agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 69 .



Solitudine
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cristan ]

2024-11-09  |     | 





Astfel își repeta fiul, obsedat de subordonarea impusă în familie de propria mamă, de neîncrederea ei, de excesele de furie sau stările ei frecvente de panică. Ea nu cunoștea tot timpul decât încordare:
‒ Ai răbdare să acorzi clemență oricărei persoane! Pe mama ta trebuie să o înțelegi și să o ierți. Orice ar fi făcut, oricâtă asprime avea, întotdeauna te-a iubit.
Dispariția tatei a contribuit la accentuarea singurătății mamei, până la absorbția totală a sa, ca și cum ar fi pătruns în timpul lui înveșmântată în disperarea sa caracteristică ce i-a agravat disponibilitatea sufletească.
Pentru ea lumea se reducea la propria persoană, la prioritățile sale egoiste, la teama cumplită de a nu-i fi descoperită inferioritatea față de ceilalți. În fața societății poza fals, ca și cum ar fi strâns în brațe o fericire net superioară celorlalți. Cuvintele ei erau sumare și exprimau teamă viscerală. Îi suspecta pe cei ce nu putea să-i coordoneze cu propria voință.
Înțelegerea precară a realității o dezorienta. Adesea încurca noțiunile, cuvintele, panica dezvoltându-se zilnic în jurul ei. Propunea un joc al respingerii, înfășurată în egoismul vârstei senectuții, când toți trebuiau să-i fie pe plac. Cunoștea acest joc, îl exersase de-a lungul vieții. Prioritățile sale se rezumau la două persoane: la el și la fiul său, pentru care practica același egoism și în fața căruia manifesta voința sa diabolică, dar și protecția exagerată.
Rolul său era vădit stingherit de impunerile ei, ce-l determinau să o respingă. El era exponentul prețios care trebuia să-i împlinească aspirația spre devenire socială, să-i răzbune teama, insatisfacția, să-i depășească complexul de inferioritate în care trăise coșmarul vieții sale.
Nu conta ce dorea el sau dacă avea alte dorințe. Acestea trebuiau să se plieze pe cumulul ei de aspirații egoiste.
El, însă, naviga, din punctul de vedere al mamei sale, clandestin, în oceanul devenirii, indiferent tentațiilor sumbre ce l-ar fi putut ajuta sufletește. Nu-l interesau funcții sociale, nici parvenirea, nu alerga după avuții. Era un visător incurabil ce spera să devină scriitor. Supraviețuia mediocru în vâltoarea vieții. Nu fusese un elev model, nici măcar premiant. Absolvise facultatea la cererea părinților, o facultate economică, ce pentru el reprezenta apusul dorințelor sale.
Mama lui se ascundea după aparențe, ca după uriașe rezerve fățișe ce-i dădeau complexul siguranței. În acest sens sacrifica totul, toalete, zâmbete, măști. Se crea o discrepanță a comunicării ce-l îndepărta pe fiu. Dar nu conta. Însă importantă era societatea ale cărei argumente erau validate ca sentințe civile.
Fiul nu accepta aceste laude și nici dialogul măștilor. Pentru el siguranța consta în comunicare care se consolida cu greu. La înmormântarea tatei deja tiparele conviețuirii în comun deveniseră fade, ascundeau sentimente. Cuvintele se consumaseră. Conta veșmântul.
Mama era mai îngrijorată de ploaia măruntă și de umbrela rătăcită. Nici acum nu găsise emoția sincerității - nu-l iubise cu adevărat pe soț care era un valet pentru ea. Abia lipsa lui a început să o afecteze când a devenit neputincioasă. Căderea la pat, cu diverse diagnostice, care de care mai aspre, o făcu și mai dificilă, însă îndepărtase de la ea urmele egoismului. Acum era pradă suferinței.
Văzând chipul ce suferea, fiul retrăia o amintire din copilărie în care a surprins o discuție între părinți. Cei doi se certau. Tatăl, indignat, îi reproșa mamei ceva ce copilul de atunci nu putea înțelege de ce spunea tatăl:
‒ De ce ai făcut astea? De ce l-ai dat afară?
‒ M-am temut că nu vom avea cu ce să-l creștem, spunea aceasta.
Copilul îi vedea, auzea, simțea că acele cuvinte sunt aspre, și-l surprindea modul ascuns în care mama răspundea. Cuvintele ei erau stinghere, pe când cele ale tatălui erau directe și sincere.
Nu a avut frați. A reținut peste ani întâmplarea și ori de câte ori vedea un borcan mic cu un lichid albastru în care plutea o plantă îi revenea în minte discuția auzită, pentru că atunci acel borcan era pe masă în fața lor.
‒ Pleacă din cameră, i-a spus tatăl! Uită-te la televizor și apoi ne povestești.
Copilul a mers în sufragerie și a urmărit programul televiziunii, dar cuvintele lor încă se auzeau. O anumită neliniște nu-i dădea pace, un anumit disconfort s-a instalat în mintea copilului.
Acum, amintirea cea veche revenea agasant în memoria sa. Timpul trecea în defavoarea mamei. Treptat și-a neglijat funcțiile organismului. Nu mai mânca, nu mai era responsabilă de excreția sa. Astfel, că la câtva timp a trebuit să folosească pampersul. Orice mișcare a corpului reprezenta pentru ea un chin.
Toate acestea necesitau efort din partea fiului care trebuia să aibă răbdare. Acesta petrecea mult timp să o îngrijească. Așa își înțelegea rolul de copil ascultător și umil. Timpul consumat nu era un sacrificiu, ci o datorie pe care trebuia să o îndeplinească cu sfințenie.
Îl durea durerea mamei. În fiecare zi în care o hrănea cu lingurița și cu mâncare pasată, se obișnuia cu suferința ei și cu trupul ei mărunt în timp ce o curăța și o pregătea pentru odihnă.
Fusese foarte curată și se purta cu atenție, astfel încât să aibă o anumită distincție. Era elegantă și cochetă. Din eleganță nu mai rămăsese nimic. Cu greu acceptase degradarea fizică. Mult timp crezuse în tinerețe fără bătrânețe, însă pielea mâinilor, obrajii, fața, o trădau. Ridurile se adunau sub ochi. Tot trupul devenise o îndelungată suferință.
Zilele deveneau dificile, respirația părea îngreunată de conexiuni organice nefuncționale. Simplul gest de a înghiți presupunea un imens efort. Orice zgomot, orice gest o speria. După încă o zi de teamă, femeia părea că doarme. Somnul ei adânc se confunda cu coma.
Ultimele zile erau tulburate de respirația insuficientă, de efortul de a respira. Respirația precipitată presupunea un efort suplimentar care obosea întreg organismul. Deși letargic, trupul se lupta cu viața.
Nu mai înțelegea ce se întâmplă. Reacțiile erau întârziate. Fiul părea răpus de efortul repetat zilnic de a o curăța, de a o alimenta. Dar nu înceta să o privească.
Soarele presupunea eliberarea, dar pentru ea lumina era o provocare, era începutul unei noi zile de care se putea agăța cu toate speranțele că va învinge moartea. Puterile sale se reduceau treptat, lent, corpul ceda, dar ea încă lupta. Doar pleoapele mai erau deschise.
‒ Apă, vreau apă, ceru ea.
Bău apa pe care o înghiți lacomă, dar cu greutate. Părea că nu vrea să lase cana din mână, care căzu și se sparse. Ultima ei respirație a fost un prelung și amplu oftat. Capul i-a alunecat, iar pleoapele s-au închis.
Fiul a scos un țipăt puternic și lacrimile i-au acoperit ochii. Alergă apoi în hol, căutând telefonul. Își sună soția. Aceasta tăcu, neputând vorbi.
Găsi în telefon numere utile în astfel de împrejurări. Trebuiau anunțate rudele, dar și firma de pompe funebre, ce îi comunică tarifele, de parcă el ar fi negociat cu veșnicia. Era agasant și nefiresc.
Coșciugul trebuia să fie din lemn, și elegant, precum merita o persoană ce ținuse la prestanța sa. Eleganța devenea reper sinistru, ca și cum ultima ieșire în public devenea dintr-odată etalonul suprem al prețuirii, o incitantă impresie generală și definitivă.
Urmau celelalte pregătiri în spălarea cadavrului, în sensul ortodox al pregătirii decedatei pentru veșnicie. Firma de pompe funebre a trimis urgent echipa pentru preluarea cadavrului, pentru spălarea sa sumară. Hainele ei trebuiau și ele căutate, să fie în ton cu sicriul.
Primele au sosit rudele, de parcă așteptau să fie poftite la ospăț. Fiul plângea și nu-și mai desprindea ochii de pe trupul ce i se părea că susține un jăratic întreținut de focul mocnit al morții ce-i ardea ochii. Nu-i mai păsa de nimic. Auzea atât deschizându-se dulapuri în care știa că sunt haine, cât și vocile rudelor agitate.
‒ Ia uite ce haine frumoase avea ! Ni se potrivesc nouă spuneau rudele.
‒ Să-i dăm ei bluza asta decolorată și haina pătată , ba chiar pălărie și pantofii ăștia de lac. Astea nu se mai poartă.
Cuvintele se loveau cu putere de urechile lui. Veniseră și cei de la pompe funebre, ce o spălau de zor cu substanțe necunoscute.
‒ Dă-ne apă caldă, adu spirtul, îi cereau ei.
El doar privea la chipul mamei sale, căruia îi vedea pentru prima dată conturul într-o lumină nefirească, înălțându-se deasupra tuturora.
‒ Cerceii, o auzi pe o vară a sa, îi vreau eu.
El uitase de cercei, de inel, nici nu-i păsa de ele, dar fata le cerea cu insistență. Unul din bărbații de la firmă îi scoase și-i dădu fetei. Aceasta se uită scurt în ochii fiului și-i băgă în buzunar.
La capelă, sicriul cu trupul decedat a fost pus pe masa mortuară, unde a rămas peste noapte. Își aduse aminte din pruncie de un gest al mamei, pentru că ea nu avea niciodată încredere în alte femei să-l lase în compania lor. Îl închidea în dormitorul apartamentului. Singurătatea camerei îl obliga să viseze retras din lumea reală.
Doar visul îi permitea să fie liber. În vis nimeni nu-l amenința, avea deplina încredințare a gesturilor și putea crea o lume. O lume cât dorea el să fie de mare și de bună. Pentru a-i da viață și a avea recuzita necesară ca visul să devină realitate, avea la îndemână bibelourile pe care gândurile sale le însuflețeau.
Scăpa din dominația mamei, era liber, să fie liber. În ajutorul său era radioul, unde asculta mai ales teatrul. Visele lui se amplificau și întâlneau realitate virtuală din dramatizări. Învăța să iubească, să-și dorească iubirea pe care nu a ințeles-o niciodată.
Dincolo de cameră devenea însă temător. Niciodată în jurul lui nu a existat o colectivitate în care el să se exprime. Se simțea încrezător doar în vise care însă îl îndepărtau de voință.
Firavele atitudini amoroase erau sortite eșecului. În intimitate își imagina ieșirea din pubertate. Gândurile imaginate erau atât de reale încât mâinile sale coborau instinctiv pe trup, de parcă ar fi fost ale altei persoane. Atingeau soldurile, masau în zona pubiană, atingeau scrotul pe care-l scoteau din relaxare. Urma descătușarea energiilor.
În acele momente plutea, devenea asemenea uni zeu, se rupea orice legătură terestră. Secvența de irealitate părea eternă, însă dura puțin, revenind treptat în trupul umil. Impactul cu realitatea de după, era adesea neplăcut. Lăsa în urmă regrete, uneori obsesii.
În fața mamei se depersonaliza, își pierdea cuvintele. Aceasta îl privea neîncrezătoare. Din senin începu să plouă cu picături mărunte, dar dese. Oamenii se adunaseră în capelă lângă sicriu.
Picăturile mărunte se înmulțeau în cimitir. Mirenii aflați în fața capelei se adunau lângă sicriu să aștepte preotul. Acesta deja întârziase. Preotul sosi grăbit, parcă scuzându-se, și spuse:
‒ Aici plouă, în oraș nu!
Apoi salută pe cei prezenți:
‒ Cristos a înviat!
Lumea nu se grăbi să răspundă. Erau adunați în capelă, privind decedata. Preotul stropi cu agheasmă și, binecuvântând, ieși.
‒ Priviți, le atrase atenția un tânăr ce participase la spălarea și pregătirea cadavrului. Nu are niciun miros rău. S-a îngrijit la viața ei și a fost atentă. A fost cucoană.
A doua zi preotul veni cu întârziere și după ce-și șterse fața îi privi dorind să vadă fețe cunoscute. Zări pe fiu. Pe acesta îl cunoștea. Înțelese atunci cine îl chemase. Cu sârg începu slujba. Ploaia se întețea, iar rafalele ei ajungeau până la capelă. Slujba creștea treptat în intensitate odată ce vocea preotului ce intona din liturghie cântece bisericești. Preotul se opri și privi curios prin ușa deschisă. Nimeni nu mișca. Atmosfera era de totală cucernicie.0
Reveni la preocuparea sa, citind mai departe psalmii. Cu cât se apropia de momentul citirii „Iertărilor”, ploaia se oprea până a înceta definitiv. În capelă, soarele se revărsă. Figurile martorilor erau deplin încărcate de emoție.
‒ Dumnezeu să o odihnească, iar pe voi să vă ajute, spuse preotul!
Fiul plângea, ținând în mâini lumânarea aprinsă, după ce participase la închinarea colivei. Tristețea cobora în suflete, ca o dulce resemnare. Când ecourile slujbei se stinseră, administratorul cimitirului intră în capelă și, apropiindu-se de fiu, îi spuse:
‒ Mie îmi dai 1000 de lei.
Fiul se uită fix. Părea că nu înțelege. Rămăsese în urmă. Ceilalți se îndreptau spre groapă. Ridică privirea către omul din fața sa, străduindu-se să înțeleagă.
‒ Da, zece hârtii de o sută, repeta administratorul.
Automat, fiul se căută în buzunare, numără cele zece hârtii și i le dete.
‒ Stai liniștit, îți voi da chitanță, și-ți iau doar o zi pentru capelă.
Total nedumerit, dorea să se adune și să-i urmeze pe ceilalți ce așteptau deja în fața gropii. Mai privi o dată omul din fața sa, ce părea lipsit de bunul simț. Dar acestuia nu-i păsa. Băgă banii în buzunar de parcă i se cuveneau și plecă nu înainte de a-i reproșa:
‒ Să-mi dai cheile capelei. Au rămas la tine de ieri, de când ați venit cu decedata.
Fiul îi aruncă cheile în față, ca pe un blestem, și ieși grăbit din capelă. În fața gropii, preotul stropi cu vin coliva , rupse colacul și repetă, încredințat fiind de succesul slujbei din capelă, o bună parte din ritual, pentru alungarea duhurilor și a spiritelor rele.
Fiul era la mijloc între soție și bunul său prieten, Mihai, un om liturgic. Lacrimile fiului nu mai încetau, abia respira, iar cei doi îl sprijineau să nu cadă. Florile și coroanele au fost aduse din capelă și așezate peste sicriul coborât. Preotul își strânse instrumentarul ca un doctor ce și-a încheiat operația, le-a introdus silențios în rucsac.
Pe aleea de întoarcere, preotul îl căută din priviri pe fiu.
‒ Cred că știi că-mi datorezi bani!
Printre lacrimi, fiul întrebă:
‒ Cât părinte?
‒ Doar 400, știi, este taxa, este cotizația.
Fiul nu mai auzea. Căută în buzunar. Mai avea doar 200. Îi dete celui ce i-a cerut.
Acesta răbufni:
‒ Atât?
‒ Dar nu mai am, răspunse fiul tremurând. Nu mai am, repetă încă o dată.
Auzind ce se întâmplă, sări în ajutorul lui soția, cu încă o sută.
‒ Asta-i tot părinte, spuse și ea cu regret.
‒ Auziți, pe mine nu mă duceți!
Cei doi erau conștienți că preotul nu va renunța.
‒ Veniți la biserică cu restul, spuse acesta la despărțirea de ei.
Din chioșcul său, administratorul veni și el cu o chitanță de doar 100 lei. Fiul o privi și-l întrebă:
‒ Și restul?
‒ Restul a fost săpatul gropii, boltitul, văruitul. Se va îngriji mormântul și altele. Asta este.
Neavând replică, fiul se resemnă.
Tot protocolul necesar s-a desfășurat printr-o firmă de pompe funebre. Și acolo a fost o sumă importantă, cam 4000 lei.
Se grăbeau acum spre localul unde urma parastasul. Deodată, spre el, se îndreptă o femeie grăbită. Le aducea factura pentru servicii.
‒ Asta-i, spuse ea, și le întinse o chitanță de două mii lei.
Fiul, cu tristețea în suflet și dezamăgit, privi buimac.
‒ Păi, restul, întrebă el?
‒ Restul sunt comisioane, răspunse cu tupeu femeia.
Comisioanele ei nu-l interesau. El știa că plătise, cât i s-a cerut, fără să negocieze. Acum nu-i rămânea decât să accepte așa cum curgerea timpului este firească și banală, pentru că a te opune este similar cu a fi exclus dintr-o societate fără scrupule.




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!