Omul nostru își va aminti pentru totdeauna prima lui zi de fericire. Era o miercuri. Nici nu se trezise bine că și conștientizase faptul surprinzător al zilei care începuse fenomenal: nu-l durea nimic. În ultimii unsprezece ani durerea îi fusese companion de nădejde: ba capul, ba oasele, ba sărăcia, ba nefericile adunate stive-stive și de peste tot. Dar în dimineața aceea de miercuri, nimic. I se părea minunat să mai zăbovească în pat abandonat de dureri și să se bucure de razele soarelui care se furișau prin storuri direct pe chipul său. Ce minunat e totul! Ce simplă e fericirea! Timid, făcu mișcări ușoare în așternut și nici spatele nu-l mai durea, nici șoldul, ba chiar nici amintirile eșecurilor sentimentale ori fatalitatea plecării premature la cei drepți a celor doi fii nu îi mai apăsau deloc cugetul. Un corp seren și câteva raze de soare fuseseră de ajuns să-și amintească ce bine e să fii fericit. Simți un chef de viață nemaipomenit și se duse să cânte sub duș. Chiuia printre note înalte, dădu apa un pic mai rece și toată plăcerea lipsei durerilor după atâta amar de ani îl făcu să lăcrimeze de bucurie. Își puse treningul, adidașii și ieși să alerge prin parc. Dimineața era răcoroasă și mai proaspătă ca un zâmbet de bebeluș. Omul nostru parcă începea să trăiască, așa îi era senzația. Nici măcar vârsta, de care își aminti zâmbind, nu-i putea strica fericirea. Țopăia. Saluta oameni și flori, păsări și nori din care se auzeau avioane. La întoarcere nici măcar scrisori de la ANAF ori de la bancă nu mai găsi în cutia poștală și nici bilete de amenințare de la cămătari puse sub ștergătoarele mașinii, cum atât de des găsise. Din neatenție, își făcu o cafea clocotită și o sorbi cu poftă și nu se arse, ce ciudat, ce bine, așa că o bău în doi timpi și trei mișcări, cu nesațul și dorul unui mare cafegiu care fusese și căruia, din cauza problemelor cardiace, i se interzisese total magica licoare neagră încă de când mai avea păr în cap și dinți în gură. Omul nostru parcă se născuse a doua oară. Avea de gând să-și pună costumul de gală și să iasă la fluierat doamne pe bulevard, în drum spre ziarul unde își propusese să dea un anunț gras la matrimoniale. Sau două. Zis și făcut, numai că la ieșirea din casă observă bucata neagră de pânză de deasupra ușii și atunci înțelese: prima lui zi de fericire coincidea cu prima zi de după moarte. Habar nu avea cum murise și nici nu-l interesa. Avea toată veșnicia la dispoziție pentru a-și aminti, totuși, cu plăcere de prima zi de fericire. Ziua începuse grandios și avea de gând să o trăiască toată, chiar așa mort, pentru că precis îl așteptau lucruri extraordinare până la asfințit!