Ieși din baie. Numai cu un prosop pe el , fără a deschide nici o lumină, păși în întuneric în sufragerie și se așeză în fotoliu, privind în tavan. Ofta încet, ca un scâncet de copil care dorește ceva, însa nu știe precis ce. Își scutură părul ud de câteva ori și-l lăsă să se usuce de la sine... Apoi porni calculatorul. Vroia să lucreze... își dorea sincer acest lucru, însa știa că totul e o încercare disperată de a-și găsi o preocupare să nu se mai gândească la ea. Ar fi vrut să țipe foarte tare. Renunța însa din start la aceasta idee, deoarece era noapte și vecinii lui dormeau. Și totuși... ce bine ar fi fost dacă ar fi putut să țipe... Lăsând calculatorul deschis, se îndrepta înspre bar și-și turnă jumătate de pahar de tequila. Nu o bău imediat, ci puse paharul jos pe masă și se uita la el. Nu-i făcuse niciodata plăcere să bea... poate să fumeze, ca și cum ar fi avut asta în sânge, dar niciodata să bea... Dar acum... se uita ciudat la paharul de tequila, băutură pe care nu o gustase niciodată, pe care o ținea în bar pentru prietenii săi, pentru rarele ori când veneau în vizita. Totuși ii plăcea sa aibă de toate in micul sau apartament. Lua paharul si duse băutura la gura, doar mirosind-o. Mirosea frumos. Tequila... sa guste ? Sa pună limba doar ? Si el era nehotărât. In fine, sorbi îndelung din băutura si se strâmba apoi. II arse gatul. Lăsa paharul jos, făcu miscari cu mâinile ca si cum ar frige, țopăi si se duse in bucataria si-si turna un pahar maare de apa rece de la frigider. Ahh... s-a mai dus din arsura... Se hotari sa nu mai pună gura pe tequila in viitorul apropiat.
Revenind in sufragerie, se așeza din nou pe fotoliu. Nu-i trecuse înca dorința de a tipa. Calculatorul mergea in continuare, insa nu-i mai pasa. Ea nu mai era nici măcar acolo... Se uita la luminița roșie de la telefonul de pe perete... avea numărul ei, dar nu ar fi sunat-o. Nu ar fi avut sens...
Sângele-i clocotea in vine si nu se putea resemna... Nu asa trebuia sa fie totul, fir-ar-sa-fie !!! Trebuia sa aibă toate luminile aprinse, făcând abuz de electricitate... copiii sa țopăie fericiți jucându-se, iar mama lor sa stea la el in brațe, zâmbindu-i tandru si mimând « te iubesc » ....
Himere... asa vor rămâne visele lui pentru totdeauna. Din vina lui... din vina ei... din neputința de a comunica, de apropiere, consolare... durerea era prea puternica ca sa mai permită orice apropiere. Știa ca, deoarece ea ii era atât de asemănătoare, va reacționa la fel ca el. Nu, nu-l va căuta, deși tot ce ar avea nevoie ca sa fie cat de cat fericita sunt numai brațele lui. Știa ca era la fel de singura ca si el in acest moment insa... nu va izbuti niciodata sa ia telefonul in mana si sa-l sune... ori sa intre pe net... niciodata... asa cum stăteau lucrurile si cu el, de altfel. Ce ar fi putut pretinde de la ea, daca nici măcar el nu era in stare de acest lucru ?
« I will pray to the sky and kiss goodbye all my dreams and my life... Goodbye.... ‘”
Nu avusese putere... sau nu-i mai ramase dorința sa-i spune « stai »... Doar o lăsa, asa cum si ea il lasa pe el. Oare nu se gândea la el... sau nu vroia ? Nu putea ?
Ce mai contează...

Merse in balcon, cu toate ca se făcuse frig… dar închise fereastra… ii era de ajuns răceala dinăuntrul sau. Privi florile din ghivece. Majoritatea erau crini… foarte mulți crini. Nici un trandafir insa… nici măcar unul… Isi dorea sa aibă, dar nu avusese niciodata ocazia, sau o scăpase printre degete… sau hazardul făcuse in asa fel incat nici un trandafir sa nu prindă rădăcini in casa lui. Maine trebuia sa aibă o întâlnire de urgenta cu directorii adjuncți sa discute extinderea firmei… gânduri in legătura cu serviciul sau isi facura loc. Durerea continua in fundal… fără nici cea mai mica intenție sa piară. Odată cu ea, pierea si el… fara sa mai ramana nimic, nici măcar acel gol despre care se vorbește atât ca ar apărea la cei fara scăpare… nici măcar renunțare, dar nici disperare, căci disperarea necesita forța… forța trebuie extrasa de undeva… iar Rod nu mai avea de unde… sursa pierise in același timp cu declinul sau. Era ca si cum nici măcar timpul nu mai exista- nu avea motive. Isi dorise mereu sa aibă mai mult timp, ori sa evadeze din el… dar nu si-ar fi putut imagina ca ar fi atât de apasator sa trăiești ne-timpul. Nimic nu venea, nimic nu se îndepărta. Nici măcar visele lui, pierdute in fântâna cu apa albastra… irecuperabile pentru totdeauna… Cine s-ar fi încumetat sa coboare intr-o fântâna atât de adânca… si sa le recupereze? El nu… ea nu… nimeni altcineva nu conta… decât poate EL…. dar si el era mort de mult… trecuseră 5 ani. Si totuși nimeni nu-l jelea pe el… ci pe ei… pe toți cei care ar fi putut sa le facă viata mai…
Ah, dar ce e aceea „viata” acum??? Cu ce drept se mai putea gândi la „viata”???? Era ceva interzis pentru ei… iar restul nu conta…

* * *

- Arashi, NU!!!! Vino aici la mine! Acum!!!
Pisica fugi de langa ghiveciul spart si veni supusa langa stăpâna ei. Părea ca regreta… dar se prefăcea, ca oricare alta pisica… așteptând iertare si alte favoruri, ca, mai târziu, sa se apuce iar de pozne. Luciana se uita la ea dojenitor si-i arata direcția sufragerie.
- Stai acolo!
Pisica se supuse si sari pe canapea, începând sa-si lingă blana alba. Luciana o urmări cu privirea si se îndrepta spre ghiveciul de flori răsturnat. Ce mizerie. Pamant peste covor, cioburi din ghiveciul spart… rădăcinile florilor de regina nopții… Era singurul ghiveci cu astfel de flori… acum spart. Lua cu grija floarea din grămada de mizerie si o puse deoparte, pentru a o replanta deîndată ce termina de facut curatenie. „Ce o apucase pe Arashi?”, gândi in timp ce strânse pamantul vărsat pe covorul vișiniu. Era cuminte in general… intr-adevăr, mai făcea pozne… zgâria perdelele, mai spărgea cate o farfurie ocazional,… dar nu se atinsese niciodata de flori. De ce tocmai ghiveciul cu regina nopții?? De ce acesta... Aduse aspiratorul si după 5 minute, totul reveni la normal… Se îndepărta de acel loc, si-l privi. Totul era normal, cu excepția ghiveciului cu regina nopții. Floarea era pe covor. Aduse un nou ghiveci si pamantul „de rezerva” si replanta floarea. De-ar fi putut face același lucru cu samanta de iubire! De-ar fi avut curajul! Nu putea… era vina ei… pentru tot, era vina ei… si in plus, il cunoștea. Nu ar fi ridicat telefonul sa o sune… nu ar fi intrat pe net… si nici ea. Lasa noul ghiveci la locul sau si merse in sufragerie. Ochii Arashi-ei străluceau in întuneric. Luciana se așeza langa ea, oftând. Pisica probabil crezu ca oftează din cauza ei si-i sari in brațe, torcând. Ea o mângâie pe capsor si Arashi se alinta in brațele ei… Daca doar pisica i-ar fi putut lua tristețea… daca doar in locul ei ar fi fost un copil… numai acest lucru ar fi fost capabil sa o facă sa zâmbească. Pisica se plictisi repede si se duse in bucatarie, sa bea apa probabil. Luciana se întinse pe canapea si privi telecomanda. Era 1 noaptea. Altădată, la 1 noaptea… nu contează. Nu avea sens sa deschidă televizorul. Simți o durere cumplita de cap, si se încrunta. De fiecare data cand simțea o durere fizica, cat de mica, isi dorea ca aceasta sa crească si sa o ucidă. De ce sa mai trăiască? Cu ce drept se mai gândea la viata? Ce era viata? In orice caz, ceva interzis pentru ei. Si ea se conforma. Nu-i mai cădeau lacrimi pe obraji, le pierduse odată cu EL… odată cu ei…
Inuki veni repede la canapea, simțind ce se întâmpla cu stăpâna lui.
- Inuki… vino aici, se ridica Luciana, lăsându-l pe câine sa stea pe canapea. Inuki puse lăbuța pe ea si ea i-o lua in mâinile sale. Inuki… ce știi tu ? Inuki ofta si puse capul in poala Lucianei. Cred ca simte… isi spuse ea in gând, si-l mângâie pe cap. Fii fara grija, dragul meu, ii șopti, totul va fi bine… dar nici ea nu o credea…

* * *

Cu toate ca fereastra era închisa, lui Rod ii era vizibil frig. Isi lua papucii de casa si se duse la șemineu, cu intenția de a aprinde focul. Doi ochi străluceau pe lemne in întuneric… ochi la care nu fusese atent pana atunci.
- Tigrut, ieși de-acolo, daca nu vrei sa te prăjesc.
Motanul mieuna încet si cu o mișcare sprintena, ieși din locașul șemineului. Rod făcu focul si se așeza in fotoliu cu motanul in brațe. Presimțea ca nu va avea somn toata noaptea… Nu ca ar fi fost ceva intru- totul neobișnuit, dar știa ca nu se putea odihni niciodata. Ca neviii…dar nu era nici măcar un biet strigoi tânjind moarte. Nu-si dorea nimic. Tot ce era yume din el dispăruse fara urma… si știa cum, si de ce…
Isi aducea aminte …. cum stătea in fata computerului de la firma, pe la ora 10-11 noaptea, lucrând de zor pe de o parte, gândindu-se la sesiunea ce se apropia la facultate pe de alta parte. Era si ea acolo, firește. Chiar daca nu-i vorbea/scria decât rar, o simțea acolo si asta il înviora si il încuraja, dându-i o stare inexplicabila de bine. Si ea știa acest lucru si isi rezolva problemele ei ori se relaxa pe forum… sau pe site-ul pentru jurnale-online. Nimic nu era mai plăcut sa o știe aproape… deși era la depărtare de un cartier si jumătate. După ce-si va fi terminat treaba, va fi trecut pe la ea si o va săruta… Inuki si-ar apăra stăpâna, necunoscând faptul ca sărutul nu e o forma de atac, ci de cea mai pura capitulare. Luciana ar fi ras la reacțiile câinelui ei si ar fi concluzionat ca Shador si Tigrut reacționează la fel cand ea il vizitează pe el… Dar acestea erau gânduri de la serviciu, el lucrând in continuare la computer. Fereastra in care vorbea cu ea tremura(shaking) si apăru in prim plan, întrerupându-l. Era un buzz.
Scria: „te rog oprește-te din ce faci… si asculta-mă putin…”
El scrise: „ce e?”
Cuvinte ne-așteptate au apărut pe monitor… socandu-l: „ îmi pare râu ca nu te pot anunța dându-ti botosei sau hainute mici cum ai vrut… cred ca n-as rezista… insa… trebuie sa știi ca… port in mine copilul tau.”
Înlemnise. Sa fie adevărat? Dar… acum? De ce acum? Era prea devreme… inca nu construiseră… Isi întrerupse gândurile singur si dădu enter la semnul >:D< . Apoi se ridica si se plimba agitat prin birou… Un copil…
„rod, mai esti acolo?”
Reveni.
„da… da pui!!! vin… vin la tine acum!”
„dar… mă simt bine...”
„trebuie sa vin!!!”
Si se deconecta…
Deschise ușa apartamentului ei cu cheia sa si o găsi in dormitor. Inuki stătea langa ea. Se repezi la ea iar Inuki sari din pat. O imbratisa, insa nu prea tare. Se dădu înapoi, apoi ii privi pântecele. Se apropie… il atinse…. Părea ireal… un copil al lui… era tata… se putea? asa de devreme… O imbratisa iar, neputând scoate un cuvânt măcar. Totul il copleșea. Un copil… un copil… al lui.. .acolo, in pântecele ei… adevărat! Nu doar un vis!!! Lacrimi de fericire ii curgeau pe obraji si nu făcea nimic sa le împiedice sa cada… Ea era acolo, mângâindu-l pe cap. Isi ridica privirea si vazu o strălucire aparte in ochii ei… Nu zâmbea cu buzele… ci cu fata, cu ochii… Ii spuse:
- Te iubesc…
Zâmbind iar, ea ii răspunse cu un sărut si cu același „te iubesc”. Simțind ca emoțiile s-au mai potolit, Inuki sari pe pat. Glumind, Rod ii spuse:
- Peste noua luni il mutam pe Tigrut aici.
Ea rase, si-si lasă capul pe pieptul lui. Dormiră amândoi fericiți pana in zori. A doua zi dimineata, Rod era alt om. Agitându-se de colo-colo ii spuse Lucianei, cu toate ca ura spitalele:
- Trebuie sa mergem la controale… periodic… el trebuie sa se nască sănătos. Trebuie sa mănânci mai mult… si sa faci si niște exerciții… iti iei medical… poate ar fi mai bine sa nu te duci la cursurile acelea, ca sa stai liniștita acasă.
Luciana izbucni in ras.
- Acum vrei sa si împletesc?! Calmează-te…
Dar Rod nu se potoli.
- De acum înainte trebuie sa dormi mai mult. S-a sfârșit cu serile pana la 1-2 noaptea!
Luciana se ridica din pat, si-i spuse:
- Vom merge maine la un spital… dar… relaxează-te…
Rod privea in gol.
- Trebuie sa vedem cum facem sa grăbim lucrurile pentru casa… si sa ne interesam de tot ce ar putea avea nevoie un copil: patut, paturici, hainute, jucării… pampers! Sa-i decoram camera… deja am o idee fantastica de un model…
- Este timp destul… relaxează-te iubitule… avem destul timp pentru toate astea…

Shador lătra. Ce se întâmplase? Probabil ca pe casa scării trecea vre-un bețiv sau cerșetor… In orice caz, Rod se ridica din fotoliu si se duse la ușa de la intrare, sa se asigure. Uitându-se pe vizor, vazu ca nu era nimeni. Se gândi ca o plimbare in aerul rece al nopții, dincolo de acești 4 pereți, il va ajuta... Sa ce? Nici el nu știa… Dar ii plăcea la nebunie aerul curat al nopții… Stinse focul din șemineu, isi lua un palton negru pe umeri… ii puse lesa lui Shador si se pierdură amândoi in întuneric…

* * *

Il mângâia pe Inuki… bunul câine, crescut de ea si de el de cand era numai un pui si se lovea din neatenție de picioarele mesei … Il arunca o privire plina de afecțiune. Adormise. Trupul lui acoperit de blana neagra se mișca in ritmul respirației… Luciana se uita la peretele din fata ei… totul era negru.. dar se deslușea o umbra ciudata… Se ridica, având grija sa nu-l trezească pe Inuki, si se îndrepta spre perete… in întuneric…
- Cine e acolo? spuse cu voce tare.
Ceasul de perete bătu ora 3 fix. Încremeni… dar nu îndrăzni sa mai spună nimic.
Se apropie de perete mai mult… si acum distingea perfect silueta cuiva… dar… era
om? Doi ochi inflacarati străluceau pe fata lui…purta o pelerina neagra… si nu respira!
- Eu sunt… spuse … Prințul Întunericului!!!!!
Luciana se dădu înapoi, terifiata. Încerca sa apuce ceva… orice… sa-l lovească… sa-l facă sa dispară sau sa-l alunge. Apuca una din multele săbii decorative de pe perete dar mana-i tremura. Încerca sa-l lovească, insa el ii apuca încheietura mâinii. Era rece si o strângea. Scăpa sabia…
- Credeai ca mă poți străpunge cu armele voastre rudimentare. Ei bine, nu draguta! zâmbi el, iar acel rânjet ii scoase in evidenta caninii uriași. Sunt aici… si de data asta te voi tari cu mine in întuneric!!! Odioasa făptura ii apuca gatul cu mâinile si o strânse… Simțea ca nu mai are aer si ca in același timp ingheata, din cauza răcelii mâinilor lui. Izbuti sa strige:
- Inuki… ajutor…
Inuki sari de pe canapea si se repezi sa muște creatura întunericului insa aceasta ridica sabia si o înfipse in trupul tanar al curajosului câine. Cu un țipat ascuțit, acesta isi dădu duhul Întunericului… duh pe care Prințul il inspira, simțindu-se inca mai puternic. Apoi Prințul se ocupa de ea, sufocând-o…
Se trezi brusc. Arashi dormea in brațele ei, iar Inuki era viu, dormea sub masuta de la televizor. Totul fusese un vis urat. Cu pisica in brațe merse in dormitor si se culca in patul ei.

* * *

Se surprinse cumpărând un pachet de tigari de la un magazin non-stop. Lua una si o aprinse. Pufăia… Shador zâmbea, trăgându-l fericit. Cărui câine nu-i place aerul liber in defavoarea apartamentului? De fapt, cui nu-i plăcea libertatea? El o pierduse… odată cu EL, odată cu ei… pe ea nu o pierduse, căci știa ca inca il iubea… dar la ce folos daca nu puteau fi impreuna… ? Se simțea încarcerat intr-un loc mult mai respingător decât închisoarea… in cușca propriilor neputințe. Mergea sacadat…
Ce lejer, saltaret mergea atunci, cu ea de mana! Gustul adevărat al libertății… Erau pe coridoarele spitalului. Ii făceau rău atâta alb… nici nu mirosea prea îmbietor. Oameni in halat alb si cu fise in mana… Dar isi intoarse privirea înspre ea. Privea un punct in gol… fata ii era relaxata si zâmbea. Abia atunci se destinse si el. Paseau încrezători înspre un nou viitor. Trebuia sa știe cat mai multe despre copilul sau… acel ceva minunat, care il făcuse sa privească viata altfel. Nu mai era singur… avea Ceva. Lupta pentru Ceva. Copilul dădea un sens la tot, si era convins ca si mama lui simțea la fel, din moment ce-i străluceau ochii in acel mod. Intrară. Doctorul le puseră lor o mulțime de întrebări. Apoi urmară sfaturile. Așteptase pe scaun cat el o consulta si… i se părea ceva ciudat. El acolo, agitat…viitoarea mama consultata… i se părea ireal… Dar era adevărat. Urma sa fie in sfârșit tata…
- … si, daca aveți timp, putem face acum o ecografie. Ce părere aveți?
- Da, desigur! spuse ea
- Binenteles, incuviita el si se ridica de pe scaun.
- Urmați-mă, spuse doctorul.
Intrară in alta camera, ceva mai mare decât cabinetul doctorului, cu un pat si niște aparate in jurul lui.
- Va rog sa va așezați pe pat, doamna.
Luciana se supuse, urcându-se in pat. Doctorul ii dezveli burta si întinse un lichid, cu ajutorul vatei pe suprafața acesteia. Apoi porni un aparat si puse un altul mult mai micuț pe burta ei. Avertiza.
- E putin rece la început…
Luciana tresari, dar se obișnui repede. Rod o ținea de mana. Pe ecranul aparatului se vazu ceva mișcând… Nu era sigur ce era acel ceva dar parca… Doctorul spuse:
- Vedeți in partea dreapta cum…
Nu-l mai auzi. Înțelesese. Acolo era copilul lui. Se mișca… nu, nu era un vis. Nu se distingea mare lucru… abia daca era format… dar il simți pulsând a viata… Micuțul… Izbucni in plâns, deodata, zgomotos, apoi isi acoperi fata cu mâinile si-si șterse lacrimile. Ii era jena de doctor. Acesta, simțind, ii spuse:
- Stați liniștit, nu sunteți primul pe care-l vad ca plânge in aceste împrejurări. E normal sa reacționați asa. Asa am reacționat si eu cand am pus-o prima data pe soția mea pe acest pat… si ne-am văzut fiul. M-au podinit lacrimile. Dar sa revenim la copilul dvs. Se pare ca e sănătos tun. Binenteles, nu știm inca daca e băiat sau fata, e prea mic si…
Doctorul continua explicația, insa Rod nu-l mai auzi. Se intoarse înspre Luciana si vazu ca si ei ii șiroiau lacrimile pe obraz, si nu-si lua privirea de la ecografie. Ii strânse mana. Cat de fericiți erau!

Cerul era roșu, se lumina de ziua. Bloody day… Blestemata fie viata si tot ce inseamna ea. Shador vroia acasa. Ghicea de ce: apa curata si patul moale. Caine lenes... Dar se simtea atasat de el si il iubea nespus de mult. Un companion pentru singuratate... Il crescuse impreuna cu Inuki, cainele ei... ii crescusera impreuna... Nu o lasa insa sa stea prea mult timp cu Tigrut. Nu ar fi fost sanatos. Insa ii promisese ca dupa ce vor avea copii, vor avea si multe pisici. De nu ar fi fost animalele acestea... Ii era dor de Inuki... se intreba cat a crescut Arashi... Ultima data cand o vazuse era un pui neajutorat...

* * *

Bătu la ușa ei, sa-i deschidă. Era o prostie, știa, căci avea cheia de la apartamentul ei in buzunar. Dar i se părea o prostie si mai mare sa dea buzna la EA in casa, cand o știa atât de furioasa. Nimic n-ar fi trebuit sa deranjeze durerea unei femei in aceasta situație. Dar...
- Luciana, te rog deschide... te rog...
II auzea plânsetul... auzea cum răstoarnă lucruri. Probabil era patutul copilului mort si lucrușoarele lui. O înțelegea. Visele lor... toate spulberate.
- Deschide...
Era normal sa fie furioasa. Nu o putea consola... nu putea sa facă nimic. Vroia doar sa se retragă in sine, sa se închidă in carapacea dura a suferinței proprii. Singurul motiv pentru care era aici era puiul de pisica. Vroia sa facă DOAR asta.
- Luciana, te implor, deschide... am ceva pentru tine.
Zgomotele de devastare inca se auzeau. Ii auzi vocea :
- Nu vreau nimic, lasă-mă... LASA-MA !!!!
Ofta. Nu putu face nimic. Rod lăsa coșulețul cu pisica la ușa si spuse :
- Daca nu-i deschizi, va muri SI ea.
Si pleca.

* * *
Era dimineata... alta dimineata. Arashi era langa ea, dormea adânc. Pisică leneșa... Crescu mult. Era o adevărata pisică, total diferita de puiul acela. Isi aminti momentul cand, furioasa fiind deschise ușa de la intrare si se pregătea sa spună « N-ai auzit ca vreau sa fiu lăsata in pace ? » Dar nu vazu pe nimeni. Pe covorul de la intrare, insa, era un coșuleț împletit, cu o vietate înăuntru. Isi dădu parul la o parte din ochi, isi șterse lacrimile si lua coșulețul in brațe. Dădu la o parte păturica si... ca sa vezi... un pui alb de pisica dormea înăuntru! Era doar un pui. Luciana închise ușa la intrare si lua cosuletul in casa. Un pui de pisica... Puse coșulețul pe canapea si privi pisicuța inca o data.
- Pisi... ce mica esti... spuse ea, si zâmbi. Am sa... te păstrez.
Inuki se apropie intrigat, mârâind.
- Inuki vino, ii spuse, mângâindu-l. Uite-o pe... Arashi. Te voi numi Arashi... după un Dragon of Heaven...
Suspina … apoi i se adresa câinelui :
- Pisica va sta cu noi. Nu-ti pare bine ? Vei avea o prietena. Poarta-te frumos cu ea... e asa de micuța ! Ai grija de ea, pana mă duc sa vad de ce are nevoie. Þie ti-am pus Pedigree la bucatarie.
Se imbraca repede si se duse la cel mai apropiat supermarket si cumpăra lapte. Bănuia ca pisica avea nevoie de lapte, fiind asa de mica. Nu știa de ce mai avea nevoie asa ca se duse la un cabinet veterinar si întreba. Tot atunci ii făcu si actele.
-Arashi! Spuse ea, intrând in casa. Pisica plângea, dar Inuki ii lingea blana. Good boy Inuki!
O hrăni apoi cu biberonul… ținând-o in brațe…

* * *

Il elibera pe Shador din lesa si ii puse de mâncare. Era joi. Inca o joi. Știa ca se va duce inca o data la întâlnirile scriitorilor. Dar mai mult din obișnuința. Știa tot ce trebuia sa știe in legătura cu acel grup, oameni noi veneau cam o data pe luna si avea timp sa se obișnuiască cu ei, deci totul era bine. Se ducea si azi. Trecuse asa de mult timp de cand citise acolo, si ea il asculta din public…
„ Îmi spui înfometata…”
… cu ochi mari, albaștri, visători, privind la el si prin cuvintele sale. Simțea de pe scena ce însemnau acele cuvinte pentru ea… pentru amândoi. Nu fusese liniște completa, un zumzăit de voci răzbătea din primele rânduri, aproape de scena. Insa Rod nu era atent la ele, ci la ființa din ultimul rând, de la masa din colt, care statea rezemata de scaun, cu Coca Cola in fata.

Știa insa ca azi nu-l va asculta nimeni… decât un copil blond, cu ochii triști si visători… o veche si buna prietena. In rest… poate doar discurile sparte de pick-up. Isi puse si lui de mâncare iar apoi scoase la imprimanta poezia din seara aceea. Shador adormise la el in pat, Tigrut pe calorifer. Simțind ca cei 4 pereți il sufocau iar, se duse in parc si de acolo in birou, la munca.

- Plata, va rog! se auzi din sala mare.
- Ana, du-te tu, te rog, si fa-i plata domnișoarei de la masa 5. Suzana, care se ocupa de ea va veni cu mine in birou. spuse Luciana.
- OK șefa, ii raspuse fata de numai 21 de ani, proaspăta angajata, reacționând prompt. Era in pauza de masa alaturi de celelalte 6 fete din schimbul ei plus ca lucra la sala mica, proaspăt înființata, nu la cea mare, dar părea sa nu-i pese de acest lucru si , fara sa protesteze, o asculta pe Luciana.
„Poate fiindcă e noua, vrea sa facă impresie. Oricum, a reușit pana acum. Pare ca are simțul responsabilității, si, ce e inca mai important, se pune in locul clienților. Știe ca lor nu le place sa aștepte mult.” gândi Luciana.
- De ce m-ați chemat? … Dnă Luciana?
- Chiar nu bănuiești, Suzana? o întreba Luciana, alungându-si gândurile, luând un loc in biroul ei si facandu-i semn Suzanei sa facă același lucru. Suzana nu se lăsa invitata de doua ori si spuse:
- Pai… nu.
- Ok, iti spun eu. Esti angajata la „Piano” de 2 luni, timp in care am fost, cred eu, foarte toleranta cu tine. Ce crezi tu?
- Pai… spuse fata, nu știu.. daca spuneți dumneavoastră…
- Spune-mi ce crezi, părerea ta, nu ca sa-mi faci mie pe plac. Fii sincera. spuse Luciana, încercând sa se stăpâneasca.
- Nu știu. Nu va prea inteleg. Cum adică „toleranta”?
Luciana ofta.” Daca inca nu-si dădea seama…”
- Mă refer la… faptul ca te-ai scuzat de mii de ori ca intarzii cate o ora in fiecare zi… ca nu-i servești pe clienți la timp… ca uiti si le aduci altceva, daca ii servești la timp…
- Ah…
- Am mai vorbit despre asta. Eu… nu mai pot sa îngădui asemenea lucruri, intelegi?
- Da… cred ca da… dar nu se va mai repeta! spuse fata.
- Nu, cred si eu ca nu se va mai repeta. Pentru ca azi pleci.
- A…
- Voi avea grija sa-ti primești salariul corect. Imi pare rau, nu pot face mai mult. Succes Suzana! ii spuse, strângându-i mana si poftind-o afara.
Ramase singura. Nu era prima data cand se întâmpla asta si ura situația. Restul angajaților, care-i erau si prieteni, se comportau impecabil, chiar si Ana, fata cea noua. Ii povestise intr-o zi, cand era in trecere la facultate, ca are mult timp liber… si ar vrea sa facă ceva.
- Te deranjează daca, in timp ce faci ceva, câștigi si bani? ii spusese.
- Poftim? Nu! Chiar mi-ar prinde bine, ai mei nu au tot ce trebuie sa mă intretina si abia mă descurc! spuse ea, razand vesela, scotand un sunet cristalin de încântare, specific tinereții…
Nu-i era nimic nou… trecuse si ea prin aceeași situație.
- Dar cum? Unde? Ce trebuie sa fac? se interesa Ana imediat.
- Am lărgit restaurantul meu cu o sala mica… si am nevoie de o persoana in plus sa se ocupe de cei care vin acolo. Sa servească la mese, sa facă nota de plata… chestiuni simple. E un local decent, in centru, pentru toata lumea, insa mai ales tinerii vin aici. Știi „Piano”?
- Cum sa nu știu! sari ea incantata. Am fost acolo de câteva ori chiar! Nu-mi venea sa cred ca mă lăsau sa stau cat doresc… sa-mi fac temele sau fara sa comand nimic si sa nu ma dea afara!!!
Luciana zâmbi si-i mulțumi Creatorului pentru ideile bune pe care le avusese cu 2 ani in urma.
- Deci… crezi ca poți?
- Da, sigur!
- Tot ce trebuie sa ai este simțul responsabilității si seriozitate… si totul va merge bine.
- Oh, mulțumesc mult! Cand încep?
- Cand dorești… cat mai repede cu putința… Asta e numărul meu, sau mă găsești in birou, in spatele sălii mari la „Piano”, daca întrebi de mine. Atunci discutam salariul tău si tot. Fii fara grija, majoritatea angajaților mei sunt aprox. de vârsta ta...

- Luciana? Luci? esti acolo? Earth to Luciana!
- Ah… da Mile… ce este? se trezi ea din amintiri.
- De ce a plecat Suzana ca o furtuna de-aici?
- Am concediat-o…
- Ah, era si timpul! spuse Mile, bucătarul sef al „Piano”. Era insuportabila!
- Yeah, tell me about it! spuse ea, zâmbind.
- Vroiam sa te anunț ca vreau sa iau 250 de Euro in plus din seif… pentru meniul principal din week-end. Se pare ca va costa mai mult, pentru ca verdețurile sunt importate, iar mango-ul nu mai este pentru ca…
- It`s okay, Mile, am încredere in tine doar. Nu-i nevoie sa-mi zici tot. Just the basics.
- Ah, dar vreau.
- Imi spui maine. Azi vreau sa mă plimb… Se descurca Lavi cu restaurantul sau e ocupata rău?
- Neah.. .se descurca ea. E un manager- adjunct bun. Totuși i-ar prinde bine un ajutor, măcar azi(vineri) si in week-end.
- Mda… s-ar putea sa ai dreptate. Cheam-o te rog pe Ana. Pentru azi, am sa o promovez… sa o ajute pe Lavi.
- Buna idee. Acum o chem.
- Apoi încui aici, plec. Mă plimb putin apoi… nu știu. Mă bate un gând sa… Dau un telefon daca nu mai revin azi.

Frumoasa vreme! Luciana se plimba prin parc, printre florile de trandafir. Avea numeroși trandafiri in ghivece, dar nici un crin… nici măcar unul… Isi dorea sa aibă, dar nu avusese niciodata ocazia, sau o scapase printre degete… sau hazardul făcuse in asa fel incat nici un crin sa nu prinda radacini in casa ei. Gândurile-i zburau aiurea in vazduh. Cerul era tot albastru… pasarile tot cantau… De ce nu plangea natura pentru ea, asa cum li se intampla marilor scriitori romantici? De ce nu tuna, fulgera… de ce nu cadeau lacrimi mari din cer…? Se gandi ca, inca o data, merse la serviciu si isi rezolva treburile mecanic. Mecanic… Nu ar fi trebuit sa fie asa. Nici macar nu era acesta serviciul ei propriu zis, căci era consilier juridic… „Piano” era o pasiune de demult transformata in realitate… Un loc incantator in care oricine, dar mai ales tinerii studenti, puteau sta si consuma ceva… sau nu. Restaurant… si biblioteca in acelasi timp, cu conditia sa-i anunti pe ospatari ce doresti sa faci. Ii mergea bine, caci in numai doi ani se extinsese de doua ori, prima data largind asa numita „sala mare” si cumparand un pian imens, la care canta uneori, a doua oara, cu putin timp in urma, cand deschisese „sala mica”, tot in acelasi scop ca restul localului, dar intr-o incapere mai mica… mai intima. Era mandra de aceasta realizare... muzica, ambianta, angajatii săi care o tutuiau (in afara de cei noi sau antipatici)… Nu putea fi insa fericita pe deplin… nu mai putea fi niciodata… lipseau cuvinte… curaj… putere… dor…
Se facu seara. Se uita la ceas … ora 20.00. Oare sa… Nu. Nu va merge. Ce sa caute ea acolo? Nu. Hotarat lucru. Ei toti erau scriitori.. ea: o amatoare. Mereu gandise asta, si-si pastra parerile si acum. In plus… el si ea s-au despartit… si… In fine, nu conteaza, nu va merge acolo, si gata. Nu va merge.
Pasii o purtau insa spre locul de întâlnire al scriitorilor. Se grăbea. Totul începuse de aprox. o ora… dar dorea sa ajungă acolo… cu toate ca nu vroia. Era greu de explicat. Cine mai încearcă in ziua de azi sa explice emoții? Se intrepta doar înspre „acolo”… pur si simplu… de dor… si inima-i bătea puternic…


* * *

- Ok, ii zise George lui Rod la finalul ședinței , acum sa-ti spun ce-am facut ieri.
- Hai, sa auzim, aproba Gelu, dar observa ca Rod e cu mintea aiurea, pentru ca se uita la pixul sau din mana… dar dincolo de el, cu ochii pierduți si inexpresivi. Rod? Hello? (isi flutura mana in fata ochilor lui)
- Ah… Ce e? Ce spuneați? zise Rod, acum atent.
- George se pregătea sa ne spună tuturor din consiliu ce a facut ieri. Esti de acord? Adică.. .e problema lui, nu crezi? zise Gelu.
- Hei! Nu chiar! protesta George. Are legătura cu firma. M-am întâlnit ieri cu un anume domn Samiru, care ar avea nevoie de serviciile noastre. Asa ca…
Firul se rupse iar. Rod se uita la ceas. 18:30. In jumătate de ora trebuie sa fie acolo. Se ridica.
- Bine. Discutam despre asta si maine, le spuse, cu toate ca nu auzise nimic, înafara de numele acelui domn. Ședința s-a încheiat. Corina, da-mi procesul verbal.

Lua un taxi pana la Casa Scriitorilor si verifica daca are poezia pe care vroia sa o citească. Odată ajuns, isi puse servieta neagra pe ultima masa din colt in spate, saluta si intra in vorba cu cei veniți. Locul se umplu repede in 30 de minute si totul era gata sa înceapă. Șezu la masa lui. O alta comedie, piesa de teatru, după scenariul unei scriitoare de pe site. Rase… cu buzele. Ochii nu puteau. Si numai aceleași discuri sparte de pick-up observau…
- Si acum… il lăsam pe X sa ne delecteze iarăși, cu una din poeziile lui.
Aplauze.
Era vorba despre el. Lua foaia si pași încet, către scena. Respira adânc… si spuse:
„Sunt doar un actor….”
Il treceau sudorile si nu știa de ce…. ca si cum doi ochi arzători l-ar fi privit, dându-i si lui foc…
Nu mai putea continua. Se sufoca… Făcu un efort si înghiți. Cu greu izbuti sa o termine. Ofta ușurat si ridica privirea. Vazu…

* * *

Luciana intra in clădire. Locul nu se schimbase mult… si nici oamenii. Aceleași discuri de pick-up pe pereți. Aceeași scena. Se duse la masa din spate, in colt. Servieta lui era acolo… Se așeza si privi spre scena. La timp. Asculta.
„Sunt doar un actor…”
Rod… doar asculta. Era el… vocea lui… cuvintele lui… le sorbi, dorind ca acea clipa sa nu se mai termine… Dar se termina, iar el păru ca răsufla ușurat. Isi ridica privirea si o fixa cu privirea… Încremeni.
Era ea!!! Ea, aici!!! Ca atunci, cand stătea cuminte, cu Cola in fata, ascultându-l… Cobori de pe scena, îndreptându-se cu pași repezi spre acea masa. De ce venise? Inima-i bătea nebunește… era ea… Cand ajunse langa ea, spuse:
- Luciana…
- Buna… ii spuse ea, ridicându-se… eu… cred ca am sa plec…
- Nu… „e ea… nimeni altcineva… ochii ei albaștri… ea!” Dorea atât de mult sa o stranga in brațe… sa o sărute… Da! Aici! In fata tuturor!!!! Nu mai conta nimic... decât ca ea era aici…
- Am sa plec acum… nu știu de ce am venit aici…
- Știi, Luci… sigur știi!!! Dar…
Luciana se îndepărta. Inima inca ii bătea puternic. Doamne, de cat timp nu mai schimbase un cuvânt cu ea!!! trecuseră 5 ani…
Inca o data… nu spusese „stai”. Iar ea dorea sa plece…