbogățit cu titirez mare colorat, păpușică din petici colorate și o pereche de cioboțele colorate, din greșala cuiva nimerite pe acelaș picior. Cu o jucărie într-o mână și alta în cealaltă, împopoțonată cu cizmulițele americane de un roșu bătăuș, fata alerga jucăușă toată casa. Anul cela, și următorul, când răsuna muzică la o nuntă de mahală, fata găsea ciubotele, le încălța, ieșea afară și mărunțea tananica cu ele, de înfoia colbul pe sub ferestre.