agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 96 .



Cazual 1
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihai andrei ]

2024-07-01  |     | 



Începusem să merg acolo unde nu călcasem niciodată, cu trupul meu care cerea ceea ce eu nu vedeam la ora aceea, chiar nu-mi dădeam seama de ceea ce se întâmpla cu mine; eram mânat de ceva sau voiam pur şi simplu să scap de ceva, care însemnase pentru mine cândva poate totul sau eram omul care rezona cu locurile acelea, cu oamenii care aveau un caracter asemănător cu al meu, iar atunci mă întrebam prosteşte de ce. Răspunsul era simplu, pentru că pe oamenii aceia îi vedeam atât de deschişi, dar oare eu simţeam adevărul, nu ştiu, dar eu aşa îi simţeam, iar asta era destul la ora aceea, ei îmi dădeau puterea să merg mai departe. Vedeam locuri asemănătoare, pline de snobi, cărora nu le ajungeai cu nimic acolo unde ei ar fi simţit ceva omenesc sau poate că ei aşa vedeau partea aceea care se numeşte om, pe care eu o simţeam altfel, iar poate că asta chiar ne aduna la un loc, dându-ne puterea să supravieţuim printre lucrurile atât de murdare, consideram eu la ora aceea, doar pentru că aşa vedeam noi acea adunătură de oameni în care credeam, în care trăiam. Bine, povestea ar putea ţine la nesfârşit, iar asta ar însemna să dau apă la moară unor clevetitori care consideră deja aceste simţăminte naive, care împart nu ştiu ce, pe spinarea nu ştiu cui, însă independenţa, lucrul care uneori duce la combinaţii foarte nelalocul lor, voind să acumulezi din mai multe locuri doar pentru a simţii că eşti parte de ceva care este liber, acel simţământ care îţi dă voie să zbori acolo unde vrei tu, dar nu stând pe un scaun alături de mai mulţi oameni visând asta, chiar înfăptuind-o, cu un ataşament de ceea ce se numeşte dezlegare, de tot ceea ce este în jur.
Năuc am pornit pe drumul acesta, pe care îl consideram atât de greu, ca orice schimbare la începutul căreia aveam un nou de parcurs, aveam ceva care se numea cărare, una de care mă minunam în fiecare zi, care îmi spunea unde să merg, iar asta era lucrul cel mai important de acum, relaţia mea cu lucrul acesta, pe care privindu-l raţional, el era acolo fără dar şi poate, mă călăuzea. Nu eram chiar aşa de singur, precum aş vrea eu, nu eram un Pinochio, care trebuia să se transforme chiar aşa de tare, nu eram decât pe drumul de a fi fluturele care bucura pe oricine avea ochi să-l vadă, iar eu puneam fir peste fir, în micul meu cocon, sperând ca atunci când voi ieşi, voi semăna lor, bucurându-i de ceea ce aveau să vadă, dându-le spectacolul de care aveau nevoie, bucurându-mă de fiecare pas pe care l-am făcut spre aceasta, rupând relaţia mea veche care m-a dezamăgit de fiecare dată, belşugul zilelor frumoase pe care le vedeam atât de frumos, dar până atunci mai aveam de învăţat, credeţi-mă nu a fost uşor.
Căutam de acum locul pe care l-am lăsat celor care au fost ca mine, doar voiam să văd, lor cum le este în postura mea, de ce eram acolo unde eram sau dacă era bine ce făceam, iar asta era cu totul şi cu totul, altă faţă a mea, oare ea, faţa aceea, se putea mişca la fel de interesant printre silfele acelor vremurki trecute, eram unde trebuia, pentru a face acel lucru, poate că eram singurul profesor care voia să se autocontroleze la temele pe care i le-a dat acea trăire, iar suferinţa nu era una de lăsat deoparte atunci când vedeam cum stau lucrurile, simandichiile care mă aşteptau să fac un necesar de materiale rapid, pentru ceea ce eram acolo, spre a mă descurca cu toate cele trăite.
Nu spuneam mare lucru nimănui, parcă nu eram de acord cu ei, deşi eu i-am ales să fac parte dintre ei, cei care mă reprezentau pe faţa aceea de lume pierdută, care căuta adevărul, pe care cu greu îl întrezăream. Crampele mă snopeau uneori, dar cu-i să-i dai dreptate, ele erau acolo doar pentru a-mi arăta că am nevoie de libertate, pentru a uita de cei care le produceau. În cele din urmă am ajuns la capătul puterilor, dar cred că ucenicia mea, luase şi ea sfârşit.
- Hei, salut omule!
- Salut!
Salutul acela parcă venea din altă lume, simţeam asta, dar l-am acceptat, nu ştiu de ce, pentru că nu voiam să plec de acolo.
- Nu te-am mai văzut de un car de vreme.
- Nici eu.
- În orice caz nu e nimeni îngrijorat pe unde am umblat eu, că nu ai fost văzut pe acolo.
- Înţeleg…
- Asta ne fac izolările, ne aduc pe un drum mai altfel, iar lumea din jurul nostru se contractă atât de tare, devine de necuprins, iar atunci trebuie să o părăsim aşa ca tine, dacă vrem să mai facem ceva cu viaţa asta.
- Da eu unde am fost, că nu mai înţeleg nimic?
- În orice caz, nu acolo unde am fost eu, dar poate că locul tău a fost ceva mai indolent ca al meu, asta datorită ţie.
- Luminează-mă, omule!
- Eu am fost izolat pentru că am greşit, dar tu de ce ai fost?
- Nu ştiu, poate că nu am găsit locul care să îmi convină.
- Este argumentul necesar, care mă scoate din casă! Ce este atât de greu în asta!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!