FURTUNA

Păstorii care trăiesc vara pe înălţimile Hăşmaşului Mare sînt martorii - adeseori înspăimîntaţi - ai unor furtuni năprasnice. Nicăieri, cît cuprind ochii şi cît se duce închipuirea între hotarele ţării, nu plouă, nu ninge şi nu bate vintul atît, şi cu atita furie, ca pe acest colos de piatră, de care se sparg toţi norii Ardealului. Leagănul Oltului este o înfricoşetoare patrie a stihiilor. Chiar în iulie, poate fi acoperit cu bulgări mari de gheaţă, căzuţi dintr-un cer vînăt şi crunt. Frigul ce coboară atunci pînă la temelia lui, ofilind florile verii, sileşte oamenii să-şi îmbrace cojoacele, iar în sobe focul arde ca iarna. Prin ferestre, dincolo de pădurile de brad îngheţate, culmile se zăresc asemeni unor calote polare, stranii şi reci în alba lor strălucire. Ele par lăcaşul unei divinităţi colerice, care, de acolo, neincetat şi-ar descărca toanele asupra pămîntului.
Sint rare zilele în care colosul stă liniştit, fără să trimită în văi şuvoaie de apă, ceţuri groase sau valuri de frig. Cei din cîmpie sînt obişnuiţi ca, atunci cînd nu-l zăresc sclipind sub zăpezi orbitoare, să-l ştie învăluit în neguri ce nu mai sfîrşesc să se nască una din alta, dîndu-i mereu tîrcoale. Săptămîni întregi, piscurile lui nu mai aparţin acestei lumi: ascunse oricăror priviri dispar într-o zonă nepămînteană, pînă la care nici închipuirea n-ar putea răzbate. Oare ce se va fi punînd la cale acolo sus, dincolo de perdeaua de nepătruns a norilor?

Păstorii care îşi duc viaţa pe un atît de aspru tărîm sînt prinşi, ca într-o nebunie firii, chiar în inima acelor evenimente. Ele se pregătesc îndelung, vestindu-se prin tot felui de semne; dar pot izbucni şi pe neaşteptate. Şi tot aşa se pot sfîrşi.
Nu rareori, în miezul unei zile de vară, un abur uşor începe să plutească prin hăuri. Nu poartă în el furtuna, ci e duhul muntelui care se ridică din genuni, ca fumul din insula pustie, să o cheme. Cînd îl văd tîrîndu-se spre creste, leneş şi deşirat, ca un balaur molatic, oamenii nu mai pierd o singură clipă şi pornesc strîngă vitele, la adăpost de prăpăd.
Dar acesta nu se dezlănţuie numaidecît. Mai întîi, un vînt subţire prinde să bată prin brădet, dîndu-i fiorul primejdiei. Un timp, tot ceea ce e frunză sau creangă freamătă neliniştit, dezvăluindu-şi presimţirile şi teama. Apoi, intensitatea vîntului sporeşte, şi, deodată, întreaga pădure devine o colivie dementă, un adevărat balamuc, în care milioane de bufniţe ţipă cuprinse de spaima morţii. Astfel, se vesteşte ceea ce va să vină. Încă o clipă, şi nici acest vaier nu mai înseamnă nimic, faţă de urgia care începe. Mase de aer, deplasîndu-se cu o viteză ce le dă densitate de ziduri, se prăbuşesc asupra muntelui, încercînd să-l disloce. Acum, e prăpădul.
Pe buza unei prăpăstii, un brad începe să se clatine, pină ce îl atinge pe cel din stînga, apoi pe cel din dreapta, ca şi cum şi-ar lua rămas bun de la fraţii cu care a copilărit, şi, cu un salt tragic, se aruncă în vid. Alţii, duşi de nebunia generală, ţîşnesc pe urma lui spre destinaţii necunoscute şi fatale. Au să fie găsiţi într-un tîrziu, cine ştie pe unde, prăbuşiţi cu fruntea în ţărînă şi sfîşiaţi de răni, ca ostaşii căzuţi în bătălie.
O singură furtună, ce a bîntuit mai de muit acest munte devastat de violente cutremure de aer, i-a smuls de pe coaste, purtîndu-i în prăpăstii, cincizeci de mii de brazi. Ei se zăresc şi acum, ca o puzderie de oase subţiri, învălmăşite haotic şi putrezind pe funduri pierdute de văi.
De uraganele ce se abat asupra lor, chiar cele mai semete piscuri se simt ameninţate. Oarbe, brutale, masele de aer le lovesc în plin, încercînd să le smulgă din loc. Dar piscurile, îndîrjite, se împotrivesc. În faţa stihiei, pornesc şi ele să o infrunte, cu zeci de muchii tăioase, ciocnindu-se năpraznic. Şi urlînd. Mugetul lor de fiare geologice, cînd simt că vîntul incearcă să le arunce în prăpastie, răspîndeşte pe întregul podiş o nemărginită groază. Infernul nu poate cunoaşte asemenea urlete, ale unor dinozauri de piatră, înspăimîntaţi. În felul acesta, clipă de clipă, creşte neagra măreţie a furtunii.
La marginea de nord a platoului, se înalţă o creastă de calcar, ca o hîrcă de cal albită de vreme, şi chiar astfel i se spune: Muntele Calului. Asupra acestui ciudat craniu se îndreaptă toată nebunia vijeliei. Ea îl izbeşte bezmetic, năpustindu-i-se între dinţi, făcîndu-i să ţiuie sinistru, dar fără să poată smulge vreunul. Orbitele căpăţînii, goale şi albe, privesc cu nepăsare minerală atacul tempestei, care, nici arcadele lor neizbutind să le clintească, alunecă pe deasupra şi cade, urlîndu-şi neputinţa, in gol.
Rafalele următoare, parcă presimţind că dincolo nu le aşteaptă decît neantul, se năpustesc cu şi mai multă înverşunare, încercînd să o nimicească, într-o dezlănţuire care atinge paroxismul. Dar îndărătnica tigvă rămîne neclintită, şi, în bătaia dementă a vîntului, dinţii ei rînjiţi scot un şuier ascuţit, plin de o drăcească batjocură.

Acum, deasupra podişului pluteşte o lumină tulbure, de fund de ocean în adîncimile căruia moluşte uriaşe se tîrăsc pe nisip. E o lumină de sfîrşit de lume, în care flota norilor se arată în larg: greoaie, neagră, ameninţătoare. Învăluind piscurile, ea îşi descarcă asupra lor toate gurile de foc. Spaima care urmează dilată ochiul firii. Arzînd, o secundă, granitul, trăsnetele alunecă în abis,lăsînd în urmă ecoul a mii de catapetesme năruite.
Enormi şi înfuriaţi, cuirasate trăgînd cu toate tunurile, balauri împroşcînd cu groaznice veninuri electrice, norii asaltează muntele. Dîrz, neînduplecat, zburlit, el rezistă cu întreaga-i fiinţă de cremene. Într-o rapidă alternanţă, de întunecimi de iad şi lumini orbitoare, trăsnetele curg pe stînci, înverşunîndu-se să le ciuruiască. Armăsari de foc, herghelii apocaliptice, galopează din creastă în creastă, scăpărîndu-şi fantasticele potcoave. De neîndurat, cerul şi pămîntul se înfruntă, dovedindu-şi fiecare năprăsnicia.
Un timp, ce nu poate fi măsurat în nici un fel, se aude numai năucitoarea canonadă. Mereu crapă colosale zidării, mereu nevăzute catapetesme se prăbuşesc în genuni. Totuşi, în cele din urmă, bubuiturile încep să scadă, pînă ce se sting cu totul, iar deasupra mult încercatului podiş se aşterne o linişte mirată şi prevestitoare. Presimţit, aşteptat, un nou act se pregăteşte, în care prind să cadă, grei ca de plumb, cei dintîi stropi ai ploii. Ei lovesc, cu o tărie egală, piatra arsă de fulgere, cadenţîndu-şi mînia: - Pînă cînd, piscuri neclintite, veţi abuza de răbdarea noastră? Cît vom mai îndura trufia voastră, fără margini? Nu vedeţi că zadarnică vă este îndărătnicia? ... Fiind cei care au trăit, pe bolta cerului, toate întîmplările din istoria tuturor timpurilor, discursul lor nu poate trezi, nimănui, uimirea.
0 lungă clipă, el răsună, marţial, pe culmi. Apoi, adevărata ploaie începe, fiind oricui, prin nemaipomenita-i înverşunare, prilej de a crede într-un apropiat înec al pămîntului. O nepătrunsă perdea lichidă se lasă asupra munţilor, acoperindu-i sub grelele ei falduri. Aerul prin care trecea lumina zilei şi mai zburau păsări a încetat aproape să existe. Apa i-a luat locul, moleculă cu moleculă, şi un singur gest nu poate fi îndrăznit în acest univers ce nu mai păstrează nici una dintre legile-i de pînă acum. Totul e numai apă, o pînză nesfîrşită, cotropitoare cascadă. Iar în locul trăsnetelor, un vuiet infernal se dezlănţuie. De jur împrejur, de sus pînă jos: torentele.
0 puzderie de vipere fluide aleargă printre stînci, muşcîndu-le isteric şi zdrobindu-şi gura în muchiile de cremene. Şuierînd de durere, se adună intr-un jgheab mai larg şi atacă din nou, cu puteri înzecite. Dar iarăşi îşi sfărîmă dinţii, şi vaierul lor urcă în văzduh, înveninat, amarnic. Fiece povîrniş e năpădit, ca în delir, de îndîrjitele jivine. Mereu ţîşnesc, din toate părţile şi în toate părţile, turbînd de furie. Iar peste zvîrcolirea lor, din adîncimi, urcă un uruit greoi, de pietre de moară, pornite să macine temeliile lumii: puhoaiele de pe fundul marilor văi.
Însă cel mai mult, şi mai halucinant, se aud prăpăstiile. Acoperite de întunericul greu, de funduri marine, cu care s-a dezlănţuit stihia, nu pot fi nici întrezărite, dar toată puterea lor de a înspăimînta a devenit sonoră. Aşa cum se vedeau, acum se aud: înfricoşetor. Înfricoşetor se aud. În abisurile de piatră, torentele se zdrobesc, cu groaznice mugete, ca la venirea zilei de apoi într-o furibundă colcăială de balauri.
Pe întreg podişul, densa pînză de apă ce cade din văzduh, înecîndu-1, n-a contenit o clipă. Cuprinşi de teama unui nou potop, păstorii privesc şi ascultă. Sub haotica revărsare, coliba în care sînt înghesuiţi pare barca unor naufragiaţi, o biată coajă de nucă, rătăcind în voia valurilor pe un ocean bîntuit de taifun.

Dar, ca şi cum zeitatea acestor înălţimi ar voi să arate tot ceea ce îi stă în putinţă, cerul se înseninează pe neaşteptate şi într-un timp neînchipuit de scurt. Astfel, aceeaşi zi, care atît de mult păruse că va fi a unui catastrofal sfîrşit, se încoronează cu un feeric apus de soare. Unul dintre acele apusuri care prefac Hăşmaşul Mare, pentru privirile uimite ale Ardealului, într-o cetate cuprinsă de flăcări, într-un inimaginabil diamant.
Mîngîiaţi de razele asfinţitului, munţii strălucesc ca în odăjdii de sărbătoare. Departe, pe talazurile liniştite, Ceahlăul pluteşte cu toate catargele şi punţile vopsite din nou. Leoarcă de ploaie, pădurile exultă fericite. Cît cuprind ochii, nu e decît legănarea lor verde, triumful total al celui de-al doilea regn. Iar în această uriaşă bucurie, firea pare că respiră întîia oară. Într-atît, tot ceea ce se întîmplă după marea furtună e ca un nou început de viaţă şi de lume.
Ieşind din colibă să-şi caute vitele, păstorii zăresc cîte un brad tînăr, purtat de torente, cu creştetul încă spre cer. Clătinîndu-se ca un catarg, el pare a prevesti, puhoaielor care-l tîrăsc la vale, îndepărtata lor ţintă. Pentru că, din clipa aceasta chiar, apele se şi întorc - ca la un sîn imens - spre mare. Rînd pe rînd, spumegînde, năvalnice, clocotitoare, sau line şi mistuite de nostalgie, vor înainta pe faţa pămîntului, asemeni unor şerpi mînaţi de dor şi duşi de speranţă. Dar, pînă să-şi împlinească visul, topindu-se în mereu tălăzuita albăstrime, vor avea de străbătut multe meleaguri, trecînd pe sub privirile - şi prin sufletul - multor oameni.

Trei rîuri, fiecare cu alt chip şi destin, se nasc din noianul ceresc revărsat asupra Hăşmaşului Mare.
Bicazul - a cărui scurtă viaţă îi dă totuşi prilejul
unei victorii cu care nu multe rîuri se pot mîndri - coboară, pe coasta răsăriteană, pînă la Lacul Roşu. Iar după ce întîrzie acolo un timp, ca într-un templu scufundat, cu mii de ascunzişuri şi taine, porneşte mai departe, dăltuind colosalele-i chei. Prin ele, îşi deschide un drum unic, spre şesurile domoale ale Moldovei.
De pe colinele acoperite cu păduri, Mureşul se îndreaptă spre apus, trăgînd un brîu de verdeaţă şi melancolie dintr-o zare într-alta a Ardealului. Undele lui oglindesc sate, oraşe şi cetăţi în care s-au ţesut o mie de ani de aspră istorie.
Iar Oltul, menit celei mai zbuciumate vieţi şi celei mai mari glorii, adună şi duce spre miazăzi torentele care s-au zbătut chiar în inima muntelui, acolo unde prăpăstiile ating nebănuite adîncimi, iar piscurile sălbatică măreţie.
Astfel, de pe aceste providenţiale culmi, leagăn de ape şi legende, coboară asupra cîmpiei cele trei rîuri - tinere, limpezi, cutezătoare. Dar, pentru a le aduce pe lume, şi pentru ca niciodată, cît va fi lumea, să nu le sece izvorul, doar el - Hăşmaşul Mare - ştie cît de neîntreruptă trebuie să-i fie veghea, şi cît de înverşunate bătăliile. Ridicat, ca o cetate de strajă, pe pămîntul Ardealului, aţine calea corăbiilor care alunecă pe cer, şi, în înfruntări dramatice, le obligă să-şi lase acolo nepreţuita încărcătură. Apoi, întorcîndu-se asupra lui însuşi, îşi numără brazii doborîţi de furtună sau nimiciţi de trăsnet. Însă nu i-a jertfit în zadar: din norii ce s-ar fi dus cine ştie unde, el a smuls, încă o dată, elementul primordial care însufleţeşte ţara.
În cele din urmă, ostenit de atîta luptă, eroicul munte se scufundă, cu toate crestele-i rănite, într-o profundă pace minerală.