Trenul personal plecat din București pe la șase dimineața a ajuns, cum era de așteptat, în Bușteni pe la nouă și ceva – timp berechet să-ți treci în revistă păcatele, speranțele deșarte și toate ocaziile ratate de-a lungul vieții. Și-acum, ce să faci în Bușteni, într-o dimineață lăbărțată de sâmbătă, plin de cârcei după ce-ai stat înghesuit ca o sardină la clasa a doua? Că doar n-o să stai toată ziua în gară cu nasul în paharul termorezistent, sorbind din cafeaua de la dozator (care e pe jumătate apă chioară) și mestecând al treilea covrig – tentația e mare, dar totuși. Mai bine îți iei rucsacul în cârcă, te salți bine pe zgaibarace și o pornești voinicește pe traseul Jepilor Mici.
La drum! Savu și Alina, îmbrăcați corespunzător, merg pe cărare cu rucsacii complet echipați în spinare – șosete de lână, pături ușoare „for any event,” chiloți flaușați (Alina are și unii cu dantelă, că na!), trei cutii de prezervative (Savu trage nădejde că puula lui!) și, mai presus de toate, multă – cât se poate de multă – determinare. Din când în când cei doi se opresc (drumul e făcut pentru popasuri) și se așază pe câte o buturugă (sau bolovan, după caz). Savu își șterge ochelarii (lucru pe care trebuie să-l facă destul de des și chiar dacă nu e necesar, o face pentru că i-a intrat în reflex), iar Alina își ajustează tot felul de „nevoi” (fără ochelari, desigur, dar cu tot felul de instrumente ajutătoare pe care le tot scormonește și le ascunde în fundul rucsacului). Totul decurge vioi, deși glumele s-au cam terminat – ce tâmpenie să faci bancuri când ești doar în doi. Până și Alina s-a prins că e cam aiurea să tot râdă; deși râsul ei e cristalin, după o vreme îi obosește gâtlejul care ușor-ușor sfârșește prin a o da-n gâlgâială.
La al treilea popas, Savu renunță la a tot refuza un șnițel făcut de mama Alinei, îl apucă plin de scârbă dar cu o umbră de zâmbet pe mutră, ceea ce exprimă deopotrivă politețe și prudență; îl studiază pe ambele fețe și până la urmă se încumetă să-l muște de la un colț. „Foarte gustoase!” spune el, iar Alina îl urmărește, conștientă că Savu ar scuipa bucata dacă nu l-ar monitoriza cu privirea ei foarte atentă. „Mă bucur că-ți plac!” Mestecă amândoi cu dedicație, ca într-o scenă de Ion Băieșu, privindu-se ochi în ochi și încheind ritualul cu ceremonia înghițirii sincron. Trag fiecare câte un gât zdravăn de apă și pentru că e momentul să plece, se ridică și pleacă mai departe. Savu își ia bățul confecționat special pentru traseu (o bâtă mai fără noduri, culeasă de pe marginea potecii), iar Alina îl urmează cu o vergea din fibră de policarbonat, extrem de ușoară și flexibilă. Ascensiunea continuă în ritm săltăreț, Savu fluieră un cântec de munte, iar Alina îi ține isonul cu un „tralala” optimist.
Ajung la lanțuri și acolo sunt pe cale să dea nas în nas cu un urs brun care i-a observat de departe, un exemplar de talie moderată, probabil sătul de turiști și călători dezorientați. Aș putea să adaug – deși asta e doar o plăsmuire – că ursul a zâmbit ușor în colțul imaginar al bărbiei (am citit undeva că unele fraze lungi și absurde dau un farmec aparte narațiunii, așa că mă străduiesc să-mi modernizez stilul). Alina și Savu? Habar n-au de urs, pentru că-și văd de drum, uitându-se exclusiv în jos, să nu cumva să rateze vreo piatră sau vreo firimitură de praf. Poteca Jepilor Mici, dacă nu știți, e plină de pietre, frunze, peturi, hârtie igienică și ici-colo câte o buruiană sau (după noroc) o floare rară, cunoscută doar de domnul profesor Ciocârlan de la Facultatea de Agronomie, un tip atletic și foarte agil (nu știu dacă mai este în viață), care avea obiceiul (când l-am cunoscut) să lase restanțieri cu duiumul și să organizeze excursii cu rol tematic – prin munți, în zone de șes sau chiar pe dealurile din zonele… deluroase.
Evident, cei doi au ajuns – inevitabil – în dreptul ursului, privind (așa deja cum am menționat) exclusiv în zona potecii. Mergând, au continuat să fluiere (Savu) și să lălăie (Alina), iar ursul – de care, sincer, mi-e un pic jenă – a dat ușor din cap când a văzut nesimțirea cu care e ignorat (avea un cap mare, de trofeu, pe care și l-a întors spre pădure cu scârbă), după care s-a întors cu spatele și a plecat (probabil chiar a tras o flegmă, dar nu-s sigur sută la sută). „L-ai văzut?” a întrebat Alina, după nu mai puțin de patruzeci de pași – mărunți, pentru că deja avea o bășică în talpă. „Pe cine?” – s-a mirat Savu la sanchi – „A! Pe urs? Dă-l dreq!” Bineînțeles, discuția alunecă în glume și caterincă – Savu și Alina se simt siguri pe ei. Sunt genul de bucureșteni crescuți de mici în Pantelimon care nu-și strică cheful cu spaime aiurea sau cine știe ce frici paralizante. Ei au rucsacii căptușiți, așa cum am spus, cu absolut tot ce este necesar unei expediții de weekend care e menită să se lase cu coțăială.
Ar mai fi de adăugat că noaptea i-a prins sus, la cabană la Caraiman, unde s-au întâlnit cu mai mulți turiști – toți tineri, toți puși pe viață, au cântat cântece de munte, au jucat cărți și către miezul nopții s-au urcat în dormitorul comun de la etaj să își întindă oasele și să-și etaleze – ea danteluța, el… preferințele pentru arome. Către dimineață, au plecat în grup către Cruce, pe brână – pe drum au făcut poze la caprele negre și le-au pus pe WhatsApp pe grupul lor de familie.
Sfârșit.