Tot ce am văzut până atunci era cerul deși ochii mi-s tot bej. Mă cufundam în mituri, totul fiind bizar, cercetând fiecare ramură a vieții de unul singur până s-apară muza; chipul blajin ce tresare după amurgul dimineţii, ochii ce-mi iau parte la viață, părând aceeași persoană dar întru-totul diferiți, simțind retroacțiunea fără seamăn ce cuprindea tot printr-o simplă strângere la piept și văzând buzele ce-i sunt rumene mi-am propus să parcurg până acolo. N-aveam un plan, nu-mi doream asta inițial… doar propuneri în propria fantezie, fapte aleatorii ce urmau a se transforma in trăiri obscure. Încă imi aduc galeș aminte de prima întâlnire, prima privire și primele zâmbete… aş putea spune mândru că totul a inceput cu ea. Incipitul fiind șansa cunoașterii cand brusc mă convoc într-altuia viață, un simplu text ce a prefăcut jumătatea fiecăruia într-una latură singură. Dorința mi-era singuratatea în ostrov, să zac într-ale mele simțuri până să îmi parcurgă în gânduri. Fâșia ce îmi înconjura cordul nu își mai avea locul, era de parcă discomfortul îmi era alinat de ea… răsufletul adus în zambete și totul ca un veșnic tratament atât timp cat îmi era în preajmă. Pierzând zile întregi în doi, creând clipe memorabile ce îmi așterneau visele cand luna îmi pica în vitraliu. Fiecare moment in vid, tehuia-ntunecime… era ca un strop de patimi endocrine, pica din cer, lasând simple suspine, aspirând doar la o jovială urmare...
După o acumulare de trimiteri cerești, momentul crucial ce avea să ne schimbe amandurora percepția asupra lumii îmi apăru în beznă. Ceea ce tindeam să cred că e doar o simplă abatere de la realitate era de fapt ceea ce urma a fi. “Tindeam” spun pentru faptul că nu mi s-a arătat până acum conceptul dualist într-un mod atât de întâmplător, neștiind de similaritatea ce ne intersecta gândurile. “Până acum” iluzoriu spus, era prima care îmi trecuse de pericard și simțeam ca va fi și ultima.
Spre mijlocul zilei, s-a ivit ocazia de a-mi călăuzi dorința, urma sa îmi hrănesc monomania picată în sfera subconștientului. Întâlnind-o, simțindu-mă la fel în prisma faptului că nu cred în superstiții, momentan, până ca firul destinului să își urmeze țelul. Totul decurge ca de obicei, începând printr-o simplă îmbrățișare ce aţâţă profanatul cer sa ne înfunde cu sentimente pe tot parcursul umbletului. Străbătând micul orășel, văzând zeci de oameni în rând când doar ea îmi alina prezența, simțind narcotica frustrare ce îmi oprea lumea în ochi, dorind să o privesc ore în șir. Presupunând că-i reciproc așteptându-i chemarea ca și sticla adusă la mal, cu incertitudine cu toate că era limpede, nu avea niciunul dintre noi curajul de a o glăsui. Nu știam dacă e nevroză sau o abundență de vicii, îmi doream doar să o am. Trupul ei obscur, era primordialul meu coșmar și-mi voiam nimic decât un laconic alint. Împărtășind amintiri, șoptindu-ne bucurii printre gânduri, ne spuneam ambii în abstractivitate c-am crezut că vom muri de sete așteptându-ne unul pe celălalt și timpul ce trecea, scurgea ușor praful stelar din clepsidră ca într-o abatere de vreme să ne dăm seama că veșnicia nu are timp. Totul blocându-se în final, noi doi pe o laviță în austera noapte când doar ea-mi fiind singura dilemă: De ce am lipsa ei pe buze? Răspunsul era în mintea amândurora, teama de eșec. Privind în gol, eliberându-mă de dialectul astral, rămânând fără pic de sadism, doar puritate într-o stare afectivă, am stătornicit-o pe umăr venerând-o ca leul flămând și disperat. M-a adus în adâncuri de care n-am știut, ai să-mi fii alături dacă mă arunc? Ea îmi știa gândul, eu pe al ei… sufletul doar o limbă are. Nu îmi duceam viața ca la carte că doar nu-i tarot dar cateodată visele trec la un fapt concret. Armele îmi erau în text, când în momentul ce m-a tras către ea, am rămas dezarmat. Adierea de vânt nu îmi aducea mai mult decât fiori, hăuri de tăceri și clipe nemaiîntâlnite. Mi-a prins palmele, venele îmi estompau sângele și în cap doar țipete disperate de fiară emanam. S-a uitat către mine transmițându-mi efemere semnale, știind ca-și dorește o lume întreagă și speram că lumea ei să fiu eu. “Crezi c-o să meargă?” o-ntreb. “Încercam” îmi spune… nu eram siguri de ce s-a întâmplat, eram conștienți într-o oarecare măsură și știam că mi-e eternal damnat să-mi fie parte a propriei biografii. Un alt prilej de tihnă în care totul se alinia ca apoi să trecem la lucrurile ce ambii le aspiram de o lungă perioadă. Neînțelesele șoapte ce plângeau s-au făcut remarcate absorbându-i balsamul gurii ca un docil utopic. Nu ne țineam de pământ când ne-am adus mainile una lângă cealaltă, așa ca ne-am ridicat la cer… împreună.
Zburdand spre vesnica divagaţie, ipotetic doar, mi-e cu abstractivitate o celestă urmare adusa in urlete ce facea totul sa fie bizar dar intru-totul fara precedent pentru simplul fapt ca viata-mi era intr-o continua transsubstantiere iar gandurile-mi erau intersectate cu ale ei si necontenit simteam inclinatii ale vaselor sanguine caci oxigenul mi-era separat de tesuturi. Inima imi recita fara cuvinte despre perpetuitatea de care se va bucura alaturi de ea iarasi acum trecea in vai de taceri senzivitatea care raspandea teama absolutului. Perfectiunea era pretutindeni, totul s-a prefacut intr-o persistenta cursa si parea ca toti atinsesera mai multe inimi decat un cardiolog. Un suflet pierdut, legat de altul c-apoi sa ne gandim la noi... stravechi oameni intr-o imensitate discontinua iar asta datorita imortalitatii ce oprea totul in loc. Imi placea ce facea cu viata mea, apoi speram ca toata sa fie a ei... numai ca aici totul nu avea sens, pentru ca totul se rezuma la nimic. Imi placea cum facea dezordine in pieptul meu si speram sa ramana mereu acolo, dar imuabilitatea suna cruda in ciuda faptului ca nu ma multumeam cu totul si voiam doar putinul, acel lucru ce-mi da sentimentul ca pretuiesc clipa. Inca am in credinta ca ne-am nascut sa facem greseli, nu sa mimam perfectiunea, oamenii aici se omorau din priviri, avand sange pe gene iarasi eu imi duceam cu ardoare nelinistea caci tacerea vorbea iar ura iubea intr-aceste meleaguri. Sunt de parere ca, cu cat e mai bun sufletul, cu atat e mai greu destinul… acest lucru era pur si simplu evidentiat de ceea ce se intampla intre noi, persoana ei… nepatata de causticitate, tot ce sufletul ei radia era manifestat prin blandete intr-o lume atat de nemiloasa. Iar cu toate acestea, de-mi oropseam gandurile rele, oamenii dintr-o perspectiva fireasca erau asa doar in capul meu, caci totul parea perfid, inselaciunea mistifica ochii si totul tind sa cred ca era parte a unui apocrif. Eram pierdut in amintiri in care inca nu fusesem asta doar pentru ca transsubstantierea se referea de fapt la antingerea maxima a compensatiei cu viata. Atunci cand tot ce-i parte din tine urmeaza definitia pancalismului. Realizasem doar ca ne-am dezmeticit iar acum totul era ca o alta lume, iar toate iluzionismele semnificau raiul, caci fericirea este absolutul!