La a mea sosire din Moldova, Torontul și Costa de Valentia se mai căleau în jarul ultimei luni a verii spaniole (septembrie).
Tipica lenevie sezonieră, la tot pasul marcată pe mutre picotinde, obliga tot muritorul să-și caute umbrire între pietre urbane, sub rari copaci de trotuare.., sau în a valului mediteran spumare.

A douăza dimineață am plecat la Malvarrosa, plaja mare a Valentiei. Vara era pe ducă, dar venea octombrie în sprijinul negoțului sezonier. Plaja Malvarrosa – albă și nisipoasă ca niciuna alta, cu doi km. lungime și 200 de metri lățime, situată în extrema estică a Valentiei, alături de grandiosul Puerto Maritimo – la ziua mea de revenire se mai agita în plin loizir. Pieile străine, nu așa albicioase ca în iunie, mai dominau coloritul multitudinii inșirate pe lângă apă. Dar, nu malul doldora de rotungite trupuri amorțite stărnea lacrima fericirii nestăvilite.
De sub turnul de vigilență a sectorului 3, unde obișnuiam să mă aciuez ca la noi acasă, de minune se admira virtutea portuară cu mastodontice macarale, sute; restaurante de prima linie – Divina Dorada, Emperador și Mariscada, dinspre care năzbâtioasa briză aborigenă sălta necruțătoare mirozne către germanicul nestăpânit gurman; trufașul hotel Las Arenas cu aripile-i de Casa Blanca, geamuri nalte și coloane sute,gata să ațină calea fluturaticei ambiții marine.
Cu toate acele (și alte) ospitaliere obiective de categorie, maxima admirație vizuală a Malvarrosei mereu o suscită calea pietonală de-a lungul plajei, la 200 metri de la apă, ieșită din barajul portului și tot întinsă două mii de metri măsurați până-n hatul Alborayei – plajei vecine mereu în curnuți, scaie... și măciulii de armurar cât pumnul, să nu mai pomenim și de toată mizeria civilizației băgată în nisipul necultivat.
Iar volburosul farmec senzațional, ce zi și noapte indeamnă obosita minte la romantice și curative meditări de faleză, nu se găsește în gresie, praguri.., și parapete de valoare decorând acea stradă a pasului toată laolaltă. Ci în chipeșii palmeros de Canaria, sute înșirați pe ambele laturi ale străzii pietonale (de români, cu justețe numită Aleea Malvarrosa) – drepți, ca brazii carpatini de groși, în vârfuri stufoși, cu tulpinile jos inundate de abuzive culori ale arbuștilor decorativi mereu în a lor floare căzătoare.

Revenit-am la draga plajă după o pauză de trei luni. Ziua se nota caldă, calmă, cu soare potent și malul alinat de largi valuri tiptile... Ce i-ar mai lipsi unuia ca mine, proaspăt poposit de la Vatră, cu sufletul nebunește animat pe anul întreg înainte.., mai și scutit de ofticoase obligații laboral- sociale? – Bună întrebare! Dar să răspundă cine vrea, numai nu eu – atât de alintat în largul vrăjitelor frumuseți peninsulare, hăt retrase de la cloacele ”cutiilor tixite cu milioane de sardine încă respirânde”
Ajuns la sectorul 3 de vigilență, am salutat salvatorii știuți demult, am lăsat jeanta cu haine lângă turnul de observație și am intrat în mare.
La 15-20 metri de mal, Apa mai sus de genunchi, caldă și domoală, îndemâna la fapte. M-am aruncat în primul val mai răsărit și am pornit spre adâncime, să înot unde apa e albastră-albastră, nu e năpădită de gunoaie modernizate, nu adie a urină, a...
Ajuns la o baliză a sectorului 3 – galbenă și mare văzută de la un kilometru, încă la început de iunie instalată cam la 250 metri de mal în rănd cu altele identice, intre ele distanțate cam 200 de metri – am luat-o înot spre Alboraya, în lungul demarcării.
Înotam fără grabă, doar agitând în ritm ușor mâini și picioare. Tot mișcând în voia zilei apa de alături – pe burtă sau pe spate, pe-o coastă sau alta.., atinsei a cincea baliză, ce plus minus însemna mia de metri înotați. Și atunci, obosit mai mult de văzduhul iodat și apa sărată, înconjurând baliza ca semn de închinare către neștirea adâncului, cotii lent spre plajă, să nu stîrnesc rutinarii cârcei la picioare, că mai îmi râmăneau 200 de metri lungi până la nisip.
Pe mal era ora unu, ce însemna că într-o oră jumate parcursei cam 1200 metri de apă. Înviorat de lăuntrica putere corporală ce o mai simțeam, m-am clătit cu apă dulce sub dușul apropiat și am pornit spre sectorul trei, lăsat aproape un kilometru.
Pe când amatori de plimbare pășeau în răcoroase vălurele, eu, depărtat de apă, desculț călcam în arțag nisipul încins de jarul amiezii... Făceam asta nu din trufie, prostie sau cine știe – ci doar ușor tentat de un obicei saharian (mai vechi și decăt cel dintâi turcesc divan), de care veșnic face uz astutul aksakal, călindu-si duhul în salubru-i crez moral.
Nisipul de amiază, numai bun de copt ouă, mai că nu mă preocupa. Cu vraja pustiului în brațe și talpile mai groase ca obrazul fără soveste, desculț călcam încinsa arină ca și țărâna grădinii de acasă.
Odată ajuns la sectorul trei, am pus rucsacul pe umăr, am salutat băieții vigilenți și am continuat traseul. Cam la un ceas, cu 4km. împliniți pe nisip uscat, am plecat la metrou. Astă procedură, inclusiv înotul, veri la rând o practicam de rutinară – in voia timpului, cu zero stresare, cugete în plină meditare, storsul trup în drumu-i de curare, duhu-n marea pistă de zburare... Ochiu-n rochii vânturate, zvelte busturi ca turnate, goale șolduri lucitoare, impecabile picioare, ca-nadins măgulitoare în a sexului favoare.
Ici-colea, întinse pe nisip, femele se mângâiau cu gingășie între ele... Iar teutoni cu bicepsi apoloni, din doi în doi lipiți de pânză cu dragoni, cu avan tupeu se căutau în ochii amoroși, direct în gingii își dădeau săruturi nesfioși, să-i vadă plaja doldora de curioși – liberi Occidentali democrați, profund civilizați... moralicește sexual formați... de Estica tărăgănare indignați.


Luna octombrie, ca pentru mine blândă și însorită, mai toată am dedicat-o Malvarrosei. Pârlit încă din Țeara Moldovei, în zile numărate m-am negrit ca un luzitan. în apa străvezie, soarele încă potent cocea mai lesne ca pe mal.
La 15 zile, primăria Malvarrosa și-a retras corpul de vigilență, cu tot cu steaguri, echipamente, moto salvatoare... Lume nu mai mișuna, unde și unde careva întârziat ca mine se mai scălda. Mă cățăram pe turnul de observație pustiu, agățam geanta la loc văzut și plecam la adînc.
Într-o zi senină, când balizele nu mai erau, tot călărind cu talent valuri groase și fără elan, m-am luat cu ale mele gânduri în desțelenire. Lenoasa briză favoriza plăcerea înotului. Încă nepătrunsă de răceala târzie, apa blândă albăstrie, străpunsă ca de o scrumbie, sporea hazardul în pripita-i avansare, ce vrei nu vrei pulsează-n mușchi vigoare...
Ajuns cu mintea la Smolitu de la Țeară, m-am lăsat pasiv pe spate, să trag iod cât nu intră. Alături, în ochii usturați de sare, un peștelău cât piciorul țâșni ca din tun, de nebun se înălță un metru asupra apei, se incovoie ca înainte de atac și se huștiuli cu zgomot la o șchioapă de mine, plioscăi obraznic apoi se afundă spre a nisipului domnire.
Era chefal prostălan și fără dinți, vara întreagă sarind pe lângă maluri de ape dulci și sărate. De se zvîrlea dihanie neștiută, precis că urinam pișata posesie a Malvarrosei...
Aruncănd privirea spre mal, m-am îngrijat. Hotelul Las Arenas, de lângă care intrasem în apă, era departe. O cale agitată, lată și spumată, în care mă aflam, se întindea dinspre țărm către lăuntrul apei întunecate de nori negri apăruți ca din poveste. ”Respeta el mar, respeta el mar!!!..”, îmi răsună în creier sfatul lui Jose Primo – coleg de muncă la Richard & Garcia, pescar de palomine-n larguri adânci... După cum zicea el nu o dată, drumul de spumă e curent maritim venit din larg, trage în larg... și trebuie în grabă abandonat, altfel e jale.
Lățita dungă înspumată mă tot absorbea într-o ușoară plutire înșelătoare, repejor îndepărtându-mă de mal. Între timp, valurile se ascuțeau, se înălțau, se zburleau... Aparte de valuri și curent, un zvon bizar de ultima săptămână (cum că în apa Malvarrosei fusese depistat rechin de patru metri) mă făcea să-mi aud bătăi de inimă. Tot atunci, cărcel încleștă dejetul mare la un picior. Am scos acul din cutiuța purtată în buzunăraș special, am împuns degetul și am pornit ieșirea, înotând cu forță în latul curentului.
Apa forfotindă nu se mai termina, sau nu mă lăsa... Și totuși ceda. Spuma a rămas cu drumul ei, valuri de doi metri m-au împins brutal spre plaja asaltată de un șuvoi rece de ploaie

Valurile m-au adus la mal fără stresuri și încurajat. Ieșii lîngă hatul cu Alboraya, la un kilometru jumate de sectorul 3, unde aveam geanta cu rufe. Pe mal dădu în mine un frig că-mi dărdăia barba. Am intrat pînă la umeri în apa caldă si am înotat ușurel spre destinație.
La sectorul 3, ca din pământ apăru mașină de Guardia Civil, să-mi puște o amendă severă pentru încălcare publică. Am explicat situația, arătând dunga groasă a curentului în văltoare... Însă garda se referea la ultima intrare... Până la urmă, văzându-mă zgribulit, garda m-a iertat, tot zicându-mi ” Respeta el mar, valenton!!!”, mai și juruindu-mi că altă dată, dacă.., voi plăti înzecit. Aiștea fac bani și din vânt, zisei în sine, părăsind plaja.


Apoi am mai înotat, nu o dată. În ultima săptămână de octombrie, o altă ploaie, gonită de obraznic vânt Atlantic, m-a scos din apa răcită și m-a alungat acasă. În grabă părăsi plaja și un bătrân cu ursita-i de mânuță, cu buna invidie zărindu-mă ieșit de sub un val mai holburat, și ei pricepând că tardivul sezon văratic s-a încheiat.