agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-10-07 | |
Căldura unei vieți pe gheață
Pe la jumătatea secolului trecut, gheața frigea de rece ce era. Dar mai puțin decît în zile noastre, mai ales dacă cei de pe atunci erau tineri, cu sînge înfierbîntat de sport. Așa se simțea și Gheorghe Maftei, romașcan de al nostru, singurul campion mondial de bob din oraș, doritor de senzații adrenalinice pe pîrtiile albe de cristale. Îmi spusese să scriu despre el doctorul Mircea Văideanu. „Uite, colo, la blocul din colț stă Gigi Maftei”. Am sunat la ușa lui și am descoperit o viață cuminte, așezată în pagini rînduite cuminte în fotografii, plachete, cupe și medalii. Omul cu părul alb, aflat la parterul unui imobil de pe strada Anton Pann își aduce ușor aminte de cele petrecute în urmă cu ani de zile. Ne invită să luăm loc la masa din sufragerie. Masă lăcuită, acoperită cu un macrameu alb. În mijloc, o vază cu flori. Printre scaune și fotolii se joacă o pisică neagră, cu guler alb, o cheamă Fetița. Și începe omul gheții a spune. Tînăr și buiac mai era prin 1957. S-a dus la Stadionul „Constantinescu Nehoi” și s-a apucat de alergat. La atletism erau probe grele. Fugea la 3000 de metri plat, la trei kilometri de obstacole, la cinci kilometri plat. Nu s-a lăsat, a încercat și alte probe minunate care storceau de putere un om în toată firea, darămite un adolsecent căruia încă nu îi dăduseră tuleiele. Să alergi zece kilometri, cam cît este din Roman pînă la Sagna, nu-i deloc ușor. Au urmat probe cumplite, de marș. Ca să faci zece kilometri dînd din coate și rozînd călcîiele la fiecare pas, oricît ai fi de protejat de pantofi, e greu. Și mai greu să te duci teleaucă pe drumuri sau chiar pe piste de stadion, să bați marșul cale de 20 de kilometri. Probă de foc a fost pentru tînărul atlet distanța de 50 de kilometri, drum din coada Romanului pînă în aceea a Bacăului. Și a urmat maratonul, amintire a soldatului mort după ce a alergat mai bine de 42 de kilometri, să anunțe o veste de război. Asta se întîmpla vara. Pentru că, atunci cînd dădea iarna peste țară, era atras de pîrtiile de bob. Se transferase de la Roman la Clubul Central al Armatei, că îl trimiseseră, așa cum se obișnuia, pentru trei ani, la oaste. Din 1959 și pînă în 1962 a fost sub drapel ca sportiv. Făcuse două luni de instrucție la Medgidia, cu pușca în spinare, ostaș în termen, după care a fost transferat la Brașov. Acolo, gheața l-a atras, vrăjindu-l cu magia ei. Gheorghe Maftei are 67 de ani. Și-a legat destinul de soția sa în 1961. Are două fete și un băiat. Una dintre fiice se află în Canada, este inginer electronist. Băiatul este în Italia, lucrează în domeniul mobilei. I se umezesc ochii boberului cînd își aduce aminte de ei. A rămas acum doar cu pisica neagră, alb-gulerată, care se cocoață pe fotoliul de lîngă fereastră. Înșiră amintiri cuprinse în hîrtii și medalii, și cupe. Revenim la poveste. Lucra, așa trebuia pe atunci, ca strungar, frezor și lăcătuș la IMR. Timp de 42 de ani și-a luat salariul de la Secția Montaj. Dar, sportul era viața lui. În 1961 a fost campion național la maraton. Ajunsese deja la Clubul Central al Armatei. Era greu tare la antrenamente. Acum privește nostalgic spre ele, ar fi în stare să o ia de la capăt, dacă l-ar lăsa puterile. Dar, pe atunci, privațiunile erau mari. Nu se putea chiuli la antrenamente. Nu aveai cum să scapi de sala de forță. Nu aveai cum să pleci, pe furiș, din odaia în care dormeai. Nu că ar fi fost mare pază, dar așa era învățat, cu o disciplină mai mult decît cazonă, proprie clubului la care se afla. L-am întrebat cum era cu regimul alimentar. A răspuns zîmbind unor amintiri. La restaurantele pentru sportivi puteai mînca orice. Numai că nu te puteai îndopai ca prostul. Cereai de mîncare și, deși erau vremuri mai grele, ți se dădea. Că dacă te lăcomeai, nu puteai alerga și nici forță nu puteai făcea. Prins de dragostea alunecării pe pîrtie, Gheorghe Maftei, romașcanul, s-a orientat, mirosind zăpada ca un om liber, spre bob. Tot la Poiana Brașov era, cînd, la un concurs republican de bob-doi, tineret, a urcat, împreună cu al său coleg de alunecare pe gheață, pe prima treaptă a podiumului. Atunci a fost inclus în lotul național al boberilor. Mașina vitezei Pune frînă amintirilor cîteva clipe campionul european la alunecat pe pîrtie. Ceasul din perete ticăie monoton. Parcă numără secundele de care era legat, pe viață și pe moarte, Gheorghe Maftei, atunci cînd se afla în sania aceea lunguiață, care zbura cu viteză de suflet pe ghețuș. Nu e rost de povești science-fiction. Bătrînul spune, cu voce întretăiată de emoții, care este diferența dintre viață și moarte atunci cînd aluneci cu peste o sută de kilometri pe oră pe serpentinele zăpezii. Dacă nu se țin bine frîiele bobului, ai parte doar de cîteva secunde care fac diferența dintre a fi și a nu mai fi. Zboară cu patinele în sus mașinăria, se rostogolește cu o viteză incredibilă în josul muntelui și se izbește de pereții tunelului îngust. Degeaba ai casca de protecție, greutatea bobului te strivește, curge sînge pe gheața luminată de reflectoare. E simplu, ar spune un profan într-ale sportului, cum să conduci un bob. Sania aceea cu patru șine are doi sau patru oameni. Toți împing în barele care ies în afara bobului, ca să-i dea o viteză cît mai mare la plecare. Primul din față este conducătorul Þine bine în mînă un fel de pîrghie care acționează cele două alunecătoare din botul saniei, curbate în sus, precum schiurile. Cu ea se conduce bobul. Cel din spate este frînarul, el acționează un fel de lopată care încetinește alunecarea nebunească a saniei. Comanda o dă conducătorul, care țipă dacă trebuie frînă. Nici frînarul nu este mai de lăsat. Aflat în coada echipajului, vede cîteodată mai bine dacă trebuie deviat traseul cu lopata aceea de încetinire. „Bob!”, strigă conducătorul, și frînarul știe să lase drum liber la alunecare. „Frînă!”, țipă cel din coadă și cel cu hățurile știe că trebuie să o lase mai moale. Să nu se mai cațere pe pereți, pentru a prinde viteză. Pentru că, uneori, așa cum povestea bătrînul campion, repeziciunea poate fi mortală. Dar totul ține de secunde, lupta pentru ele se lasă cu moarte, uneori. Așa și-au găsit sfîrșitul cei patru membri ai echipei Germaniei de bob, în urmă cu cîteva decenii. Campionul S-a întîmplat în 1967. La Campionatele Europene de la Saint Moritz. Europameisterschaft 4 er bob IGLS, 1967, 1 Preis. Echipajul de bob al României a luat locul I. Să lăsăm presa vremii, respectiv „Informația Bucureștiului”, să ne povestească. „După o absență de cîteva săptămîni, boberii noștri fruntași au revenit aseară în Capitală, de unde, după o scurtă „escală” au plecat cu trenul către casele lor. În timpul escalei i-am rugat „în... ordinea intrării în bob” pe membrii echipajului care a cucerit la Igls, titlul european, să-și împărtășească primele impresii pentru cititorii ziarului nostru: I. Panțîru: „Am cules roadele unei serioase pregătiri pe... uscat. De la 16 iunie, anul trecut, ne antrenăm intens pe cartinguri și motociclete și nu se poate spune că nu ne-am văzut visul împlinit. Am avut, cu toții, o mare ambiție. Puteam „scoate” timpuri mai bune, însă pîrtia a fost cam „moale”. Păcat că nu s-a disputat și campionatul mondial de la la Alpe d’Huez, pîrtia olimpică avînd deficiențe la intrările și ieșirile din viraje”. P. Hristovici: „Sînt fericit. Echipajul nostru s-a dovedit omogen, ne-am înțeles de minune și lucrurile au mers bine. Revin mulțumit în rîndurile colegilor mei de la facultatea din Petroșeni. Îmi mai doresc pentru acest an ca echipa de rugbi la care activez, Știința Petroșeni, să ocupe un loc bun în campionatul categoriei A. Gh. Maftei: „ Mă întorc mulțumit din această deplasare. Pînă acum, pe 1967, am avut două satisfacții: echipajul nostru a devenit campion al Europei, iar echipa de atletism la care activez, Metalul Roman, a promovat în categoria A. Și sper să o am și pe a treia: soția mea urmează să nască în curînd și nici nu vă dați seama cît îmi doresc un băiat, pe care să-l fac... bober”. N. Neagoe: „Sînt frînarul echipajului. Să vă spun sincer, Panțîru a condus bobul de o manieră impecabilă, astfel că n-am fost nevoit să folosesc frîna. Avem datoria de a ne pregăti cu aceeași conștiinciozitate pentru a confirma succesul de la Igls. Prilejul ni se va oferi anul viitor, cînd țintim să cucerim o medalie olimpică la Alpe d’Huez”. Rememorează campionul european romașcan dorința sa. Care, de altfel, s-a îndeplinit. Nu în totalitate, băiatul său a practicat sania, ca sport, nu bobul. La fel și una dintre fiicele sale. În numărul 1 al anului 1968, în revista „Soprt și tehnică”, după ilustrația de pe copertă, pe pagina a doua apăreau următoarele rînduri: „Panțîru, Oancea, Pașovschi, Maftei, au devenit nume de rezonanță internațională. Ei și-au făcut ucenicia pe străvechile noastre săniuțe, cu tălpici joase, din lemn de fag, dar au concurat pe cele mai cunoscute pîrtii de gheață din lume.(...) Iată ce ne-a spus tovarășul Pașovschi: „Bobul este un sport în care nu-i suficient să știi să pilotezi. Virajele amețitoare, coborîrea cu peste 150 de kilometri pe oră pe panglica de gheață a pîrtiei cer mult curaj, o rezistență fizică și nervoasă deosebită, reflexe perfecte și o omogenitate a echipajului mai mare decît în oricare altă disciplină”. Oftează marele sportiv romașcan la recitirea acestor spuse. Trecînd peste tonul propagandistic al vremurilor, adevărul a rămas. Gheorghe Maftei, romașcanul nostru, a fost și va rămîne un sportiv de primă clasă, de primă treaptă a podiumului. A dus și flacăra olimpică, în urmă cu vreo două decenii, de la Horia, pînă la ieșirea dinspre iași a Romanului. Ne mai amintește că a avut un trai bun ca sportiv. A primit „Meritul sportiv”, de la „bădia Gheorghe”, adică Gheorghe Gheorghiu Dej, și a avut parte de reducere de impozite. La succesul de la Campionatele Mondiale a primit 20 de mii de lei, sumă enormă la acea vreme. Apoi, Gheorghe Apostol, fost șef al Partidului Comunist, i-a dat apartamentul de pe strada Anton Pann. „Sportivii se mai răsplăteau pe atunci”, este de părere Gheorghe Maftei. Acum, omul care a trăit viața cu 150 de kilometri pe oră, vrea liniște. Blînd adie vîntul peste frunzișul viei de la fereastra sufrageriei. Pisica își face de treabă cu ciucurii unei draperii de pe hol. Trebuie să plecăm. Nea Gigi ne invită la restaurant la o cafea. Fără țigară, el nu a fumat niciodată. Material publicat în Opinia romascană, ca, de altfel, toate cele trimise pina acum |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate