Capitolul XVI – Protocolul Lumii de Mijloc

Lumina lui Democles poate călăuzi şi legăna sufletele vagabonde ale universului. (Cartea Creaţiei după Democles, Menirea edenienilor)

*

„Când eram mică, mama îmi amintea în fiecare seară, înainte de culcare, să-mi deschid sufletul în faţa lui Seren prin rugăciune. Dar, după ce stingea lumina, locul ei era luat de o umbră care-mi spunea că va veni o zi când toată lumea va fi acoperită de întuneric şi soarta omenirii va fi decisă. Pentru o vreme nu am spus nimănui nimic, de frică să nu fiu trimisă în templele purificării. Tot ce făceam era să mă ascund sub plapumă, să-mi pun palmele la urechi şi să număr în gând până când adormeam. Totuşi într-o seară mi-am făcut curaj s-o întreb pe mama ce înseamnă atunci când îţi vorbeşte o umbră. M-a privit liniştită cu ochii ei mari şi calzi, fără să trădeze vreo frică, şi mi-a zis că umbrele au putere numai în faţa celor care sunt lipsiţi de credinţă şi iubire. Apoi mi-a povestit despre fiinţele de lumină care ne iubesc, ne protejează şi nu ne lasă singuri. Care acţionează subtil sau direct, prin intermediul altor oameni, şi nu ne uită niciodată. Şi cum stăteam aşa, tristă şi nedumerită, şi-a întins mâna şi am văzut cum îi curgea lumina din degete. Poate că era manifestarea acelor fiinţe de care vorbise sau chiar manifestarea Graţiei Divine. Apoi m-a stropit cu apă adusă din templul iubirii, mi-a citit un psalm şi m-a lăsat să dorm cu lumina aprinsă. Acum, după atâţia ani, mă tot gândesc la acele momente. Şi sunt din ce în ce mai convinsă că umbra aceea care apăruse îşi căuta un corp pe care să-l posede...” (Suara)

*

Obscuris vera involvens (Vergilius)

*

Democles, stăpânul Celestiei - Lumea luminii veşnice, le ascunsese la început edenienilor informaţiile despre Purgatoriu şi Obscuris. Nu voia ca menirea lor să fie influenţată de existenţa unor lumi concurente, „străine” şi „de neînţeles”. Orice explicaţie ar fi putut provoca o „curioasă” alternativă şi nu ar fi vrut să-i ofere lui Z’Davaar acest avantaj.
Democles crease primii 300 de îngeri care urmau să observe evoluţia edenienilor, ascensiunea lor şi răspândirea vieţii în univers. Liderii lor erau Ethiel, Miral, Geah, Randalf, Akamyel, Karon, Temuu Kamoon şi Sariman. Însă nu toţi fuseseră de acord cu felul în care Democles îşi exercita puterea. Sub influeţa lui Z’Davaar, Sariman şi alţi 200 de îngeri aleseseră să se amestece pe furiş în viaţa oamenilor. La început s-au iubit cu tinerele femei, fiind atraşi de frumuseţea şi puritatea lor. Cei mai puternici dintre îngerii aflaţi sub comanda lui Sariman erau Azmyel, Samyel, Baatrah, Aniel, Saymatun, Turiah, Yoniah, Arazen, Kabaraam, Azibar, Tamin, Ramon, Daniah, Saymaraan, Asydael şi Armon. Aceştia le învăţaseră pe femei să facă vrăjitorii şi farmece, să-şi schimbe înfăţişarea cu ajutorul brăţărilor, podoabelor şi vopselelor pentru păr şi unghii. Mai târziu le-au obligat să-şi vândă trupul pentru profit şi pentru îndepărtarea oamenilor de la calea spre lumina veşnică.
Când Democles aflase despre conspiraţia îngerilor, era deja prea târziu. Nelegiuirea se întinsese în mai multe sisteme solare, depravarea se înmulţise şi, mai mult de atât, apăruseră primii copii rezultaţi din încrucişarea îngerilor cu a oamenilor. Aceştia se dezvoltau foarte repede, erau mult mai inteligenţi şi puternici ca ceilalţi copii, dar aveau tendinţe dominatoare şi criminale.
Z’Davaar îşi freca palmele de bucurie. Ştia că prin influenţa sa asupra lui Sariman încălcase regulile jocului însă mai păstra un as în mânecă...
Edenienii aflaseră despre existenţa Purgatoriului după ce seria de catastrofe naturale le oprise ciclul ascensiunii. Prin urmare, Democles fusese nevoit să le ofere o speranţă, un loc în care sufletele lor urmau să „se odihnească” până la găsirea unui nou cămin. Voia să le creeze edenienilor o altă planetă, dar îi promisese lui Z’Davaar că nu se va amesteca niciodată în transformarea firească a universului fără să-l consulte. Z’Davaar ştia că va veni momentul când Democles îi va cere acest serviciu. Aşteptase peste 400 de milioane de ani ca Uta’H să se transforme într-o stea roşie, pregătindu-şi o lista lungă de revendicări.
În cele din urmă, stăpânii celor două lumi eterne ajunseră la încheierea unui protocol care trebuia respectat deopotrivă de ambele părţi. Îl denumiră Protocolul Lumii de Mijloc. Purgatoriul, care fusese la început doar un depozit din care Democles şi Z’Davaar îşi alegeau sufletele, îşi schimbase structura şi organizarea. La comanda lui se afla marele înger Ethiel, cel care avea darul vieţii, al morţii şi al neantizării. În nivelurile superioare conduceau îngerii Miral, Geah, Randalf, Akamyel şi Temuu Kamoon. Sufletele edenienilor dispăruţi urmau să rămână acolo până la crearea unei noi planete. În schimb, îngerii răzvrătiţi, în frunte cu Sariman, erau obligaţi să trăiască şi să conducă în nivelurile inferioare ale Purgatoriului, urmând să se ocupe de supravegherea umbrelor. Din rândul lor, la presiunile lui Z’Davaar asupra lui Democles, Azmyel era singurul care fusese lăsat pe pământ pentru a se ocupa de demoni şi progeniturile născute din încrucişarea îngerilor cu a oamenilor. Dar acesta nu mai putea experimenta plăcerea fizică, pentru a nu se încrucişa cu tinerele femei. Azmyel nu avea emoţii şi nu avea empatie.
Îngerul Karon, al doilea ca putere după Ethiel, era stăpân peste lumea morţilor - Crix-a-Dem, acolo unde consulta bibliotecile karmelor şi judeca sufletele. Sub comanda sa directă acţionau îngerii Goriah, Khoryel, Azeth, Syndael, Azuryal şi Surryel. Fiecare înger avea o sarcină precisă. Azeth era îngerul morţii, cel care trăgea sufletele muribunzilor afară din trup, fără chin şi fără durere, şi le preda îngerului Goriah pentru a fi duse în Crix-a-Dem, Purgatoriu şi lumile veşnice. Khoryel veghea asupra sufletelor tinere aflate la prima încarnare, fiind totodată primul judecător în consiliul îngerilor format de Karon. Syndael comanda sufletelor prin groază şi strigăt să părăsească trupurile bolnave de care se ataşau prea mult. Azuryal veghea asupra virtuţilor oamenilor şi comanda neamurile arătându-se conducătorilor luminaţi care îi ascultau poruncile. Surryel intra în visele oamenilor şi le arăta ce pedeapsă se va abate asupra lor dacă nu vor urma calea luminii. Era singurul înger care putea să călătorească atât în Celestia, cât şi în Obscuris, şi să ofere informaţii despre sufletele ajunse acolo. Tot el veghea şi asupra edenienilor rămaşi în viaţă şi înregistra în cartea karmelor luminoase întreaga lor evoluţie.
Democles şi Z’Davaar hotărâseră ca numărul ciclurilor în care oamenii puteau să evolueze spiritual să fie redus la 100, iar numărul reîncarnărilor să fie limitat la 7. Sufletele celor care nu reuşeau să evolueze spiritual urmau să devină umbre şi erau ţinute pentru 666 de ani în nivelurile inferioare ale Purgatoriului. Apoi aveau dreptul de a poseda creaturile vii ale universului, transformându-le în demoni. Demonii trăiau mii de ani sub conducerea lui Azmyel, acumulând experienţă negativă pentru săvârşirea întunecării şi întoarcerea în Obscuris. Cei care mureau fără să-şi atingă ţelul erau neantizaţi de către Ethiel.
Z’Davaar era satisfăcut pentru că, în sfârşit, dispăreau favoritismul, iertarea şi mila cu care Democles trata sufletele rătăcite. Se săturase de cât stătuse la mâna celui care modificase regulile jocului după propriul lui plac. Spera ca noua sa putere de influenţă prin intermediul umbrelor şi a demonilor să îi aducă un număr superior de suflele în Obscuris, deoarece voia să schimbe balanţa puterii. Mai mult de atât, acum avea dreptul să-şi facă apariţia fizică în lumea celor vii, să-i mintă şi să-i manipuleze pe cei care cunoşteau istoria originii lumilor şi a universului... Primul care îi căzuse în plasă fusese chiar Anuk, unul dintre puţinii edenieni rămaşi în viaţă... Acesta credea că Democles era doar un suflet răzvrătit, izgonit din lumea întunericului veşnic.

*

Egoul lui Anuk, cel care jurase credinţă luminii, fusese înlocuit de un altul care slăvea întunericul. Conducătorul lenurienilor le ura pe toate celelalte femei, considerându-le incubatoare umane de unică folosinţă. Totuşi edenianul avea o slăbiciune pentru Marina, pământeana pe care o ţinea de prăsilă în dormitorul cu ferestrele orientate spre locul de execuţie a prizonierilor.
— Tot acest univers este plin de creaturi ocupate cu vieţile lor mizerabile. Priveşte-i, femeie, se nasc, trăiesc şi mor. Nimic nu se schimbă. Dar fiii tăi, femeie, sunt instrumentul distrugerii! Ascultă-i cum ucid în numele meu... Aceasta este muzica pentru urechile mele...
Marina devenise preferata lui Anuk şi mama ultimilor treisprezece vandokari. Chiar dacă viaţa i se redusese la sex între patru pereţi, spera ca moartea să îşi continue şi în cazul lui Anuk invizibila lucrare.
— Marina, Marina... Acum este timpul să ne jucăm... Spune-mi că mă vrei, vreau să-ţi aud vocea angelică implorând plăcere... Nu-mi întoarce capul, uită-te la mine!
— Te rog, nu face asta... Nu mă simt bine acum...
— Frumoasă încercare, femeie obraznică. Gura ta spune nu, dar corpul tău spune da. Încăpăţânarea ta mă excită şi mai tare, spuse Anuk rupându-i hainele şi îmbrâncind-o în pat.
— Plăcerea mea este ca sângele risipit pe nisip, spuse Marina cu jumătate de gură. Pentru tine fac orice cu înzecită renunţare de sine...
— Ai limbă de viperă Taugus înveninată cu metafore dulci. Dar eu ştiu ce gândeşti în fiecare zi, femeie... De-abia aştepţi un moment de neatenţie al gărzii ce se află la uşă... Chiar crezi că dacă te droghezi vei scăpa de puterea minţii mele? Sau crezi că vei găsi dincolo un armăsar pe măsura stăpânului tău?
Gândurile Marinei erau din ce în ce mai negre. Îşi spunea adesea că ajunsese praful greu al vieţii. Simţea cum bătea vântul uitării şi încerca să-l inspire pentru a-şi umple marele gol din piept. Inima îi era într-o stare gravă de descompunere. Ştia că va muri în momentul în care îi va pieri şi ultima fărâmă de umanitate. Până atunci nu putea decât să se bucure de zilele când Anuk era plecat. Se droga şi asculta liniştea şuşotind. Ajunsese bolnavă de la atâtea droguri, suficient de bolnavă încât moartea era în fiecare zi în preludiu. De câte ori îşi spusese "va trece", "priveşte spre mâine", "atâta timp cât există viaţă există şi speranţă"...? Dar ce vedea în oglindă? Nimic altceva decât greutatea abandonului ce-i apăsa umerii. Cearcăne negre din cauza sexului încontinuu şi a coşmarurilor. Mâinile, care fuseseră delicate şi fine, aveau acum articulaţiile deformate şi inflamate. Muşchii erau atrofiaţi şi micşoraţi, iar pielea era palidă, subţire şi lucioasă. Slăbise atât de mult încât avea mijloace tot mai puţine de a avansa în acea luptă. Singurul ei prieten era solitudinea care înflorea ca o floare spinoasă în interiorul ei.
Chiar şi bolnavă, Marina rămase pentru a paisprezecea oară gravidă, dar sămânţa edenianului nu mai fusese la fel de puternică şi pământeana născu o fetiţă. Îi puse numele mamei sale, Olga. Iniţial, Anuk dori să ucidă progenitura, dar Marina îl ameninţă pe un ton liniştit că-şi va pune capăt zilelor. Edenianul rămase pentru câteva secunde în impas. Nu ar fi vrut să-şi piardă fertilul incubator, dar nici nu voia să cedeze în faţa unei sclave. Şi totuşi armata sa avea nevoie de cât mai mulţi vandokari, gata să se sacrifice la ordinele lui. O fetiţă? Le va lăsa să se bucure. Pentru o scurtă perioadă, această legătură de sânge ar fi putut să-i alunge Marinei gândurile despre evadare...