Capitolul XIV – Ataşamente

Vilo del Migolo, khvarul ştie-tot din tripla alianţă, îi anunţă pe discipolii lui Uezen că făcuse o descoperire remarcabilă. Extraterestrul cu sprâncenele albe şi stufoase îşi ţinea cu dificultate ochelarii pe trompa micuţă şi zbârcită, iar firele de pe creştetul capului semănau cu frunzele unui morcov timpuriu. Părea un personaj ridicol din programele cu desene holo-animate, un fel de Einstein cocoşat încrucişat cu un pui de elefant. Nimeni nu ar fi crezut că aceste creaturi hilare erau în realitate nişte genii.
— După cum bine ştiţi, acum două luni am efectuat un test în reţeaua creierelor, soldat cu un accident deosebit de grav. Simulatorul Vayax, modificat după schemele reţelei de pe Saytan, a suferit o scurgere masivă de energie care a trecut de mutatoare. Practic, a acţionat ca un defibrilator asupra clonelor din reţea, iar douăsprezece dintre ele au intrat în stop cardiac. Am alertat echipa de medici şi am făcut tot ce ne-a stat în putinţă pentru resuscitarea victimelor, dar numai trei dintre ele au fost readuse la viaţă. Ulterior le-am transferat memoria în Vayax şi ce credeţi că am descoperit?
— Că nu suntem singuri, continuă Namur. Vayax a înregistrat prezenţa unor entităţi invizibile nouă, ataşate de corpul victimelor. Pe baza cunoştinţelor lui Uezen am ajuns la concluzia că aceste entităţi sunt chiar sufletele negustorilor clonaţi. Edenienii ştiau foarte bine că, înainte de ascensiune, există mai multe etape prin care se elimină dependenţa sufletului de materie. Când au început să se îmbolnăvească şi să moară au aflat de la Democles că există o dimensiune în care ajung sufletele cu evoluţie incompletă. Este vorba de Kaal’Ah-Ary, mai simplu zis - Purgatoriul. În religiile pământenilor, dar şi ale altor rase, se vorbeşte frecvent că, înainte de înălţare, sufletul rămâne pe pământ pentru a revedea locurile dragi. Noi credem că sufletele rămân pentru a se hrăni cu energia post-mortem, încercând să prezerveze experienţa acumulată. Însă această energie chimică este superficială. Energia spirituală necesară ascensiunii se acumulează în procesul conştient al evoluţiei, bazat pe interacţiunea cu celelalte forme de viaţă.
— Centrii nervoşi cerebrali ai negustorilor, continuă Vilo del Migolo, pot fi lipsiţi de aportul de oxigen pentru o perioadă ce poate ţine până la şase ore. În comparaţie, perioada oscilează între cinci şi zece minute la pământeni, iar la khvari poate ajunge până la 30 de minute. În experimentele noastre am descoperit că în urma unui şoc mortal, mecanic sau energetic, sufletele negustorilor sunt expulzate din corp şi rămân confuze pentru câteva minute. Apoi se pot întoarce în corpurile din care au plecat, producând o schimbare radicală de comportament, sau pot poseda corpul unei alte persoane.
— Dar, în acelaşi timp, continuă Namur, sufletele pot fi vulnerabile. În acest sens, vă anunţăm că am reuşit să le ademenim în Vayax cu o cantitate imensă de energie mascată de tiparul ADN al unei clone. Da, am transformat simulatorul într-o armă capabilă să colecteze suflete! Ei, şi acum vă întrebaţi: ce se întâmplă dacă ţii mai multe suflete într-un colector, fără energie spirituală şi fără posibilitatea ascensiunii? Da, sufletele devin flămânde, gata să posede corpul oricărui negustor aflat în preajma lor, gata să lupte pentru supremaţia acelui corp. Ce credeţi că se va întâmpla dacă vom elibera câteva sute de suflete flămânde pe o navă Saytan pregătită de atac? Controlul navei va fi paralizat, călătoria prin găurile de vierme va fi imposibilă…

*

Tarek se privea în oglindă cu admiraţie şi mândrie. Şedinţele de meditaţie şi Spalsixul îl întineriseră cu vreo 30 de ani. Pieptul masiv, braţele vânjoase, părul ondulat şi negru ca pana corbului, gropiţa din barbă, toate calităţile sale de cuceritor şi le pusese acum în slujba lui Namur. Serviciul de protector al „micului prinţ” era o meserie bănoasă, dar plină de responsabilităţi.
Mai avea un singur regret. Ar fi vrut s-o întâlnească din nou pe Goya şi să fie privit cu alţi ochi. Dar asta era dragoste sau răzbunare? Trebuia să-i mai demonstreze ceva? De ce nu reuşea să scape de fantoma care îi pricinuise atâta suferinţă? De ce atâta dragoste masochistă? Câte şedinţe de meditaţie mai trebuia să facă pentru a scăpa de acea amintire? Sau era medalia cea mai preţioasă pe care trebuia să o poarte toată viaţa, astfel încât să nu mai repete niciodată aceleaşi erori? Femeile? Nici nu mai ştia cu câte se culcase în Karan. Toate erau aliniate acuma într-un şir pteolian către moarte. Urâte, senile, bolnave, unde erau frumoasele de altădată? Ce învăţaseră ele din lecţia vieţii? Îi păsa cu adevărat sau voia să le judece pentru că îşi vânduseră hainele de pe ele? Dacă ar fi fost din nou tinere, poate le-ar fi iubit altfel. Le-ar fi dat flori, le-ar fi strâns în braţe, le-ar fi privit în ochi fără să le spună nimic, le-ar fi ascultat bătăile inimii şi apoi le-ar fi scris. Interminabile scrisori, interminabile poveşti de dragoste, interminabile poeme. Trebuise să treacă prin multe încercări pentru a înţelege că a fi bărbat nu se reducea la numărul de femei din catastiful unui donjuan. El, Tarek, rătăcitorul, îşi regăsise credinţa… Câţi nu şi-ar fi dorit să o ia din nou de la capăt, să repare greşelile pe baza experienţei ulterioare? Până nu demult credea că această dorinţă le aparţine numai celor incapabili să ierte şi să meargă mai departe. Îşi dovedise că se înşelase. Răbdare, Tarek! îi spunea Uezen. Răbdare… Acum nu se mai grăbea nicăieri. Din păcate, unii oameni se grăbiseră să plece de lângă el. Oameni pe care-ar fi vrut să-i cunoască mai bine, oameni cărora ar fi vrut să le arate recunoştinţa, oameni pe care ar fi vrut să îi iubească mai mult. Răbdare, Tarek! Timpul trece, vine şi revine…

*

Orice deliciu este şi supliciu. Aceasta este lecţia pe care o primise Anuk din pricina folosirii necorespunzătoare a programului Karan 4300 şi a Spalsixului. Naniţii îl ajutaseră, dar nu mai era acelaşi. Totuşi sexul îl revigora, ajutându-l să-şi pună în aplicare planul răzbunării. Avea nevoie de copii pentru a-şi purta războaiele cuceritoare. Aceştia erau viitorii vandokari. Îşi alegea femeile cu atenţie. Pe cele cu care nu avea timp să se împerecheze, le trimitea la laborator pentru inseminare.
Secta religioasă a lenurienilor de pe Nayur se transformase într-o armată de temut. Lenurienii erau strategi mai buni decât vandokarii şi androizii care nu ştiau decât să îndeplinească ordinele superiorilor. Anuk îşi alesese din rândul lor cei mai buni comandanţi şi generali. Dar aveau şi ei slăbiciunile lor. În lupta corp la corp pierdeau aproape întotdeauna. Androizii erau eficienţi în luptă, dar se defectau adesea. De aceea garda de corp a edenianului era alcătuită numai din vandokari unul şi unul. Stăpân pentru ei însemna şi părinte. De fiecare dată când un vandokar cădea în luptă, Anuk însuşi prezenta onorul. Pe faţa sa împietrită nu se citea niciodată vreun semn, dar în adâncul său ura creştea, precum o plantă otrăvitoare. În memoria fiilor săi continua să colecţioneze cranii. În memoria Asiriei, edeniana de care îşi legase inima pentru vecie. De ce trebuise ca ea să moară? Acum, singura speranţă era îndeplinirea planului lui Z’Davaar, stăpânul întunericului şi al lumii de mijloc…


Capitolul XV – Întuneric şi lumină

— Cum mă descurc? întrebă Val Remo.
— O să rupi comenzile! Calmează-te! Khvaria nu e Perseus! răspunse Ushu.
— Doar vreau să văd ce poate să facă mămicuţa asta…
— Mămicuţă? Khvaria? râse comandantul cu patru braţe. Alt nume nu i-au găsit?
— Dac-ai şti cât am negociat pentru următoarele două, răspunse Lerman aflat la pupitrul armelor. Până la urmă au acceptat Terra Nova şi Tavares.
— Nebunie totală! Tavares… de la John Tavares Jr.? întrebă Farlaah în timp ce verifica viteza navei.
— Întocmai, Farlaah. Cum am fi putut să-l uităm pe cel mai mare jucător de hockey din istoria Vechii Federaţii?…
— Ia s-o punem pe Khvaria la treabă, continuă Ushu. Să încălzim un pic motorul superluminic… Dar să nu faci pe eroul, Remo. Ia-o uşor, cu blândeţe, ca pe o mămicuţă sensibilă…
— Ce aveţi astăzi cu mămicuţele, întrebă Lerman? Vă este dor de casă?
— Încă nu, râse Remo. Oricum este ditamai nava. Se-ascund zece generaţii de tehnologie în pântecele ei. Cel puţin aşa zic prietenii noştri cu trompă…
— Mă mir că n-au urcat la bord, zise Farlaah. Doar doi ingineri în sala motoarelor…
— Poate că pentru ei nu merită riscul…, răspunse Remo.
— Am rău de la mişcare, se plânse Suara, ţinându-se cu mâna de un scaun. Chiar trebuia să vin şi eu pe navă?
— Khvaria are atenuatoare de inerţie, răspunse Lerman. N-ar trebui să simţi nimic. Nu vrei să conduci şi tu?
— Oh mon Dieu! C’est tout ce qu’il me manque!
— Înveţi repede expresiile noastre, râse Farlaah.
— Avec plaisir…
— Reţeaua funcţionează în parametri optimi, spuse Ushu. Ceilalţi aşteaptă semnalul meu.
— Să încercăm primul salt, spuse preşedintele Vechii Federaţii.
Ushu introduse o comandă pe consola din faţa sa şi creierele deschiseră prima gaură de vierme. Saltul dură douăzeci de secunde şi fu fără incidente. Urmară alte şase salturi mai lungi în sistemul solar, apoi ciocniră paharele cu şampanie.
— Este un moment istoric, spuse Farlaah plin de încredere şi mândrie.
— Într-adevăr, confirmă Lerman.
— Acum putem să mergem pe Nede şi să i-o plătim lui Jafar, replică Ushu. Am făcut atâtea sacrificii, sufletele celor morţi abia aşteaptă momentul răzbunării!
— Trebuie să mai facem câteva teste la coduri şi scuturi, după care vom arunca o privire, completă Farlaah. Lerman, încearcă armele pe acei asteroizi… Sper să n-avem surprize…
— Cum a mers? îl întrebă Suara pe Namur, care se întoarse din camera creierelor.
— Am avut câteva intervenţii… Mai mulţi negustori s-au apropiat de faza critică, dar i-am ajutat cu Zetta.
— Mulţumesc, Namur, răspunse Ushu. Reţeaua este eficientă.
— Nu te deranjează să fiţi la fel? întrebă Suara curioasă.
— 267 de Ushu, toţi cu aceeaşi dorinţă de răzbunare? Nici nu se putea mai bine. Imaginează-ţi-l pe Jafar ce faţă o să facă când o să ne vadă. O să-l lăsăm fără mâini şi-l vom arunca la bestii…

*

— Asiria, Asiria, trezeşte-te! Asiria, ce e cu tine, de ce nu-mi răspunzi? Draga mea, te rog, spune ceva! Nu sta aşa… În numele lui Democles, spune ceva!
Îşi întinse braţul stâng şi o atinse. Edeniana era la fel de rece ca pereţii capsulei în care erau închişi. Durerea i se înfipse ca un pumnal în inimă, iar respiraţia i se opri pentru câteva secunde. Apoi începu să urle, trezind toţi monştrii invizibili ai neantului.
— Nu te mai aude, Anuk. Ea nu mai face parte din universul fiinţelor vii.
— Tu cine eşti? Unde eşti? De ce nu te pot vedea?
— Eu sunt Z’Davaar, stăpânul întunericului şi al lumii de mijloc…
— Blasfemie!!! Nu există decât un stăpân al universului şi acela este Democles! Cine eşti, unde eşti, ce i-ai făcut Asiriei? Răspunde-mi!
— Vrei să mă vezi? Priveşte întunericul din jur. Sunt pretutindeni. Cât despre Democles, unde a fost atunci când aveai nevoie de el? Unde este lumina care să te călăuzească acum?
— Ce poţi face tu, închipuire? O poţi readuce la viaţă pe Asiria? Ne poţi salva de aici?
— Ce pot face eu? Dar ce poţi face tu pentru mine?
— Orice, numai readu-o la viaţă!
— Eşti sigur?
— Ia-mi viaţa mea şi fă-o pe ea să trăiască!
— E prea puţin ce-mi oferi. Nu de viaţa ta am nevoie. Asiria va merge cu mine. Dacă vrei s-o mai vezi, atunci…
— Atunci?
— Atunci vei face tot ce-ţi spun. Şi veţi fi împreună o eternitate.
— Ce vrei să fac?
— Mai înainte de toate, vreau să-ţi arăt ceva. Priveşte ecranul. Ce vezi?
— O galaxie?
— Da. O galaxie care se roteşte de miliarde de ani în jurul unei găuri negre. O galaxie care începe să moară.
— Ce vrei să zici?
— Priveşte. Miliarde de stele, de planete, absorbite de gaura neagră. Unde crezi că se duc?
— De ce nu-mi spui tu?
— În întuneric, Anuk. Acolo totul se transformă, acolo totul o ia de la capăt. Cât v-a ascuns Democles secretul despre Obscuris?
— Dar credeam că Purgatoriul este singurul loc unde...
— Aţi fost duşi de nas, Anuk. În întuneric se nasc sufletele şi îşi primesc misiunile lor. Democles este doar un suflet puternic care a vrut să-mi ia locul. A fost izgonit din Obscuris şi de atunci rătăceşte prin lumea materială. Şi-a creat o lume numai a lui în care s-a ascuns şi s-a înconjurat de lumină. De ce crezi că nu îşi face niciodată apariţia pe pământ? De ce trimite doar mesaje celor pe care încearcă să-i îmbete cu puterea creaţiei şi salvarea sufletului prin ascensiune? Îi este teamă de distrugere, îi este teamă de moarte. L-am lăsat, îl iubesc prea mult şi n-am vrut să-l pun în lanţurile propriei lumi. Însă trebuie să primească o lecţie definitivă. Trebuie să se întoarcă acolo unde-i este locul, în lumea întunericului veşnic.
— Cum vrei să faci asta?
— Mai întâi trebuie să recuperez sufletele convertite. Apoi vreau ca toţi edenienii şi discipolii luminii să dispară. Asiria va rămâne în lumea de mijloc. Îi voi păstra memoria intactă, astfel încât să nu te uite niciodată, şi te va aştepta. Dacă îmi îndeplineşti cerinţele, veţi fi pentru totdeauna împreună. Totul depinde de tine.
— De ce nu faci totul de unul singur dacă eşti atât de puternic? De ce ai nevoie de mine?
— Nu vreau să intervin direct în viaţa oamenilor, în evoluţia sufletelor lor. Fiecare trebuie să îşi descopere partea întunecată fără să se afle sub influenţa mea directă. Fiecare trebuie să înţeleagă că distrugerea este singura cale prin care se poate întoarce la origine.

Romanul "Discipolii zeilor de altădată" poate fi citit, în întregime, pe site-ul oficial:

https://www.ionutcaragea.ro/proza_files/proza%20S.F_files/discipolii.htm