DOCTORUL

La vederea bălții am rămas mut, atât de frumoasă putea să fie, în primul ceas de după întuneric. Plopii de dincolo tremurau ușor în luciul apei, tulburat doar de cercurile ce se declanșau cu plescăit mărindu-se până la epuizare, săreau grei și zgomotoși grăsunii bălții, în vreme ce noi ne pregăteam arsenalul. Un abur subțire plutea pe ape, păsările țipau a trezire, instruindu-și puii.
Doctorul, cărunt, rotofei, mai scund decât mine cu un cap, albit pe altarul oblojirii suferințelor umane, cum îi plăcea a spune mereu când vorbea de nobila lui profesiune, era un pescar înrăit, conservator, calm, chiar blând, dar tenace și priceput.
- Daaii cu liingurăă? m-a întrebat, lungind cuvintele în stilul personal, rostire rară și apăsată, întrebarea având și contrarăspunsul atașat.
- Încăă e caaldăă apaa, meergee maai binee cu peeștișoor.
Eu, totuși, din comoditate și un fel de respect pentru toți peștii, mari sau mici, pescuiam, aproape exclusiv, cu năluci, cu lingurițe oscilante, rotative, sau cu alte tipuri de momeli artificiale. Era mult mai comod să bați apa cu un blinker decât să urmarești pluta plimbată de peștișorul înhămat în capătul strunei metalice, protectoare, absolut necesare.
Doctorul și-a înțepat peștișorul în aripioara dorsală, l-a aruncat în larg, am așteptat să-i văd aria de activitate, apoi am început aruncările și recuperările sacadate, menite a stimula atacul știucilor ascunse în vegetația de la mal. Bucurie deplină, emoție în așteptare, speranțe justificate, astea sunt așteptările unei partide de pescuit pentru un pasionat. M-am îndepărtat de doctor schimbând mereu locul în care aruncam năluca, fiecare nouă zonă testată aducându-mi speranța unei capturi frumoase. Pescuitul la știucă are un farmec în plus față de pescuitul la alte specii, de obicei capturile de toamnă, sfârșit de vară, fiind mari, ceea ce duce la senzații deosebite la agățarea și apoi scoaterea peștelui pe mal.
Fără să-mi dau seama, tot schimbând locul de blinkerit, m-am îndepartat mult de prietenul meu, care a ramas pe loc, la momeală vie nefiind necesară schimbarea permanentă a locului. După vreo patruzeci de minute, timp în care speranțele mele se tociseră deja un pic, m-am întors la punctul de pornire, întrebând într-o doară:
- Ai luat ceva?
- Oo mâârlițăă.
M-am dus la juvelnicul scufundat, ridicându-l cât să-i văd captura.
- Ooo! e faină bucata, nu-i tocmai mârliță, e știucă adevărată, are un kil jumate, cel puțin. La peștișor?
- Daa, ți-aam spuus căă-i caaldăă aapaa.
- Fain, bravo, eu nu am luat nimic... nu se aruncă la oscilantă, mă gândesc să pun o rotativă.
- Punee un peeștișoor!
- Aș mai încerca o jumate de oră cu o rotativă.
- Cuum vreei...
Mi-am desfăcut montura cu linguriță oscilantă, cu gândul să montez o linguriță rotativă, în speranța că s-ar putea schimba ceva. Așezându-mă pe iarba încă umedă de rouă, mi-am aprins o țigară, luîndu-mi răgazul să mă gândesc dacă nu ar fi mai bine să pun totuși un peștișor de la prietenul meu.
- Ți-a tras puternic?
- Cuu tootul, aa vruut săă-mi iaa băățul cu tootul.
- Ai cumpărat peștișorii?
- Nuu, i-aam priins ieeri la rââu.
- Îți fur și eu un peștișor, dacă-mi dai...
- Doaar ți-aam spuus.
- Bună dimineața, ...neața , s-au auzit două saluturi, parțial suprapuse, rostite cu putere de către cei doi prieteni ai noștri, profesorul și notarul. Ne dăduserăm întâlnire pe malul bălții, fiecare la ce oră ajunge.
- Neața boierilor, cam târziu, cam târziu! Dimineață a fost când am sosit noi.
- Am pierdut ceva? E plin juvelnicul? a întrebat cu zâmbet șiret notarul, un pescar antitalent, care, în schimb, chibița într-una și taxa orice eroare. Ai luat ceva?, întrebă mai clar, privindu-mă, în timp ce doctorul urmărea, imperturbabil, pluta.
- Aa luaat, oo mâârliițăă, a răspuns în locul meu, specialistul, cu fața inertă, fără să-și mute privirea din pluta lui.
Notarul s-a dus la juvelnic, scoțîndu-l cât să-mi vadă captura ,,împrumutată”.
- Daaii oo suutăă dee voodkăă? a rostit sec doctorul, întorcându-și privirea către mine.
- Daau!, i-am răspuns în stilul lui, înțelegându-i jocul.
- La ce ai prins-o? a continuat notarul.
- Daaii oo suutăă dee voodkăă?, a venit din nou întrebarea doctorului.
- Dau, dute-n sărăcie, dau! i-am răspuns cu lehamite, continuînd către notar: - La peștișor.
- Eu n-am prins niciodată o știucă, a mărturisit profesorul, ridicând și el juvelnicul. – Uau! Ce faină-i! Se scoate greu? Se zbate tare?
- Daaii oo sutăă dee voodkăă?, a rostit neutru, pentru a treia oară, prietenul meu.
- Daauu, dute-n...!, i-am strigat enervat, la cât te oprești?
- La cinci sute.
Ceilalți nu înțelegeau nimic, nici nu au cerut lămuriri, mi-am căutat de lucru trimițându-i și pe ei la treabă.
- Găsiți-vă câte-un loc și dați-i drumul, se ridică soarele îndată!
Până la plecare am mai prins pești fiecare dintre noi, și, seara, după ce și-a parcat mașina, ne-am dus în cârciuma din cartier, plătindu-i doctorului exact atât cât mi-a cerut, cinci sute de vodkă.
- Încălziți bine, ne-am dus către case, m-a oprit lângă mașină, a deschis portbagajul, înmânându-mi o sacoșă cu mârlița care era, de fapt, o știucă adevărată.
- Iaa-oo! aproaape aaii plăătit-oo, maai daatooreezi oo sutăă de voodkăă.