agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-11-13 | |
Trenul
Partea a II-a Trenule, trenule! Femeia însărcinată se uită pe geam. Își vede trecutul stând pe un scaun. Așteaptă în orice clipă să nască. Următoarea ta stație îi va aduce un copil. E un prunc frumos, al unei tinere mame. I se pare cuminte. Fereastra ta se deschide. Un nou anotimp pătrunde în sufletul ei de femeie. Este o vară frumoasă și plină de soare; o vară pe care a așteptat-o. Ploi scurte și repezi vor veni; dar soarele strălucește. Mai tare, ca niciodată de tare. N-are de ce se teme pentru viața de familie. Acum se culege grâul, cel pe care-l așteaptă fiecare familie la masă. Lasă-i, trenule, lasă-i să fie în sfârșit fericiți, să se poată ocupa de copilul ce dragostea l-a conceput, dragostea care s-a împotrivit urii părinților și despărțirilor celor mai dureroase. Vei poposi pentru întâia dată într-un câmp de flori. Te vei opri mult timp. Vei accepta, în sfârșit, ca ei să se bucure. Să-și ducă pentru câtva fericirea. Căci razele calde le mângâie creștetul. Iar vântul li se plimbă ușor prin păr. Vara le zâmbește fericită și le oferă flori. Câte o margaretă. Norii dispar încetul cu încetul și marea albastră devine limpede. A trecut vijelia. Nimic nu le va mai sta în cale. Un nou copil se ivește și odată cu el un nou început. * -Nie, nie, nie, nie, nie! Nu vreau să ți-o daaau! -Dă-mi-o! -De ce să ți-o dau?! Tu mi-ai dat mie păpușica? -Ai, mă Nicușor! Te spun lu' mama! -Și dacă mă spui lu' mama, ce? Crezi că mama o să-mi facă ceva? Nie, nie, nie, nie, nie! Nu vreau să ți-o daau! De undeva din depărtare, la o fereastră, doi copii se aleargă. Sunt o fată și-un băiat. Fata pare supărată pentru o hârtiuță. Băiatul aleargă ținând coala în mână. -Mama, Nicușor nu vrea să mi-o deaa! strigă ea supărată. Dar mama e în bucătărie și face mâncare . Ușa este închisă, așa că n-are cum să-i audă. În sfârșit, fata reușește să-l încolțească pe Nicușor. Printr-o manevră rapidă îl bagă în colț. Acolo, după ce are loc o păruială zdravănă, amândoi se somează: -Dă-mi-o! -Ba nu! -Ba da! -Și dacă nu ți-o dau, ce-mi faci? -Îți scot ochii! -Ba nu! -Ba da! Nesuferitule! -Reao! -Ba tu ești rău! -Ba tu! -Ba tu! Pe coridor se aud pașii mamei. - Încetați amândoi! Ce-aveți acolo? -Nimic, nimic! răspund copiii. dar după ce pleacă ea, cearta reîncepe mai aprigă. -Ești un nesătul! -Și ce, tu nu mănânci mult? -Urâtule! -Urâto! -Ai, mă Nicușor!?... -Nu. -Vezi cum ești? Io ți-am dat mașinuța lu' Costinel. În sfârșit băiatul cedează. Fata ia veselă hârtia și pleacă cu ea. -Nu trebuia să i-o dau! zice Nicușor. Dar acum e prea târziu. Irinuca se îndreaptă spre dormitor ca să ia câteva creioane colorate. După vreo zece minute se duce în bucătărie. -Mama, ce zici? Îți place? -De unde-ați mai rupt-o și pe-asta? -N-am rupt-o, zău! -Pe cuvântul tău de mincinos? -Bine, da' se cunoaște? Și după ce se uită mai bine la desen se îndreaptă din nou în camera ei pentru a-l retușa. Apoi intră iar în bucătărie. -Da' acuma? Mama începe să râdă. O sărută pe frunte și o trimite să se joace în altă parte. Fata are un par negru, ondulat. Ochii sunt căprui ca și ai mamei. Au o formă și o culoare frumoasă. Nasul puțin coroiat pare să ia lumea în zeflemea. După ce termină de colorat desenul, Irinuca se întoarce la Nicușor pentru a-i face în ciudă. -Ai văzut?! Știi ce-a zis mama? -Ce-a zis? -Că e cel mai frumos tablou pe care l-a văzut vreodată! "Aici e mână de artistă!" Vorbele își ating scopul. Frățiorul pleacă ciudos, nu înainte să-și ascundă ciuda sub un zâmbet batjocoritor. -Ei, na! Fata e bucuroasă! S-a răzbunat! Lasă că și el a spus-o lu' mama. Să moară de ciudă! Așa-i trebuie. Este ora 5. Încep desenele animate. Nicușor vrea să se uite la Digimon, zice că sunt "mai de băieți". Irinuca se uită de obicei la Candy că e pentru "oameni delicați, ca mine". De obicei se ceartă pe telecomandă, dar azi Nicușor nu e în toane prea bune așa că o lasă pe ea să decidă. E o victorie ușoară pentru ea, la care de altfel nici nu se aștepta, dar, dacă tot s-a ivit ocazia, de ce să nu profite, așa că se uită la Candy. Totuși e prevăzătoare. Nu prea e "urâtu' de frati-miu" genul care sa renunțe ușor. Pune el ceva la cale. O să afle ea. După desene încearcă să-l descoasă: -Nicușor, tu știi că io am zis-o doar așaa, ca să-ți fac în ciudă! -Și cu cearta de dimineață cum rămâne? -Am uitat-o. -Da, da' io n-am uitat-o! Se vede că ceva nu e-n regulă. Nicușor clipește șmecherește și se duce să se joace pe calculator. Îi plac jocurile, mai ales "alea marfă de tot", cu bătaie, cică să prindă la public. Da' ce-o fi aia "să prindă la public"? De obicei o întreabă pe mama, da' acum n-are chef! Trebuie să pregătească lupta cu soră-sa. Și știe exact ce-o să-i facă. O să vadă ea. O să-i pară rău că s-a pus cu Nicușor cel deștept! Acuma Irinuca s-a dus la croitoreasă cu mama. O să vină obosită moartă! Atunci o să i-o coacă. Ea se culcă și el...dă lovitura! -Nicușor, măi Nicușor, măi! Maică-ta te-a lăsat cu mine să te joci și tu taci? -Nu, tanti, mă gândeam! -La ce se poate gândi un copil, măi? Dar băiatul se face că nu aude și își vede mai departe de gândurile lui. În sfârșit vine și Irinuca. E într-adevăr obosită, așa că după ce le pune mama să mănânce, fata se duce la culcare. -Noapte bună, surioară! urează frățiorul cu glas mieros. Surioara observă schimbarea, dar ochii i se închid de somn. Știe că frățiorul i-o coace, da' nu mai poate. Ei și ce? Ce-ar putea să-i facă? Doar n-o s-o spună lu' tata, că dup-aia spune și ea de săptămâna trecută. De fiecare dată când copiii fac vreo boacănă, tati se face preot și îi pune sub patrafir; apoi spune el ceva acolo și-i pune și pe ei să spună că au greșit. Zice că trebui să-i ierte unu' Dumnezeu, că ăla iartă. Când tata își pune odăjdiile cică devine preot; atunci el nu mai e tata ci ca popa ăla de la biserică care vine beat pe la slujbă de-l râde lumea, numai că tata nu bea. Asta nu-i place că dup- aia zice că să țină post; asta se cheamă "canon". Da' n-o spune Nicușor, că intră și el la apă. Altceva îi coace, oricum nu contează. Vede ea mâine. La ora 9 seara, tatăl vine acasă. A avut o zi grea dar asta nu-l împiedică să zâmbească. Nicușor nu s-a culcat; așteaptă cu sufletul la gură să audă ușa deschizându-se. În sfârșit, "clanț"; sare ca un glonte din pat și se duce să-l îmbrățișeze. Așa-i obiceiul la ei în familie. -Tati, tati, ce ne-ai adus azi? Din haină, bărbatul scoate două ciocolate. Îi dă una băiatului iar pe cealaltă vrea s-o păstreze pentru fetiță. -Irinuca a zis că nu vrea acuma. Zicea să mi-o dai mie ca să i-o dau mâine dimineață! Preotul își dă seama că a fost vreo ceartă între ei doi și zâmbește. Nu-l mai descoase; știe deja că Nicușor n-o să spună; îl are la mână fetița. -Așa, atunci o punem în frigider! Sigur n-o să se supere! -Dacă așa a zis! adaugă băiatul necăjit. -Atunci așa o fi! Tata știe că Irinuca e o năzbâtie de copil. Mama îi spune în fiecare seară toate isprăvile ei. Și câteodată o mai ascunde însă. Ar mustra-o prea aspru. Așa că de data asta preferă să nu se mai bage. Îi dă ciocolata lui Nicușor și se uită spre mama. Acum băiatul se îndreaptă victorios spre pat .E sigur că Irinuca nu poate să iasă; a încuiat-o în cameră. Se urcă pe plapumă și își începe liniștit porția dublă. În curând o să adoarmă; lasă ciocolata pe masă și pune liniștit capul pe pernă. Nici nu visează ce-o să-l aștepte mâine dimineață. * -Nicușor, Nicușor! Vă cheamă tati la el! Băiatul știe că asta înseamnă c-a dat de necaz! Așa că își ia mutra smerită ca să-l mai înduioșeze. Poate de data asta scapă de post. De obicei Irinuca e cel mai rău pedepsită; și în sinea lui se bucură mult de tot. Așa-i trebuie! De ce să-l supere mereu? El n-a primit niciodată mai mult de o zi de post și asta foarte rar. De obicei se alegea cu o simplă privire mai aspră din partea tatălui și atât. Irinuca, în schimb, a luat de multe ori și două zile de post; da' nu la rând: miercurea și vinerea . Dar acum el a făcut cam multe. Cine știe ce-o să mai fie?! Dă Doamne să nu-l pedepsească pentru știe el ce, c-atunci a încurcat-o! Ca de fiecare dată și acum tatăl întreabă: -Nicușor și Irinuca! Ce-ați mai făcut voi în ultima vreme? Da' să nu mințiți, că se supără Dumnezeu. Știți voi, minciuna are picioare scurte. -N-am mai greșit prea mult, părinte!(așa trebui să-i spună, că acum e trimisul lui Dumnezeu.)Și trebuie să-i spună ce știu, că altfel o încurcă rău. Mama, de obicei, le știe și le spune lu' tata în fiecare seară, așa că n-au ce face. Au încercat odată să vadă dacă ține și n-a mers, că tata le știa deja și când a văzut că se opresc a întrebat de două ori dacă mai e ceva. Și când a văzut că tăceau, s-a supărat așa de tare, că o zi întreagă n-au mai ieșit din camera lor și le-a dat și o palmă. Mama zicea că atunci a fost prea aspru cu ei; da' el a zis că așa merită cei care mint. Și de-atunci nu mai au curajul să mintă. așa că n-au încotro. Mai bine o zi fără dulciuri decât singuri în cameră! Acuma însă s-a cam schimbat. Nicușor e cel la care s-au adunat cam multe, iar tata e foarte nervos că a mințit aseară, așa că băiatul n-o să scape prea ușor. Și într-adevăr, Nicușor o să țină o zi de post și o să stea în camera lui că a mințit. Tata le zice mereu că atunci când vor fi mari n-o sa mai fie nevoie de patrafir. O să-i întrebe direct de ce-au făcut aia și aia și ei o să i-o spună, și-atunci o să vadă el ce și cum. Da' acuma, cică sunt prea mici și nu pot să-i dea o "explicație", cum îi zice el; adică nu pot să-i spună de ce-au făcut aia și aia. Ei însă știu că pot. Nu i-a spus Nicușor odată că i-a aruncat lu' Irinuca sare-n ochi că spusese că e "urât"? Ce mai voia? Da' tata s-a supărat și mai rău pe amândoi. Zice că în fața lui Dumnezeu n-ai voie să dai vina pe altul. Oricum, după ce pleacă tata, rămân cu mama, așa că pot să-și facă de cap în voie. -De ce mi-ai furat ciocolata, urâtule? izbucnește Irina mânioasă. -Ca să te miri tu! -Ei, las' c-o să vezi tu dup-aia! -Îhi?! S-o crezi tu! Și încep amândoi să se certe nestingheriți. Au uitat de tata, au uitat și de pedeapsă, Totul e trecut. Din când în când mama aude pe la bucătărie: "Nu mă prinzi, baba fără dinți". Râde și-și vede de treaba ei. Își aduce aminte de când era mică și când alerga mai ceva ca ei doi la un loc. Așa că de ce să se supere?! Tata vrea să-i învețe de pe-acum ce-i cinstea, dar sunt prea mici pentru asta. Ei nu pricep ce vrea să spună el. -Ce babă curioasă se uita la mireasă! -"Babă curioasă" ești tu, urâtule! -"Ce babă curioasă..." -Încetați odată! se aude glasul mamei din prag, că iar vă spun lu' tata și n-o să vă placă dacă vă las fără fructe la desert. Copiii se opresc. Știu că mama e de obicei mai bună decât tata, dar nu vor s-o supere pe fată. După ce pleacă ea își încep din nou ciondăneala până când unul renunță sau, în cel mai rău caz până se satură amândoi; atunci e remiză și pleacă țanțoși ca niște cocoși de la locul conflictului. "Nimic nu se prinde de ei!" mai gândește câteodată mama. Măcar dac-ar putea să stea cu ei mai mult timp, poate ar fi mai bine. Dar imediat se liniștește cu gândul că de la școală încolo se vede felul omului. Acum trebuie lăsați să se zbenguie cât mai au timp, că după aceea vor spune că n-au trecut prin viață. Irina are 6 ani, dar nu mai are mult până la școală. * -Mami, tata e bolnav? -Da. -Și ce-l doare? -Sufletul, mamă, sufletul! -Îl înțeap-așa? -Da. Copila plânge necăjită. E mai mare decât Nicușor și știe ce-nseamnă când unul din părinți e bolnav. Dar acum tata parcă arată altfel. E schimbată complet. Are fața albă ca varul și ochii duși din orbite; pare să respire greu; cine știe ce boală o fi și asta? Irinuca vrea să se facă medic; așa a jurat, că o să ajute pe toți cei aflați în suferință și o să-i vindece. Încă de pe acum a rugat-o pe mama să îi cumpere o trusă din aia, cum au medicii, ca să mai exerseze. Și ea i-a promis că i-o dă, însă nu imediat. A zis să mai aștepte, poate i-o dă Moș Crăciun. Când mai prinde câte-o seringă, îi place la nebunie să facă injecții la păpuși. Auzise ea de la o vecină că dor dacă le faci repede și împinge pistonul atât de încet, încât e nevoie de câte-un minut sau două să golească de aer una de 2 ml. Dar cu cel mai mult drag le dă pastile. Știe că astea nu dor pe nimeni. Acum când tata e bolnav îi vine să plângă. Mama stă tot timpul lângă el. Nu poate s-o mai întrebe nimic. Dar asta e o boală ciudată. Până acum, când tata se îmbolnăvea, stătea în pat, mânca greu, mama îi dădea oțet, aducea niște haine de la biserică, oricum era altfel. Acum nu mai stă întins, dar vine să mănânce cu toți; se plimbă prin casă...nu ca înainte. Dar nu mai răspunde la glume, nu-i mai ceartă dacă fac ceva rău, pare trist, pare foarte trist. Și se apropie Crăciunul. De obicei, el e foarte vesel mai ales acum când zice că mai e puțin și se naște Mântuitorul. L-a văzut și ea pe Iisus în poze, când era mic. Da' avea așa de multe înfățișări, probabil că pe măsură ce creștea i se schimba fața. Tata zice că Iisus l-a trimis pe Moș Crăciun pe pământ, ca să se bucure și copiii când e venirea Lui. Dar ea nu mai crede în Moș Crăciun! I se spusese că el vine neștiut de nimeni, că e un moș gras, cu barba albă, îmbrăcat în roșu, cu un sac de jucării în spinare. -Și pe unde intră, dacă-i așa gras? - Pe acoperiș, pe geam, pe gaura cheii, el știe ! Vine când nici nu te-aștepți, îi spuneau ei. Dar ea l-a surprins odată pe tati punând cadoul acolo; asta era înainte să plece la slujbă, dimineața. Și de atunci știe. Nicușor e mai mic, nu i-au zis încă. Să mai creadă și el pentru o vreme în minuni. Dar el e pus pe stricat. Cum prinde o păpușă o ciufulește, dacă ia vreun balon sau o minge o sparge, mașinile lui le desface să vadă ce e înăuntru. -Nicule, îi zice ea, stai odată locului că le strici! -Nu le stric, le desfac ca să le repar! Și după ce umblă cu șurubelnița prin ele, nu le mai face la loc. Le mai pune tati piesele când are timp și-i mai arată și lui cum să nu le mai strice, da' frate-su' nici că-l ascultă. Tot ce știe el, face; de-aia nici n-are prea multe jucării că mami și tati n-au bani să le cumpere mereu una noua și el le strică! Dacă a reparat tati vreuna, a doua zi Nicu o desface iar să vadă ce i-a făcut de-a mers. Așa e el, curios! Și nici nu știe ce vrea. Odată i-a zis lu' mama că și-ar dori să-i aducă Moș Nicolae o mașinuță din aia teleghidată. A doua zi îi spune: -Aș vrea să vină Sfântu' cu o pălărie de cowboy! -Păi n-ai spus că vrei mașinuță? -Da, da' m-am răzgândit! -Nu mai cere prea multe, Nicușor, că moșul s-ar putea să se răzgândească. Și într-adevăr, nu i-a luat nici pălărie, nici mașină: Au pus la amândoi în ghete niște dulciuri. Frăția s-a cam amărât, da' când a-ntrebat-o pe mama de ce moșu nu i-a dat ce voia, aceasta i-a răspuns: -Pentru că nu te-ai hotărât! A fost cam bosumflat el, dar i-a trecut. Când i-a întrebat la grădiniță ce i-a adus în ghete, a știut ce să spună; au fost unii care au început sa plângă că nu le-a adus nimic. Deci el era fericit. Nicușor nici nu știe ce vrea să se facă; zice că nu s-a hotărât. De-aia Irinuca îl numește "pici", că, spune ea, "orice copil vrea să se facă ceva" și îi mai aruncă în batjocură cuvintele "puiu' mamei, pui, să te legene mama?" Și el se supără și se iau la ceartă. Așa e viața lor de copil, ba se duc în dormitor și se bat cu perne, ba se iau de păr; altfel viața ar fi monotonă. Au fost odată în bucătărie; căutau joacă; și pe aragaz era niște lapte; au băgat mâna în cratiță(?) și-au început să se stropească; când a venit mama, i-a pedepsit aspru, le-a explicat că nu ar fi trebuit să facă așa; a fost nevoită să-i spele din cap până-n picioare. Erau murdari peste tot. Așa e la ei. Se țipă, se urlă, că mama le mai zice: -O să creadă lumea c-am crescut niște sălbatici! Și ei râd, că le place cum sună. Știu ce-nseamnă, da' nu e chiar așa. Sunt răi, doar în casă, că se simt în largul lor, afară sau la grădiniță-s așa de cuminți, că se miră toți. Așa a auzit-o pe mama vorbind despre ea. Dar acum nu poate să se joace. Ar vrea să știe ce are tata. Ar vrea s-o mai certe blând, doar să-l vadă sănătos. Și ce-o fi vrând mama să zică prin „îl doare sufletul " ? Vrea să afle . Dacă se face medic , trebuie să știe "simptomele"(așa se cheamă în termeni doctorali);auzise și ea la televizor la o emisiune, și de-atunci se umflă mereu în pene că știe multe despre doctori. Tati îi zice mereu să nu se mai laude, că nu-i frumos, da' n-o face decât atunci când e Nicu, ca să-i facă în ciudă: -I-ote, mă, că știu mai mult ca tine! și fratele se supără. -E hotărâtă să afle ce are tata. Când vorbește cu mama el îi spune cam tot. Ea e preotul lui. Numai că nu poartă sutană și patrafir și nu spune „Dumnezeu să-ți ierte toate greșelile". Când mama o să-nchidă ușa la bucătărie, o să stea la pândă până intră și tata, și-o s-asculte cu paharul cum văzuse-ntr-un film; poate aude ce vorbesc ei. Poate află ceva. I-e frică să n-o prindă, că-n rest, nimic nu poat' să se-ntâmple. Și de îndată ce prinde momentul cere un pahar mamei pentru suc. Îl pune la ușă și ascultă. Tata e supărat. Zice că s-ar putea să-l mute episcopul cine știe unde și să nu mai poată predica. -E posibil, zice, să mă dea afară, c-am spus adevărul. Fetița se miră, că ea știe de la grădiniță că atunci când nu minți, totul o să-ți meargă bine; te-ajută Dumnezeu. Atunci de ce să nu-l ajute Dumnezeu și pe tati, mai ales că-L iubește? -S-au supărat rău, nu? întreabă mama. -Nu le-a convenit când le-am spus, la spovedanie, firește, că un oarecare preot e corupt. M-a acuzat că mint. Și au zis că s-ar putea să mă dea afară din parohie. Zic că asta să fie pedeapsa de la Dumnezeu că acuz pe nedrept. De unde le luăm noi acuma copiilor măcar o portocală de Crăciun?...N-avem bani, d-apăi că Nicușor vrea și un ghiozdănaș pentru la grădiniță și Irinuca o păpușică nouă? Acum înțelege fetița despre ce e vorba. Pentru ei s-a supărat tati, că n-are bani să cumpere? Atunci s-a rezolvat. Peste câteva clipe se îndreaptă spre camera lui Nicușor cu o sticlă de suc în mâna stângă și cu paharul în dreapta. -Vrei să bei? Ea îl vede bine c-ar vrea; de-aia îl și întreabă. -Îhi, dă el din cap. -Atunci, te duci la bucătărie și-i spui lu' tati că nu mai vrei ghiozdănaș, că asta de acuma îți place așa de mult și nu vrei să-l schimbi, bine? -Ete, na! Nu. -Nicule, dacă n-o faci, tata moare! -Nu, cum să moară, nu! și izbucnește în plâns. -E, atunci vii cu mine? Băiatul dă din cap în semn că "da". Se duc amândoi la bucătărie și, ca niciodată, bat la ușă. Părinții se miră. -Ce-ați mai făcut ?! întreabă ei. -Nu, nimic; zice Irina zâmbind. Eu și cu Nicu am venit să vă spunem că nu mai vrem să ne aducă Moș Crăciun păpușică și ghiozdănaș. Adulții se uită unul la altul mirați: -Da' ce vreți? -Mie îmi ajung toate păpușile mele, și-așa am prea multe (avea doua). -Iar mie, zice Nicușor, îmi place mai mult ghiozdănașul vechi și nu vreau să-l arunc. -Deci, ce vreți? De-aia ați venit? -Am zis că ne-a dat Moșul în alți ani și nu ne mai trebuie. Adulții se privesc fericiți. Nu se așteptau la una ca asta. Mama îi îmbrățișează pe amândoi cu lacrimi în ochi și îi șoptește fetei: -Irino, iar ai tras cu urechea?. Dar ea neagă hotărât. -Nu, așa e cum îți zic! Copiii ies din cameră. Fata e fericită. Știe de la tati că asta e o faptă bună și Dumnezeu iubește faptele bune. Ea Îl iubește pe Iisus. Odată L-a văzut în vis. Se făcea că ea și cu fratele erau doi roboței portocalii, iar El stătea pe un butuc și răspundea la întrebările lor. Iar ea era atât de fericită, că n-a uitat visu' ăla multă vreme. Cu Nicu și cu mama se ducea la biserică duminica dimineața și-i plăcea acolo, îi plăcea mult. Dar de când cu tata nu mai pot. Își dorea însă ca totul să iasă bine și era tristă când îi vedea pe ei așa. S-a bucurat când i-a văzut zâmbind, probabil că nu se așteptau și e mândră de ce-a făcut. Nu-i place atunci când îi mai aude certându-se; mai țipă unul la altul și ar vrea să fie mereu pace în familie. Oricum, față de vecinii de la doi care se bat tot timpul, fiindcă el vine beat în fiecare seară, e mult mai bine. Copiii lor suferă enorm, îi vede altfel când ies la joacă. Acum vrea să doarmă. Se simte obosită. N-a fost chiar ușor să-l convingă pe Nicu să meargă la bucătărie, a trebuit să mintă. dar el e încă mic ca să înțeleagă. Ea o să intre cât de curând la școală și îi place să stea mai mult de vorbă cu cei mari, din clasa întâia, a doua și chiar a treia. Îi place când ei îi povestesc cum e la școală, cu doamna, cu notele, cu catalogul... Ea merge la grădiniță, dar îi place româna. Când vine vorba de matematică...lucrează greu. Dar ia de fiecare dată numai biluțe roșii. A venit odată și cu biluță argintie în piept, dar numai pentru că nu mai avea doamna din alea roșii. E mândră. Învață repede poeziile și cântecele și când o întreabă știe mereu să răspundă. Are tot timpul pentru joacă. Poeziile sunt doar de 4-5 strofe și nimic nu i se pare mai ușor. Ar vrea ca mama s-o învețe să scrie, dar ea îi spune că se va plictisi la școală, așa că să mai aștepte. De citit a învățat singură. Are o prietenă cu un an mai mare care i-a dat un abecedar. L-a luat într-o zi și până după-amiaza n-a ieșit din cameră. Învățase jumătate din alfabet; după aia a învățat și restul. Mama i-a zis că la școală copiii învață câte o literă pe zi, dar ei i s-a părut prea puțin. Credea că mama o minte ca să nu mai continue. În scurt timp a învățat toate literele mari și apoi a învățat să citească. Avea o carte de povești în care era scris numai cu majuscule. După cinci minute transpirase toată și nu citise decât opt rânduri. Apoi a început să citească din ce în ce mai bine. Îi plăcea. Acum e vacanță; nu mai merge la grădiniță; dar lu' tata tot rău îi e. Ce-i drept, de când cu cadoul s-a mai înveselit puțin și se uită fericit la ea și la Nicușor. Dar ce-o fi aia "corupt"? Nu vrea să întrebe, că și-ar da seama părinții că a ascultat pe la uși și de-aia știe despre bani. Totuși e bucuroasă. -Mami, ce e un episcop? -Cineva care-i mai mare ca tata. -Adică mai înalt? -Nu. -Mai gras? -Nu, care poate să-i zică lui tata ce să facă. -Adică dacă episcopul îi zice să plece departe, el trebui s-o facă? -Da. -Ce urât! -Depinde. Și Dumnezeu ne spune nouă. -Da, dar Dumnezeu nu e așa rău! -De ce spui că episcopul e rău? -Nimic. -Ai ascultat la ușă, șireato ce ești! Las' că vezi tu! -Și, mami, ce înseamnă "corupt"? -Unul care fură și-L supără pe Dumnezeu. -De ce vor oamenii să-L supere? -Pentru că nu cred suficient în El. -Adică eu dacă o să cred, n-o să fur niciodată! -Nu. -Dar cel care omoară? -Nici. -Dar cine crede cel mai mult? -Numai Dumnezeu singur știe. Îi plac Irinei discuțiile astea; află o mulțime de lucruri. Atât de multe încât uneori mai iese în fața copiilor drept știutoare. Din păcate, fără să vrea, mai știe să se facă destul de antipatică în fața lor. Odată i-a spus o fată: -Mamaia a băgat fără să vrea o bucată de brânză-n gură și ținea post. Dac-aș fi Dumnezeu, aș ierta-o, că n-a fost decât puțină. -Da, a răspuns Irina, dar la câți are Dumnezeu să ierte, nu crezi că e suficient și-atât? Și de-atunci fata n-o mai privea tocmai cu ochi buni. * A venit Crăciunul. În familie e mare sărbătoare. Copiii cântă colinde aproape toată ziua. E singura bucurie care le rămâne. Anul acesta tata n-a mai luat brad. Astăzi vor merge la biserică să asculte slujba și după aceea vor merge acasă să se bucure împreună de nașterea lui Iisus. Copiii așteaptă nerăbdători să se împărtășească. Le place; parcă îi apropie mai mult de Dumnezeu. Pe Nicușor nici nu-l mai spovedește, că e prea mic și nu știe ce face; Irinuca, însă, așteaptă la spovedania în grup. Apoi, însoțiți de mama, cu lumânarea în stânga, merg spre altar. Sărută icoanele și după ce primesc Sfânta Împărtășanie, iau anafură. Se așează în biserică și așteaptă cuminți sfârșitul slujbei. Nu mai e prea mult după împărtășanie. Dar ei au stat de dimineață și nu s-au plictisit . Când, însă, se termină, pleacă toți patru. Adulții îl respectă pe tati și asta le place copiilor; îi spun: -Săru' mâna, părinte! și el dă din cap în semn că i-a auzit. De obicei, prima grijă de după slujbă e deschiderea cadourilor, dar azi știu că nu vor avea parte. Nicușor e cam supărat. Ce-o să le spună la grădiniță? O să creadă că n-a fost cuminte. La slujbă e, totuși, marfă de tot! Și tati are o voce!...Atunci când s-aude „ușile, ușile", mami plânge. Ea, Irinuca, nici acuma nu știe de ce. Da-i place să privească „icoanele" alea (cică așa se numesc), oricum se duce cu bucurie la biserică, asta-i clar. Acum se întorc de la slujbă. Tati s-a dezbrăcat de patrafir. Urmează să-și facă rugăciunea de dinainte de masă. Lui Nicu' îi e dor de brad. Îi plăceau beculețele alea. Acum Irinuca o să-i citească o poveste cu Moș Crăciun. Ãsta-i cadoul ei pentru el. A învățat până la urmă să citească singură, da' numai cu literele mari, pe-alea mici le află ea la școală, așa i-a promis mami. -La masă, copii! Spălarea pe mâini și la masă. Tati binecuvântează bucatele, c-așa-I place lu' Dumnezeu. Se poartă cam ciudat mami! E mai fericită ca de obicei; cine știe, poate i se pare ei. Totuși, parcă Irinuca n-a mai văzut-o de mult așa. Fața e mai luminoasă. Zici că ar ascunde ceva să nu poat' să țină în ea. După masă au program de colinde. Lu' tati îi place să asculte la chestia aia pătrată și cu butoane , care „urlă”(așa i se pare ei ; e invidioasă , da' nu vrea să recunoască). Bagă caseta, Nicușor îi zice cartofon, cică seamănă cu un cartof, așa cântă de urât. Astăzi, totuși nu s-a mai pus chestia. Vine coru' să îi colinde. Pe copii, mama i-a trimis la somn pân-atunci. O să se ducă și-n altă parte, la popa ăla care vine uneori beat pe la slujbă, că trebuie să-l acopere tati la cântat. Irinuca n-are însă chef de somn. Se zvârcolește-n pat, se-nvârte, bate cu pernele de scaun. Mai ia niște reviste, mai colorează, n-are stare. E emoționată. Diseară o să-i citească lu' Nicușor. Să vezi ce mutră face ăla când o vedea că ea a-nvățat deja să citească! Da ce să știe el? Când mami o trimitea la somn, ea lua cartea. Nici mami, nici tati nu cred că ea citește. O să fie surpriză! „Bomba secolului!” cum spune mami când mai află câte ceva. -Ai fost cuminte, Nicușor? întreabă tati după ce s-a sculat din somn. -Da. -Și, ce zici, vine Moș Crăciun? -Nu vine, că i-am zis io să nu vină! Urâta de Irinuca! Ea m-a pus.(Urlă). Să vezi ce-ți fac, Irino! -Ba să știi, mă Nicu, mă, c-a venit Moșu'. Știi ce mi-a zis? Că i-a plăcut că n-ai vrut nimic, măi! Și uite! Ia vezi ce ți-a adus? Băiatul ia un cadou frumos împachetat cu funduliițe, cu un ambalaj pe care scrie cu alb pe roșu "Moș Crăciun". Când îl desface dă un țipăt de cowboy și se repede de-l pupă pe tati. -I-ote! Ghiozdanu', tati, ghiozdanu'! Dac-ai fost cuminte? E darnic, Nicule, da' să nu-l mai superi! -Mulțumesc, Moș Crăciun! spune băiatul cu ochii strălucind de bucurie. -Și mie? întreabă curioasă Irinuca. Adică ce, mie nu mi-a adus nimic? -Să vedem dac-ai fost cuminte! -Da, da! aprobă fratele. Dac-ai fost cuminte, Irino! -Ba am fost! -Ba nu! -Cine ești tu, să spui că nu? -Gata, gata! Nu vă certați; doar v-ați împărtășit azi, spune tatăl râzând. Mi-a zis Mosu' că puteai să fii mai cuminte, da' știe că tu l-ai convins pe Nicușor să nu-i ceară nimic și-așa că apreciază mult gestul. -Și? Îmi aduce? -Da; ți-a lăsat la mine azi-noapte. A zis: „Să știi că nu pot s-ajung la timp mâine, așa că ți-l las ție, să le dai cadoul." -Dă-mi, dă-mi să vad! -Doamne, ce nerăbdătoare ești! -Da, da! Nerăbdătoareo! -Ia-l! Irinuca se aruncă asupra cadoului și îl desface neliniștită. În câteva minute ține în mână o păpușă care cântă. Apasă pe butoane și începe să vorbească: „Mama, tata", spune poezii și cântecele. E tare bucuroasă! Își dorea doar o păpușă, dar asta le întrece pe toate. Se apropie de tata și-i șoptește încet la ureche: -Mersi, tati! Da' de unde-ai avut bani? -Hoațo, vezi c-ai ascultat la ușă? răspunde acesta zâmbind. Altă dată o să te ia Moșu' de urechi! Și nu ți l-am dat eu, el ți l-a trimis. -Eee! Parcă eu nu știu! îi dă replica fetița. -Îmbrăcarea! Se aude vocea mamei. Mergem la părintele Costică! Copiii se supun. Acum, că nu se așteptau la asta sunt și mai fericiți. Deși mititei, știu că promisiunea făcută se respectă și înțeleg destul de bine situația. Ei chiar credeau că nu vor primi de Crăciun și se chinuiau să găsească o explicație pentru ceilalți copii. -Noi ne-am întâlnit cu el și ne-a zis că ne-a uitat cadourile, da' ni le aduce la anu'. O să fie și pentru anu' ăsta. Știa că n-o să meargă, dar măcar încerca. Era un motiv. În orice caz, e fericită că a scăpat. Se pregătește să se încalțe ca să plece la popa Costică! -Hai, Irinuca, întârziem! Mică moșcăită ce ești! * Seară. Au scăpat de plictiseală. Fetița e împăcată. Nu-i plac copiii popii, sunt prea prostuți și se zbenguie prea mult. Ea e mai nu știu cum acasă, da' în altă parte, de ce să se bage ca musca-n lapte? Dacă nu e treaba ei, nu intră unde nu trebuie! De ce s-o facă, mă rog? Se mai face, cine știe și de râs! Ettee na! Degeaba îi spun mama și tata că nu e frumos ce-a făcut, că trebuia să cânte un colind dacă au vrut ceilalți și că nu-i bine să refuzi pe altul, că cică nu se respectă „codul bunelor maniere”(ce-o fi aia?), dar totuși, dacă ea nu putea, de ce să cânte? Se simțea rău și-i era rușine. Atâta lume: popa Costică, preoteasa Safta, popa Răuțu și câți alții! Afară de tati, toți erau beți. Si ce se mai legănau pe-acolo, de parcă cine știe ce făceau frumos! Lor de ce nu le spune nimeni nimic? I-a zis odată, ea, Irinuca, lu' popa Costică: -Părinte, nu e bine să beți și să fumați, că vă vede Dumnezeu! și s-a supărat foc! Ce-a pățit de la tata, numai ea știe. Că nu trebuia să jignească omul, că nu a făcut bine și-atunci l-a întrebat: -Da' Dumnezeu de ce spune să zicem adevăru'? Atunci tata a-nțeles fapta ei și i-a promis că-i "esplică" acasă ce și cum. Și s-a ținut de cuvânt. Că tata e un om de treabă. I-a "esplicat"(adică i-a zis despre ce era vorba), că e bine să fii sincer, da' nu trebui să spui omului greșeala de față cu toată lumea; că Dumnezeu vrea ca noi să ne îndreptăm, dar nu să ne facem de rușine. Și că e bine să spui omului că nu trebuia să facă aia, da' numai lui. -Știi cum e? Ca la spovedit. De-aia numai preotul și creștinul știu ce se-ntâmplă cu omul! Ca să-l ajute să se-ndrepte și să nu se facă nici de rușine. A înțeles! Da' nu mai poate să-l suporte pe popa Costică. Și de-aia nici n-a mai vrut să cânte. Pentru ce? Să mai zică cine știe ce altceva! Acum au ajuns acasă. E foarte prost dispusă. Și e tristă. Era să ia și-o palmă de la mami. Nu a mai văzut-o până acum așa de nervoasă. A oprit-o tati. E Crăciunul și s-a-mpărtășit. Ãsta i-a fost norocul, altfel se făcea de râs "în public". Trebuia să-i citească lui Nicușor o poveste de față cu toți, da' parcă n-are chef. I s-a dus tot acolo! Totuși ce vină are Nicu? El n-a râs ca acasă, nu și-a mai bătut joc de ea. Ba a zis: „Bine le-a făcut!" O să-i citească numai lui! Mami și tati nu merită! Gata! -Nicule, ia vino puțin! -Ce vrei, Irino?! răspunde el iritat. -Vino puțin, să-ți spun ceva. Și-l întreabă șoptit: Nu vrei să-ți spun o poveste? -Da știi tu, Irino? -Am învățat pentru tine, Nicule! Băiatul se simte lingușit. Intră amândoi în camera ei și ea începe: - „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti..." Fratele ascultă vrăjit! Nici nu-i vine să creadă că sora lui citește. -Mă Irino, da' tu zici că ești mama! Ea citește așa! Fata e bucuroasă. Zâmbește cu tot sufletul. Deși cu un an mai mare, îl sărută dulce pe frunte. Așa face mama înainte de culcare. Cică să viseze frumos noaptea. „Să visați îngerași" le spune ea. -Da' ce te-a apucat? Nicu n-a mai văzut-o niciodată așa. Nu mai e sora pe care-o știe el. Mama vrea să intre să-i cheme la masă. Aude toată discuția. Rămâne uimită când își dă seama că Irina citește. Deschide ușa. Nu le spune nimic despre ce a auzit. Îi trimite să se spele pe mâini și zâmbește. Copiii nu înțeleg de ce. Parcă era supărată pe fată. -Veniți mai repede, că se răcește mâncarea! E și ea nerăbdătoare să-i dea tatălui vestea. Deși n-a arătat-o, e foarte nervos și furios pe Irinuca pentru că a refuzat să cânte. A doua zi o va chema să-și recunoască greșeala. Precis se va enerva și mai tare. După masă, copiii se pregătesc să se ridice pentru a se duce la culcare. Mama însă îi oprește. -N-ai vrea, Irinuca, să ne citești o poveste înainte de culcare? Fata face ochii mari. Tata se miră dar surâde. E o surpriză. Urmează însă ca mâine să o cheme sub patrafir. Probabil va fi prima dată când nu o va mai mustra. Apreciază gestul de a învăța singură, ceea ce e extraordinar. * -Nicule, scoală, Nicule! E sărbătoare. Hai la biserică! -Ce e, mă! Lasă-mă să dorm! -Hai, măi Nicule! Ce mă tot faci să trag de tine!? Iată, trenule, iată ce repeți în timp. Copiii au crescut. Sunt acum la școală. Fata are note foarte bune, la fel și băiatul. Acum sunt mai mari. Gândesc mai matur decât la șase ani. Prima zi de școală, dacă te mai întorci, trenule, a fost pentru Irinuca plină de emoție. Se aștepta să aibă o învățătoare blândă, foarte bună și răbdătoare, o nouă mamă(căci așa i se spunea acasă).Avea impresia că va semăna în aproape toate cu mama adevărată. A fost oarecum supărată dar s-a consolat cu ideea că nu erau similitudini nici măcar la înfățișare, cu atât mai puțin la comportament. Dar s-a acomodat repede și a văzut că-i place la școală. Irinuca era cea mai mică de statură, dar ambițioasă. Nu se lăsa cu una cu două. Pentru Nicușor a fost mai greu. Primul contact cu școala a debutat în plânsetele lui. Greu a fost să-l liniștească mama; era de înțeles; singur cu altcineva i se părea foarte ciudat. Dar și el a trecut repede peste asta. Băiatul era mai înalt decât sora lui, dar amândoi erau dați drept exemplu la învățătură. Aveau numai note de zece și erau premianți. Părinții erau tare mândri de ei. Religia o făceau cu tatăl lor. El încerca să fie mai sever cu ei decât cu ceilalți, îi punea să învețe mai mult și îi certa mai aspru. Nu ezita, dacă era cazul, să-i mai și facă de râs in fața copiilor. Voia să fie nepărtinitor. Amândoi se învățaseră cu asta. Știa ce gânduri are tata. Uneori se mai supărau pe el și-i reproșau acasă. -De ce e nevoie să spui tot la școală? întreba Irina mai înțepată. -Ca să ia și alții exemplu! -Am impresia că numai ce e rău le spui. De ce nu le zici că, de exemplu, n-am mai luat alocația ca să avem de unde plăti chiria? -Că nu e bine să te lauzi! -Și-atunci e bine să ne faci de râs? -Irina, nu fi obraznică! Te pun iar la spovedit! Era amenințarea tipică. Acum nu mai era nevoie ca tata să-i oblige să spună adevărul. Nici nu mai era nevoie de „Se supără Doamne - Doamne", aveau asta în conștiință. Erau abia în clasele primare, dar puteau gândi singuri. Își făceau rugăciunile regulat și nu se mai punea problema să-i împingă cineva de la spate. Erau deja formați moral și simțeau existența lui Dumnezeu în inima lor. Clasa a treia era mai grea. Pe Irinuca și Nicușor nu îi dăduseră în același an la școală. Nicușor învăța de la surioara mai mare. Cea care se lovea prima cu capul de pereți era ea, Irina. Ei îi plăcea mult să deseneze și să scrie. Învățătoarea o lăuda mereu pentru că era conștiincioasă. Totuși ceea ce a lovit-o din plin a fost la un concurs. Trebuia să joace teatru. A aflat târziu, dar s-a pregătit pentru prima selecție între clasele a treia. Apoi, când a fost vorba de adevărata competiție de calificare, s-a calificat. Era așa de fericită! Dacă nu ar fi apărut timiditatea în ea, ar fi fost în stare să-i îmbrățișeze pe toți. Mai avea puțin și plângea de fericire, dar nu putea. Avea o fire mai tare și mai rezistentă, ceea ce o obliga să o considere o victorie și nimic mai mult. Urma apoi să facă repetiții. Ce să mai! Era tare! Apărea la televizor! Dar nu se dădea mare cu asta. Totuși nu a avut parte să se vadă la televizor, căci a fost înlăturată, nu se știe de ce. A plâns atunci și s-a jurat că nu va uita niciodată ce-a fost atunci: niciodată nu va putea trece peste acele fapte. Dar avea să se înșele și să renunțe mai târziu. * E vineri. Nicușor are lucrare la matematică. Nu prea și-a învățat dar speră să se descurce. Adică are ambiția să ia nota 10 orice s-ar întâmpla. A "furat" și arta de a copia. Dac-ar ști tata, l-ar mânca de viu. Dar Irina nu spune. E de treabă surioara, de treabă rău. Acum nu se mai bat cu perne că nu se întâlnesc. Dar se ciondănesc ei toată ziua când au ocazia: adică sâmbăta. Duminica parcă le e rușine de Dumnezeu și se potolesc. Oricum, Nicușor e în pauza de dinainte de mate'. Ce-o să le dea la lucrare? Doamna le-a zis că le dă ușor și că să nu se sperie. Cică-i materia grea. Uf! Segmentele alea nesuferite! „Maria are trei mere și Ion de trei ori mai multe. Dacă pui..." eee! nu mai știe! S-a săturat! E o tipă la el, una mai tare. Învață aia toată ziua și nu poate s-o doboare nimeni. Știe și mate' și română și științe și de toate. Și are o ambiție!...ca Irina. Când vrea să facă ceva nimic n-o împiedică. O roagă să-l ajute, că-i îndrăgostită tun de el. Dacă-i frumos?! Așa i-a zis o tipă de-a patra odată. Cică se descurcă bine. - Mariano ...Îmi dai și mie la lucrare, nu? -Dac-oi ști, Nicule, dac-oi ști! Ce crezi, că io știu tot? În clasă se aud râsete, chicotind pe fundal. -Marta moarta! Marta moarta!... Râde și Nicu și se îndreaptă către grupul de gălăgioși. -Lăsați-o, măi, în pace! Ce, voi nu sunteți ca ea? Daca vă sperie cineva muriți pe loc. Nu-i aprobă, da-i place totuși să-i vadă cum își mai bat joc de câte unul. Marta e vecina lui, trebuie să-i ia apărarea. Altfel ce face? Nimic. Îl mai și ceartă tata câteodată! Că „Nu vezi că nu te-ai purtat bine cu fata? Du-te de-i cere scuze!" sau "Măi, da' chiar așa de prost te-am învățat? Să jignești oamenii?"(chiar, ce-o mai însemna să "jignești", el stă prost cu româna).Tata știe multe, da' el nu le-nțelege chiar pe toate. Lui nu-i place româna. Îi place matematica. Aia te-ajută mult în viață, așa zice doamna. Româna? Ette na! Nimic de capu' ei. Dar ups! A trecut pauza. Începe matea'. E varză. Își face o cruce cu limba și ia o mutră de clovn după care se așează în bancă. Ce-o fi o fi! Ce să se mai "strofocească" (așa auzise de la tati?)el. Dac-o vrea să fie, ia zece. - „Dă Doamne să iau zece c-am făcut fapte bune!..." Gata! A scăpat de lucrare. A copiat tot de la Mariana. El e deștept, mă, nu glumă! Știi ce-a făcut? I-a dat să scrie pe șervețele și dup-aia le-a scris și el pe foaie. Perfect! Când nu era doamna atentă se-ntorcea în spate și arunca hârtia .E tare de tot!...erau unii cu cartea! Ce!...cartea! Prea greu și te prinde! Și...dacă n-ai exercițiile rezolvate, să te mai și prindă?! Ai încurcat-o! Iei doi și mai iei și-o palmă acasă la părinți, că asta e: „De ce-ai copiat?! Nu puteai să-nveți?" Da' el e deștept, mă! Nici nu și-a dat seama doamna ce face el acolo! Mai greu o să fie la spovedit! Da' ce? Trebui să-i spună lu' tata? Nu. Se duce la popa Costică...că l-a auzit odată spunând că ce mai copia în generală... Trebui să-i dea dezlegarea. Ãla nu-i ca tata. Glumește cu "odraslele" lui... mamă-mamă! Eee! Da' să vezi cum se făcea la lucrare. Se ducea doamna-n ultima bancă...Se-ntorcea el la colega... „Băi, pentru Mariana!" Lua Mariana foaia și i-o dădea înapoi. Păi da ce, prea riscant să vorbești cu ea direct! Trebui să te sucești în diagonală, dacă te vede? Așa, vorbește hârtia pentru tine! Uite! Că le-a corectat lucrările! A luat 10! Știa el bine. Și a zis doamna că numai el a făcut nu știu ce problemă! Singurul din toată clasa! Știe el care! Aia pe care nu i-a dat-o Mariana. A făcut-o el! S-a gândit și i-a ieșit. A vrut s-o trimită și ei, da' s-a sunat. Ee! Oricum a luat și ea un nouă! Asta e. Îi iese 10 și-așa. Și...trebuia să o facă el! Nu de-aia-i place matematica?! Tata zice ca seamănă cu bunicu', lui îi plăceau "științele exacte", adică asta...mate! Da' de ce le zice "științe" și nu "știință" nu știe! Poate pentru că-s mai multe la matematică: adunarea, scăderea, înmulțirea, împărțirea...Probabil de-aia. Uuuu! Ar avea el o groază de-ntrebări, da' cui să i le pună? Irina nu le știe nici ea pe toate. Mami zice că-i prea mică și de-aia. Dar se-nțeleg bine față de când erau mai mici. Mami zice că s-au mai "maturizat". Și ce-i place! Oau! I se pare "super". E beton de beton! -Băi Nicule, vii mâine la spectacol? -Ce spectacol, mă? -Nu știi? Vine unu cu teatrul de păpuși pe-aicea. -Cu ce? -Cu păpușile! -Lasă-mă, mă, în pace! O am pe soră-mea cu teatrul! Ce! Mai vrei și reprezentații pe bani? Lui nu-i place când o aude pe Irinuca interpretând. O mai sâcâie că nu face bine, că actorii sunt mult mai buni ca ea și că ea n-o să ajungă niciodată actriță. Chestii de-ale ei! Da' ce vrei? Adevăru' e că se pricepe, dar îi place lui s-o mai necăjească. Și ea pune botu' și se duce și plânge la mama sau(când e în toane bune!!!) ia o pernă și i-o aruncă-n nas. Dup-aia se bat! Chiar se bat! Atunci se supără mama și-i zice lu' tata și tata-i dojenește...Nu mai e ca la patrafir. Acolo cu o privire aspră scăpai. Acuma e mai greu. Că tata zice: „ M-ați dezamăgit ! " și e așa de trist! Și ei se simt prost sau câteodată și proști ! Mamă ... asta le-o spune unchiu', franțuzu', când mai vine pe la ei. Noroc că vine rar. Lu' Irina-i place de el, dar Nicușor nu poate să-l sufere. E prea încrezut și face niște glume...numai adulții râd de ele! Fă și tu, nene, unele să le-nțeleagă și copiii, că doar de-aia-s copii, să mai râdă și ei! Nu-i mai place de o vecină, se uită la niște filme din alea . . . caraghioase, SOAPURI se numesc; vine unu', spune o replică și se-aud râsete puternice din sală. Odată a-ntrebat-o pe tanti aia. : „Trebuia să râd?" El nu-nțelesese poanta. "'Porcării" -așa le zice tati. „Nu-s bune de nimic. " Aicea-i de acord cu el. Să râzi fără să știi de ce...n-are nici un rost. Da' dac-așa mai vor câte unii ?! Poți să te împotrivești ? Așa fac și la școală. Râde unu' și-ncep toți. De ce?! C-a râs ăla! Nicu iubește câinii. Se joacă cu ăia de pe stradă! Oau...ar vrea să aibă unul în casă cum a văzut la tanti Aneta. Nu-l lasă tata că cică transmit microbi și nu vrea să se-mbolnăvească nimeni. Și lu' tata-i plac câinii. Când stăteau ei în Ardeal, aveau un câine frumos, dar a murit repede; de-atunci nu și-a mai făcut rost de altul. -Tati, ce zici ? Îmi aduce și mie Moșul un câine? -Nu-ți aduce, măi, că-i scump și-aduce boli ! -Ai, mă tati !...Că tanti Aneta are... -Tanti Aneta are bani! Aici se încheie mereu discuția despre animale. Și el și Irinuca s-au chinuit să-l convingă să le ia: și-o pisică și-un papagal, o țestoasă, orice...Să aibă și ei în casă un "pet" că le e drag. Irina, mai ales, plânge mereu și se oftică...De ce nu e Moșu' mai bun, de ce nu vrea tati ? Și ea mai și țipă din când în când, mai dă din picior și crede că i se rezolvă toate, dar nu-i așa. Se știe că atunci când se enervează ea, tati nu cumpără nimic din ce cere. Și ea e și o supărăcioasă ! Bine! Ei nu i se pare așa. Dar în rest e fată de treabă. Nu l-a spus niciodată că mai copie pe la lucrări deși putea să-l spună. El nu o mai are cu nimic la mână, dar ea s-a schimbat. E și mai frumoasă față de când era mică, mult mai drăguță. Acum nu se mai joacă de-a mama și de-a tata în praf, nu mai fac cafea și ceai din pământ, ci au hârtioare și fac deja cataloage, carnețele, sunt învățătoare și se joacă de-a școala. Asta e lumea Irinei. Și îi place, îi place enorm! Când vine vremea să meargă afară, e cea mai fericită. Bine că, întâi își face temele și abia la sfârșit se acceptă invitația cu promisiunea de a se stabili la un interval de timp după care să iasă fiecare din casă. În funcție de temele ei. Ea e cea mai cea mai! Are o mică strungăreață și la jocurile de imitație ea e mereu iepure. Dar îi și place rolul enorm. Sau ce se mai joacă ea cu plăcere: "Statuile". Să-ți pregătești scena pe care o ai de jucat, să te gândești foarte bine ce gesturi faci, ce cânți, la toate! E ca lumea! Ea câștigă de multe ori. Probabil de-aia-i și place dar nu prea vrea să recunoască. E un pic egoistă. Trebui s-o asculte și alții. Ea e șefa în toate. E un cântec acuma, "Irinucă cu cercei". E-așa de mândră că are cântecul ei. Alte fete nu-l au! Dar pe ea, dac-o cheamă Irina, o alintă Irinuca, deci pentru ea trebuie să fi fost scris cântecul ăsta. Ea, Irina, se simte însă cel mai bine atunci când discută cu oamenii mari. Adică, i se pare o pierdere de timp să vorbești cu niște copii care nu au la ce se gândi decât la jocul lor sau la ce vor primi la desert. Asta e ! Iubește la nebunie să-i vadă pe alții fericiți și împăcați. Ar vrea să poată participa cu ei, să fie activă dar nu poate. Totuși acolo unde poate se bagă și ea foarte bine și se împacă ușor cu lumea. Nu s-a certat decât arareori. Atât de rar, încât nici că mai ține minte. Sunt lucruri nesemnificative pentru ea. Le uită repede. Acum, în clasa a treia, a avut o colegă ce i-a adus lu' doamna o poezie. E concurență între cele două. Dar nu se ceartă niciodată. Ba, uneori e colega un pic mai răutăcioasă și invidioasă, dar asta e ! Când a văzut doamna că ea scrie poezii, era foarte fericită și s-a dus să le-o arate și celorlalți. Irinuca s-a ambiționat. Un pic și din invidie, că de ce să fie altul mai presus decât ea și și-a zis în gând: „Ce, eu nu pot? Ba pot ! Trebuie să pot !" S-a dus acasă, a închis ușa și a stat vreo jumătate de oră, poate chiar o oră. A tăiat vreo două pagini, după care s-a dus să i-o citească lu' mama. Nu se-aștepta să aibă o așa reacție. Mama părea în culmea fericirii. Nu știu de unde poți să le scoți atât ! Bravo ! A doua zi i-a arătat-o lu' doamna. * -Știți, doamna învățătoare, dacă aveți timp, dacă puteți...să vă uitați și peste foaia aceasta? -Da, Irina. Las-o aici pe catedră și-ți promit că mă uit. Au trecut orele. Ea e însă nerăbdătoare. Așteaptă rezultatul. Cum o să i se pară? Se-apropie încet de catedră. E coadă acolo! Se îmbulzesc copiii. Ar vrea să știe de ce. O vede însă învățătoarea și își aduce aminte de ce i-a promis. Ia foaia și citește. După care întreabă: -Chiar tu ai compus-o? -Da. Doamna ia foaia și pleacă din clasă. După câteva minute se întoarce. E un fel de consiliu al învățătorilor. Ea se contrazice cu unele mai bătrâne: -Ea a făcut-o ! Nu știe să mintă ! Chiar ea ! -I-a făcut-o mama ! Nu se poate. Așa ceva e imposibil ! Irina zâmbește. Spera ca poezia să placă, dar nu să facă atâta vâlvă. A fost un succes mai mare decât se aștepta. Mult, mult mai mare. Ãsta este, de fapt, debutul ei în "cariera literară". Așa a-nceput totul... * -Nicule, hai Nicule, scoală! E sărbătoare! Mergem la biserică! -Ce e, mă! Lasă-mă să dorm! -Hai, mai Nicule! Ce mă tot faci să trag de tine! -Vreau să visez, Irino ! Ce vrei ? -Auzi, tu vii la serbare, la sfârșit de an ? -Când, mă, când ? -Peste vreo două luni. -Da, da ! Să lipsesc eu de la suc ? -Atunci, scoală odată că te pocnesc ! Știi ce ne face tati dacă nu ne ducem! -Ee! Parcă de el îmi e mie acum ! Mie mi-e de mine. -Ai, mă! Mulțumește-I și tu lui Dumnezeu c-ai luat note mari. dacă te prindea doamna atunci la mate'? Uf ! Ce te făceai? -Luam o chelfăneală de la tata și mă făceam de râs în clasă ! Mare brânză ! M-am obișnuit ! Asta e! -Hai, Nicule! Scoală-te odată ! -Bine, bine ! Vin în 5 minute. Și într-adevăr, după câteva minute, buimac de somn și cu ochii roșii, băiatul se scoală și vine-n bucătărie. -Nu mâncăm? -Să luăm anafură ! -A, da ! Se-nchină frumos la icoane, după care mănâncă-n grabă și se pregătesc de plecare. Înainte de-a deschide ușa, se-aude telefonul. -Ete na ! Stau să mă mai și descalț acum ! -Intră, mă, așa, că n-are nimic ! zice fata. Și după ce răspund la telefon, constată că se văd câteva urme pe covor. -Ne omoară mama! -Las' că-i trece! Ce poat' să ne mai facă?! Și după ce își mai fac odată cruce, ies grăbiți pe ușă. Au întârziat. Trebuiau să fie la biserică de la 8 și acum e 10. Dacă era mama acasă, se schimba situația, că trăgea ea și de ei și trebuiau să se scoale. Așa, Irina s-a trezit pe la 8, până l-a sculat și pe Nicu, a mai trecut. Măcar să mai prindă puțin din slujbă, acolo cât să dea pomelnicele și să asculte vreo 15 minute cântările alea frumoase. Le place la biserică, deși Nicu nu vrea să recunoască. Zice că sunt "plictisitoarite" (adică plictisitoare plus plictisite). Dar când intră acolo, ochii îi lucesc și ascultă așa de cuminte liturghia, cine știe dacă cineva l-ar mai recunoaște. Se schimbă complet. Așa e el! Nu vrea să recunoască adevărul. Mama îi mai spune câteodată: -De ce minți, Nicule ? dar el nu răspunde și o lasă-n pace să mai întrebe. Ce ? E obligat să răspundă? Nu ! Acum vorbește cu Irina. Mai au puțin până la biserică. -Știi că te-am visat azi-noapte? -Da? Cum, urâtule? -Se făcea că tu erai o prințesă și venise cineva să te ia cu un cal alb! -Eee...minți, mă, minți ! -Nu mint !...Ba da! Erai Baba Cloanța și alergai după copii să-i mănânci. -Și fugeau copiii de mine? -E vrajă! Acuma, pe serioase, erai o călugăriță de-aia smerită și te rugai. Și io parcă plângeam lângă tine. Nu știu ce mi se întâmplase. Dup-aia m-am sculat din somn. De-aia nu voiam să mă mai scol ! Mi-a întrerupt somnul visul ăsta ciudat. -Vorbește cu tata, că doar e preot ! -Da' tu chiar crezi în vise, Irino ? -Nu! Dar parcă e prea nu știu cum! Hai, mă, vorbește! Ce ești așa... Gata! Au ajuns și la biserică. După ce se închină frumos, copiii se pregătesc să aprindă niște lumânări. Le e nu știu cum să dea cu ochii de tata, dar n-au ce face. Trebuie! Altfel chiar că face urât când vine acasă. -Auzi, cine se duce la altar? -Amândoi! -Ca să ne certe tot pe amândoi, nu ? -Ei și ce? Ia uite tu, de ce suferă ea! Nu s-a făcut nici o gaură-n cer cu asta! -Și dacă s-a făcut, Nicule? -Ești tu prea conștiincioasă. Totuși până s-apuce să intre în naos, slujba se termină. Credincioșii ies în grup. La sfârșit vine și preotul. Se uită peste tot în biserică și abia la urmă îi zărește pe cei doi. -N-ați venit la timp! Vedeți ce pățiți voi mâine la școală ! Copiii nu vor să-i răspundă în biserică, deși ar avea chef. Irinuca e de-a dreptul iritată. Adică sunt alții care nici măcar nu se deplasează și tot ei pica prost? Ce i-a zis tati atunci când i-a atras atenția lu' popa Costică să nu mai bea? Că n-are voie să-l facă de râs în public. Acum de ce el nu respectă ceea ce zice? Simte nevoia să se răzvrătească și nu poate. Ce face tatăl nu-i deloc frumos. Învățătoarea pare că-i compătimește uneori. Știe de metehnele preotului și după ora de religie dă de înțeles că nu face tocmai bine, dar alegerea este a lui. Irinuca nu-l poate suferi pentru asta! Știe că-i vrea binele, dar pur și simplu i se pare că exagerează. Nici chiar așa! Ce alt părinte își face astfel de râs copilul? Nici unul n-a venit la școală să spună: „Uitați că odrasla mea n-a fost cuminte pentru că...", să-i scoată ochii pentru fiecare faptă mai neînsemnată în așa hal. Se mai întreabă câteodată de ce. Și la școală îi mai pune printre lacrimi întrebarea: -De ce tati? dar nu primește nici un răspuns. -Pentru că așa trebuie, este tipicul pe care-l poate primi. Acum, oricum, începe să se mai obișnuiască. Îl lasă-n pace să vorbească singur. Câteodată, nici nu-l mai ascultă la tot ce vorbește. Sunt lucruri pe care i le repetă de când avea doi-trei ani și pe care le-a reținut de mult. Dar înțelege că trebuie să vorbească și pentru alți copii, nu numai pentru ea, tocmai de-aia repetă la nesfârșit. Sunt unii care chiar nu le pot pricepe, sau mai bine-zis nu vor să le priceapă. Asta e! Pur și simplu nu vor să le priceapă. Dar e ultimul ei an în școala primară. Sigur o să scape de el! În „ciclul gimnazial" (cam grea denumirea), cică e altfel. Nu-ți mai predă popa religia, ci e un profesor care o face. N-o să se mai lege nimeni de ea, că „Ai văzut, Irinuco, dacă n-ai fost cuminte? Te spune tata popa!" , „Ai văzut, Irinuco, dacă nu te-ai sculat devreme? Iar te-a pârât părintele!" Copiii îi mai caută și nod în papură că e bine. Ea plânge acasă în fața mamei care îi spune tatălui, dar direct în față nu poate să-i spună cât suferă. Ar vrea odată la spovedanie să zică preotului verde-n față ce gândește despre tată, să vadă cum va reacționa tatăl după aceea? Preotul știe cum face! Dar oare și tata va fi la fel? O să-ncerce. Acum se pregătesc să facă repetiții pentru serbarea de sfârșit de an. O să fie momentul când se va despărți de doamna învățătoare și-i vine greu. A ținut la ea și s-a atașat enorm. Își închipuie că profesorii cine știe ce sunt. Are emoții și îi e frică. -Parcă aș vrea să stea timpu-n loc! îi mai spune mamei. -De ce? -Ca să nu mă mai despart de doamna! -Lasă că vine altcineva și ai să te atașezi din nou, vezi tu! Așa se încheie discuțiile astea. Oricum la serbare o să spună o poezie de-a ei. I-a dat-o doamnei într-a treia de Sfinții Constantin și Elena, ca dar de ziua ei. Și doamna s-a gândit că acum ar fi bine s-o spună și pe aia. „ Că e frumoasă, Irina, e frumoasă." Tot se fac pregătiri, se încearcă tot felul de variante și de cântece, toată lumea s-a pus pe lucru. Copiii învață, doamna mai renunță la ore, asta e! Așa e cu serbările! E nevoie de multe pregătiri. O să vina să-i și filmeze...A vorbit tata cu cineva și o să-i înregistreze. Ea o să și cânte, o să spună și poezii. Mai ține minte la Serbarea Abecedarului cum a fost. Ea nu voia să învețe prea mult. Și le promisese doamna că cine recită frumos o să mai aibă parte de un rol. Ea nu mai avea chef. Dar fiindcă era micuță, tot l-a primit. Avea de gând ca la repetiții să spună urât și la serbare să recite frumos, s-o impresioneze pe doamna. Dar, de ce s-a ferit, de aia n-a scăpat. Fiind cea mai micuță din clasă, a fost furnicuță. După aia, vreo doi ani de zile numai așa o strigau alți părinți: furnicuța. Auzise că în seara aia aflase tot orașul că ea fusese în rol de furnicuță. A fost fericită, foarte fericită. Nici nu se așteptase să facă atâta vâlvă. Speră că și serbarea asta, ultima cu doamna, va fi mai bună. Și nu datorită ei. Ar vrea ca toți să pună suflet și sa iasă foarte bine. Cine știe? * Doamne, câta lume s-a adunat la serbare! Părinți, bunici, nepoți, frați mai mici sau mai mari, sunt cu toții prezenți la un moment important din viața de școlar: ultima zi cu doamna învățătoare. Agitație multă, ca de obicei în asemenea momente! Părinți alergând de colo-colo pentru costumațiile copiilor, forfotă, zarvă, ciocniri! „Aduceți masa! Lăsați-o aici!"; „Ba nu, e mai bine acolo!" , „ Unde se schimbă copiii?", iată câteva din problemele organizatorice, toate contează. Iată, trenule, ce înseamnă copilăria. Bătăi de cap pentru părinți și copii, serbări și concursuri, bani și agitație. Irinuca e gata! Așteaptă semnalul de începere. Ea va da tonul, cum se zice! E foarte fericită !... Are o rochie frumoasă, croită special pentru serbare. O face mai matură și-i dă impresia de înțelepciune. Se simte bine în ea! I se pare că e pe gustul ei, că i se potrivește foarte bine și parcă nici n-ar mai vrea s-o scoată de pe ea. Ce-i drept, mai rar a avut așa ocazie. Are senzația că ceva, un fel de energie îi dă o libertate aparte, e mai mult decât se poate imagina. Că haina și coafura îi transmit niște sentimente. E mai bună! Are emoții! Îi vine totuși să plângă. Este ultima ei zi cu doamna. Se învățase și îi plăcea. Dar trece timpul și n-are ce face. Trebuie să se adapteze. Cât mai mult, cu-atât mai bine. -Ce faci, Irino? Ai emoții, hai ?! Unde te gândeai? -Nicule, m-ai speriat! Eee! Aștept să-nceapă. -Ai, lasă, lasă că te cunosc io! Ce, nu se vede? Mai ai puțin și dai apă la șobolani! -Ia uite la el cum vorbește! Mai taci ! fata s-a mai înviorat puțin. Nu mai e așa de gânditoare. Dar iată că se dă semnalul. Copiii intră în scenă în pas vioi. Reprezentația a început. Care mai de care cântă, dansează, toți încearcă să impresioneze. "Din vaduri, ape repezi curg Și vuiet dau în cale, Iar plopii-n umedul amurg Doinesc eterna jale. Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. Acolo, mamă, te zăresc Pe tine-ntr-o căscioară." Este momentul în care toată „asistența” izbucnește în plâns. Fata care cântă nu mai poate continua. Doamna își șterge lacrimile. S-a atașat foarte mult de clasă. Totuși serbarea trebuie să continue. Irinuca e conștientă de-asta. Nu poate s-o lase așa, în pom. Ea urmează! Se va abține și va cânta cum trebuie. Să mai înveselească asistența. E o melodie la modă: ”Verde-nrourat”. I-a fost dată ei pentru că deja știa versurile: „Vântul bate, apa trece, pietrele rămân! E și grea, e și frumoasă viața de român.” Gata! A scăpat! A ieșit și bine. A reușit să se abțină să nu plângă. Dar cel mai mult din serbare îi place un cuplet. Asta sigur va înveseli pe toată lumea: „Vă salut, eu sunt Petrică Și sunt băiat mare, Dacă vreau, pot la o-adică, Pot să fiu mic tare.” Irina e veselă. Serbarea s-a derulat așa cum ar trebui. A plâns și doamna, au plâns și ei și părinții, toată lumea. Urmează partea a doua. Cu distracția. Răsuflă ușurată și se duce după colegii ei. Toți părinții le zic: „Bravo!” . A ieșit într-adevăr bine! Acum toți se grăbesc să se ducă la dans și să mănânce prăjituri, să bea sucuri. Este o adevărată nebunie! Casetofonul cât mai tare dat, muzică, ce să mai! Ceva extraordinar! Ca pentru tânăra generație. Școala devenită un fel de mini-discotecă. Au venit și mami și tati. Ce dacă el e preot? Parcă zici că n-au voie copiii să se și distreze?! Asta o bucură pe fată. Se-aștepta ca tata, mai ales, să reacționeze altfel. La ultima oră de religie i-a făcut o surpriză plăcută. Se certase cu el și se aștepta ca iar să spună la oră: -Ia uitați-vă, Irina iar și-a supărat părinții ! E bine ce-a făcut? Nu. Dar n-a fost așa. Din contră, în ultima lui oră a avut grija să zică în loc de rămas bun la funcția de profesor pentru copila sa: -Săptămâna trecută, Irina a dat toată alocația ei la un centru pentru copii săraci. A făcut bine? Da. Atunci ea a izbucnit în plâns de fericire. Nu se aștepta cum nu s-a așteptat ca tata să vina la serbare azi. Știe că doamna o să le facă o surpriză. Nu bănuiește despre ce este vorba, dar oricum, sigur va fi plăcută. Se simte mai bine cu colegii ei față de alte dăți. Se mai certau, se mai supărau, așa, azi totul e normal, cum nu se poate mai normal și mai frumos. Sunt două camere separate. Una pentru părinți și alta pentru copii. Doamna stă cu adulții, dar mai vine și pe la copii să-i ia la joc. Copiii intră și la adulți, și tot așa. E un haos. La oamenii mari se fumează și se bea vin, bere, țuică, pe când acolo la ei doar suc. Nu-i plac momentele alea când mai vede pe câte un părinte beat și căruia îi place să se dea în spectacol. S-a săturat Irina de vecinii de la doi care se ceartă în fiecare noapte. Săracii copii! E frumos acum când toți dansează. Se face un cerc; doi intră-n mijloc: un băiat și-o fată cu câte un ban în mână. La un moment dat trebuie să ceară unui alt copil să ghicească unde e banul. Dacă ghicește, se duce în mijloc. Când s-a oprit melodia, cei din mijloc stau într-un picior până începe alta. S-ar putea să mai și cadă, dar ăsta-i râsul. Așa se distrează lumea. E și Nicu lângă colegii ei. Se simte bine! El e degajat, îi cunoaște pe toți și dansează frumos. Nu s-a certat cu nimeni din fericire. S-a calmat! Promisese că ar vrea să se bată cu nu știu cine, dar l-a potolit tata. Melodii sunt de toate: și hore și dance și hip-hop. E o adevărată discotecă. Se știe încă de pe-acum despre ce-i vorba; e o tradiție la fete uitatul după băieți și invers, sărutatul pe obraz, invitatul la o prăjitură și toate celelalte. Irinei i se pare cam prea devreme. Ea e mai de modă veche. Când o fi pe la liceu, atunci! Da’ atunci o să fie maare…Oau! ce mare! Mai are de trecut prin școală. Când o să fie la liceu, o să fie tare de tot! Și-așa, și-acum e beton. Nasol e când ești la-nceput, că dup-aia te acomodezi. Așa-i spun toți. Și mami și tati. Uuu! Dar dac-ar auzi-o ei că vorbește ea, fată, cu „nasol” și cu „marfă”, cred c-ar da-o afară din casă. Dar daca toți folosesc, ea de ce să nu zic-așa! Nu-i place să-njure, asta da! Dar cuvintele-alea ce-au! Mare brânză că le folosește și ea! S-a cam luat după Nicu! Doamne, când îl vede uneori cât e de nepăsător, îi vine să-și pună mâinile-n cap! Mama zice c-așa-s băieții, da’ ei parcă nu-i vine bine! Să stea ea fără să facă mare lucru o zi întreagă!…Chin! Sau să piardă vremea aiurea! Acum trebuie să intre-n joc. O cheamă colegii ! Doar de-aia-i serbare de sfârșit de clasa a IV-a. Toată lumea trebuie să se distreze. Scurt! Nu mai e mult și se termină, așa că ar fi cazul să păstreze o amintire frumoasă. Irina cască de somn. E obosită! La ora asta avea rugăciunea făcută și se culca. Se ruga la Maica Domnului. O simte mai aproape de ea. Dar gata! Pleacă și părinții. Tata trebuie să-și termine neapărat niște treburi așa că e neapărat nevoie să plece: -Irina, Nicu! Haideți acasă ! -Nu mai stăm? întreabă băiatul. -Nu, că e deja destul de târziu! * -Cum e în clasa a V-a, Irino? -Cum e, mă Nicu, ca la doamna! Numai că-s mai mulți profesori! Ce, te sperie cumva asta? -A, nu! Doamne ferește! Lui Nicu n-o să-i placă despărțirea . Da’ nu vrea să recunoască. Irinuca l-a citit de mult. L-a filat deja. Îl cunoaște destul de bine ca să-și dea seama că lui îi este oarecum frică. Dar ce e diferit în clasa a V-a? Pretențiile puțin mai mari. În rest, peste tot e la fel. A văzut ea! Bine, îi place din când în când să fie mai zmeoaică, îl mai sperie pe frate-su, așa…un pic de răutate! Adică ce? Ei i-a spus cineva cum o să fie? Nu! A aflat singură, fără nici un ajutor despre ce-i vorba și cum e viața. Nu-i place prea mult în generația ei. Totuși trebuie să se adapteze. are încotro? Când le mai vede pe alea moțate, rujate, machiate … mamă, parcă zici că cine știe ce minunății au mai făcut … o apucă groaza. În gândul ei „Duceți-vă, mamă, o sută de ani că mie nu-mi trebuie…” Ce le-o plăcea să se urâțească așa…nu poate să priceapă! Nu zice, și mama, din când în când mai folosește câte-un ruj, sau un fard, dar în rest nu! Și-apăi, dacă ea, la hăhăt ani, câți are, nu-și dă cu ele, se întreabă cum de și celelalte mame le lasă pe fete să facă asta ? Și de unde văd? Că doar părinții sigur nu știu! E, mă rog… E treaba lor, nu-i nicidecum și-a Irinei. Asta e! Foarte des mai apare la fetele ei goana după băieți! Așa se dau în vânt după băieți mai mari… I-a zis și ei mama odată: -Ai grijă cu cine umbli, să n-o pățești! Că cine știe peste ce nebun dai! Acum, în ultima vreme se tot ține de ea și-i tot dă sfaturi. Că, cică e mai bine să i le repete cineva de mai multe ori, le bagă la cap, decât să nu i le spună deloc. Mai e o problemă la generația ei. Parcă prea multă muzică din asta super -proastă. Și discoteca… Dac-ar putea să meargă în fiecare seară și să stea până la două dimineața ar fi excelent. Sunt inconștiente. Zău dacă nu-s așa! Irina le dezaprobă total. Parcă prea mult „dezmăț”, cum îi zice tata. Plus preferințele programelor TV. Tot ce-i interzis vor să vadă. Aicea e și greșeala părinților. Lasă-i o dată să vadă despre ce-i vorba și dup-aia e clar că n-o să mai vrea el să se uite. Da’ de! Și părinții-s de vină! Unii sunt prea exigenți, mult prea exigenți cu copiii și e rău. Nici prea blând să nu fii când copilu’ nu vrea s-asculte, trebui să știi cum să-l iei pe „odorul”, asta e! Să ai stofă de părinte. Parcă oricine poate să-și facă „meseria” cum trebuie? Ete na! Vecinii de la 4! Vai de steaua lor, sunt de-a dreptul enervanți. Și ce aere-și dau! Le-ar zice odată: -Nene Ioane, nu fi pufi, că te umfli ! Și la vară te dezumfli. Adică, știi, mai stai, omule, în banca ta și vorbește mai puțin! Lu’ Irinuca nu-i plac lăudăroșii. Asta a-nvățat-o de la taică-su. Acum, în familie, dac-a mai crescut și ea, e mai bine! Mama-i mai zice din când în când lu’ tata că, uite, acum au ajuns și copiii mari și mai judecă și ei. Prea i-a judecat când erau mici, cu patrafirul. E, oricum, le-a prins bine! I-a învățat să aprecieze cinstea și rușinea. Sunt ei mai timizi, da’ nu contează. Decât obraznic ca știe ea cine, mai bine-așa. Vorbește de odraslele lu’ popa Costică. Ãia parcă zici c-au fost făcuți să nu fie cuminți. Irina crede că au în sânge aerele alea de „idioți” pe care și le dau. Cică au idei multe și…sunt deștepți. A!…da! La prostii le stă capul, dar la altceva… pauză de masă. Mă rog…Perioada asta a lor, a copiilor, e mai dificilă! Asta e! Trebui s-o suporte și să-i suporte pe toți! Și ea parcă are apucături ciudate. S-a schimbat brusc! Vrea jurnale, agende, parcă are tendința să-și pună mai multă ordine în viața ei. Ea, o dezordonată convinsă? De unde și până unde, se mai întreabă uneori, a ajuns tocmai ea, Irina, care promisese solemn că niciodată nu va avea pe nimeni în viața ei să înceapă să-și dorească pe cineva?…E absurd! Bine, că poate și părinții sunt un pic cam…exigenți. Are mereu discuții cu mama pe tema asta: -Mami, totuși, dacă le interzice, uite că tot fac! -Da’, dar și dacă le-ar lăsa la voia întâmplării? --A, nu! Nici așa! Trebuie să le explice atent despre ce-i vorba. -Și tu crezi că poate nu le-au explicat? -Nu știu. -Eu cred că da! Mereu învinge mama aici. Își susține tare și sus punctul de vedere. Doar e și ea părinte. Nu-i normal să le ia apărarea? Oricum, ceea ce o interesează e că ea nu va face niciodată ce fac altele . Să te-mbraci cât mai „sexy” ca s-atragi atenția băieților e deja de-a dreptul prea mult! Pe ea, dac-o vrea s-o aleagă cineva, o alege pentru ce e, nu pentru cum arată. Ea și-a făcut planul: nu vrea băiat bogat, ci bine-simțit în primul rând, sensibil și care s-o placă așa cum e. Ce altceva și-ar mai putea dori?! Asta vrea ea să aprecieze de la un om! Sufletul. Dar la școală nu se apreciază, din păcate, numai așa. -Sunt oameni între oameni și-acolo, mama! -Da’, dar e nevoie să le scoată chiar așa ochii? -E, eu știu?! Oameni răi! Ferește-te de ei! Irina n-are probleme de acest fel! De mică i s-a tot spus :”Învață, că pentru tine înveți!”, i s-au dat exemple de copii care s-au realizat și ambiția a lucrat. Nu poate să uite nici acum, uneori când nu venea Moș Crăciun sau Moș Nicolae, și-și dorește mai mult, e normal! Dar nu se vaită, cum fac alții. -Bine că n-a fost mai rău! Asta-i vorba ei. Numai când se gândește la săracii copii bolnavi de SIDA, de leucemie…o apucă plânsul. Ei să se vaite, că știu că nu au nici o șansă de-a trăi. Restul se rezolvă. De la Dumnezeu nu cere pentru ea decât sănătate. Nici nu-i trebuie mai mult. Doamne, ce-o mai bufnește râsul, acum, când se gândește la olimpiada de română! Nu poate să uite cum în vara dintre a patra spre a cincea tot visa de zor prin casă: O să merg la olimpiadă…și poate-o să iau locul întâi…și cine știe și la județ poate că fac ceva. Mama nu zicea nimic, nu voia s-o descurajeze, dar în sinea ei o dezaproba total. Totuși când a venit vremea, s-a prezentat la concurs, le-a dat o temă destul de grea, și apoi rezultatele. Mama a plâns de fericire: era prima pe oraș. Apoi la județ, a luat locul II .Era în culmea fericirii. Pur și simplu nu mai putea! Toată ziua, Irina numai despre asta a vorbit atunci. Nu se mai putea abține! Repeta în continuu aceleași și aceleași amănunte. Noroc că mama era răbdătoare. Un început superb în viața de olimpiadă! Dar cine știe ce surprize avea să-i rezerve viitorul? Oricum asta a făcut-o pe Irina să creadă în propriile forțe și a apropiat-o oarecum mai mult de Dumnezeu. Știa că numai El a putut face posibil așa ceva. Nu se apucase să se laude cu asta, că uite, ea e cea mai tare la română și că a luat locul II la județ… Doamne ferește! Cineva trebuia să-l ia și pe ăsta! Și norocul a căzut pe ea! Asta a fost. De-atunci e și mai pasionată de scris. Se bucură că-i iese bine. Ei nu prea-i place să fie la mijloc. Așa e ea! Ambițioasă. Părinții se bucură foarte mult de asta. Dar n-are de gând să se laude cu ea sau s-o laude mai ales când e de față. * Nicu le are cu matematica. Mențiuni pe la fazele județene. E ceva! La mate’ e mai greu , mult mai greu decât la română! La română dac-ai citit mult și dacă-ți place, e imposibil să nu faci, să nu scrii ceva. -Ia uite, mă! Tot ea e-naintea mea! mai zice fratele în glumă. -Și ce, ți-e ciudă? îi răspunde Irina. Lui Nicu, adevărul ăsta e, i-a plăcut de când era mic matematica. Primul lucru de care s-a legat au fost cifrele. La grădiniță, manualul „Învățăm să socotim” aproape că îl savura. Doamne, ce-i mai povestește mama lui. Irina îl ducea la grădiniță în fiecare dimineață. Erau amândoi în aceeași grupă. Dacă mama le spunea să ajungă direct acasă fiindcă ea nu poate să-i ia, amândoi se luau de mânuță și nu-și dădeau drumul unul altuia deloc. Se țineau foarte strâns, parc-ar fi vrut să nu se scape unul pe altul. Râde și când aude, spre exemplu, că Irina, așa era de mică, încât ceilalți copii o considerau o păpușă. Se duceau și-i deschideau ochii să vadă: e păpușă sau e vie? Și ea plângea! Pân-a venit Nicu! Dup-aia n-au mai avut curajul să-i facă nimic, absolut nimic. Asta a fost faza, că el era băiat, era mai înalt și avea o gură destul de bună. S-a mai cumințit pe parcurs. La școală, acum s-a mai lăsat. Bine, că e băiat! Lucrează la matematică, la fizică, dar nu prea le are el cu româna, engleza, desenul, muzica, sportul. Nu știe cum să scape de ele mai repede. La desen, cel puțin, îi fac fetele ce are de predat și are numai 10. Ce să-i faci? Dacă știe să se descurce? Să se complice el? Doamne ferește! Nici gând! Odată au aflat subiectele la lucrarea de la geografie. Și-au făcut toți lucrările, la muzică, și dup-aia, într-o singură secundă toată clasa a schimbat foile. N-avea cum să se prindă profu’, că n-avea cum. Dacă s-au mișcat toți în același timp? Profu’ era cam rău! Îl copiai greu, foarte greu. Dar atunci numai note de 9 și 10 s-au dat. S-a mirat singur. Băieții știau despre ce-i vorba. Mai aveau o profesoară, mamă… când o apuca exigența dădea numai note de 2 și 3. Și nu doar la lucruri esențiale, legate de chimie! N-ai închis bine ușa la laborator, doi! Poate i-ai cerut colegului un pix, trei! Uf !A fost groaznică! Da’ dacă te lua de bine, tot așa te duceai cu ea. Nicu avea numai nota 10. Nu prea explica ea grozav. Trebuia să te chinui tu mai mult singur acasă. Accentul, ăsta era adevărul, îl punea mai mult pe probleme și pe ecuații. Iar daca lui îi plăcuse matematica, se descurca de minune. -Trebui să gândești, mă! Să gândești, nu să le-nveți mecanic! Ãsta era adevărul! Dacă te apucai să le tocești, nu făceai nimic. Era varză-n capul tău la chimie. Mai ales cu ea. Aveau copiii goluri la greu. Dar nici nu-și dădeau silința. Ce să mai! Nu învățau deloc acasă. Se așteptau să prindă din clasă tot și în rest la joacă! E, nu că Nicu era prea cuminte! Dar mai punea și el din când în când mâna pe-o carte, că parcă toată ziua pe-afară e urât! E super-urât și plictisitor. I se pare nasol ce fac unii. Și-apoi a-nțeles că dacă nu învață n-are nici o șansă mai târziu. Trebuie! Fără asta, adio bani, adio condiții! Așa că…n-are altă șansă. -Acum e ocazia vieții, Nicule! N-o rata c-ai să regreți! -Învață din greșelile altora, Nicule! Nu aștepta să le repeți și tu! Așa-i spuneau părinții. Mai târziu, în viață, nu se va mai întoarce el să-nvețe tot ce n-a pus în cap în doisprezece ani de zile de școală!…N-o să mai aibă timp! Familie de crescut, greutăți…Așa-i spun părinții. Dar el nu e sigur că numai asta e o familie. Ai toți banii, faci ce vrei! Ce se mai ascund după degete, că ăsta-i adevărul! Și după ce i se urăște când e vorba de morți!…Nu i-a zis tata? El nu e bun de preot. Nu zice, că toți poate au la început ceva, așa…Se mai obișnuiesc cu timpul, dar la el parcă e prea-prea…Asta e! De altfel, tata nici nu-l obligă să-i urmeze meseria. -Să crezi în Dumnezeu și să-I respecți poruncile toată viața! Atât îți cer! -Și dacă nu pot? -Trebuie! Omul are voință. Voința lui! Dar, Nicu crede, dar are impresia că la biserică prea Îl iau babele, mai ales, în râs. Să te duci în Casa Domnului și să te apuci să vorbești aiurea, să n-asculți slujba o clipă? Asta-nseamnă, după ele, să fii credincios? Ba mai rău! Să te mai apuci să bârfești pe unul și pe altul că ia uite cum e îmbrăcat, sau în sfârșit și cutărică la biserică: nu venea cu lunile. I se pare deranjant. Și tata le spune după slujbă dar e imposibil să-i potolești. Și e de-a dreptul inuman! Adică, știi, corul și preoții în altar cântă și se roagă pentru tine, iar tu nici măcar nu binevoiești să taci? Nici nu se pune problema să mai fii și atent! Dar măcar să taci, că poate mai prinzi și tu câteva vorbe pe care să le pui la suflet. Când se duc la spovedit, așteaptă să le-ntrebe popa „ce-ai făcut și ce n-ai făcut!”, nu sunt cu adevărat sinceri, asta-i credință? Și tata știe asta. Ar vrea să-i vină la slujbă puțini dar ăia să creadă și să fie buni. Nu o gloată pe care nu o poți struni defel. Dar și să-i dai afară din biserică…poți? Că nu poți! Ce zic, „E popa rău”, nu-i mai vin în viața mea aici. Și nu știu să se căiască sincer. Păi le-a văzut Nicu. Veneau la spovedit parcă zici că așteptau nunta. Glumeau și râdeau de mama focului…De-asta nu i-ar plăcea să fie preot. Măcar respect față de Dumnezeu, dacă de preot n-au! Așa că Nicu s-a reprofilat. Crede în Dumnezeu, asta da! Dar nu consideră că El se amestecă chiar așa în treburile mărunte. Are altele mai importante, mult mai importante de făcut! Asta e! Nu i-o spune chiar sincer lu’ tata, dar oricum ar avea chef să poarte o discuție din asta cu el. Doar de-aia-i preot, să-l convingă și să-l combată. E meseria lui. Știe însă că, într-adevăr, catolicii Îl cinstesc puțin altfel pe Dumnezeu. Sunt un pic cam prea închiși, în rest ca la ortodocși. E și chestia cu schimbarea religiei, i se pare o prostie. Acum, sinceri să fim, până la urmă toate religiile Îl cinstesc pe Dumnezeu, Allah sau cine mai știe cum, numele Lui nu contează, dar cred în ceva. E ceva-ul ăla ce te-ajută enorm. Asta-i religia. Și e bine să crezi. E părerea lui. Altfel ar fi un haos. Au dezbătut odată problema asta la școală cu profesoara și i-a dat dreptate. Să zică fiecare „Eu sunt stăpân!”, la ce s-ar ajunge? Fiecare are propriile lui reguli, ce, nu-i așa? Și toți vor să se impună. Iată haosul! Și cu hainele… Da! Iar e de acord cu religia. Să te-apuci să-ți faci părul cu gel, că poate ești mai interesant, e o prostie! Hainele nu contează! Curat să fii, în rest, ce? Te porți după cum te-mbraci? Nu! E invers! Te-mbraci după cum te porți! Și să te-apuci să faci parada modei, mai ales la băieți…Hai că la fete, le stă în fire…N-o vede el pe Irinuca, mai mereu își cumpără ceva nou. Și încă zice că sunt alte fete care au mult mai mult! Ce le-o trebui, Doamne, atâtea rochii și-atâtea haine, parcă zici că astea contează! Lui nu-i place așa. Simplu, decent. Le-a zis lor odată dirigul: -Eleganța înseamnă simplitate! Și după asta se ghidează acum. * Trenule, trenule…trece timpul și odată cu el treci și tu. Te duci și nu te mai întorci! Au crescut copiii, nu mai sunt băiețelul și fetița care se ceartă mereu. Nu mai au nici un fel de legături cu trecutul! S-a dus și s-a uitat! Au rămas în urmă doar amintirile … doar amintirile! Atât din atâția ani. Câteva clipe de viață înrămată in memoria fiecăruia. * Irina e acum clasa a opta! Of! are niște emoții grozave! E anul cel mai greu! Cine știe cum mai e cu examenul? De cum a pășit în el, inima i s-a schimbat! I s-a schimbat complet orice gând! Până atunci, când se gândea la pasul ăsta, se amăgea și amâna tot timpul…parcă n-ar fi vrut să știe cum ara reacționa dacă ar fi nevoită să fie atunci, în clipele alea de disperare profundă și de fiori care-i străbat pe toți candidații. Când a intrat în clasa a V-a ea nu se gândea, în nici un caz, dacă va lua examenul, ci cu ce notă! Asta era cea mai mare problemă a ei! Dacă ar fi putut să știe cam cum se dă, ar fi fost minunat…pe bune, chiar grozav! Eee! Și acum, abia acum își dă seama că se apropie clipele, pași repezi se aud pe scările vieții ei și o ciocănitură firavă pare să se-audă în ușa la care stă ea închisă. Și trebuie să deschidă. Altfel va rămâne mereu blocată acolo și nimeni nu va putea s-o mai scoată vreodată. Glumește pe seama asta cu tata: -Examenul bate la ușă, Irinuco! -Și dacă nu vreau să-i deschid? Așa-i răspunde de fiecare dată. Sunt niște emoții grozave și extraordinare! Totuși, a VIII-a i se pare un an ușor. Toți profesorii o lasă mai moale, că au mai mult de învățat și dacă e examen le e mai greu. E, într-adevăr, super greu pentru cine vrea să recupereze, dar pentru cine a-nvățat conștiincios în toți acești ani, e o recreere. Un mod de recapitulare. Oricum, să fim serioși! Cine mai stă în ultimul an, dacă s-a ținut de carte lecție de lecție să mai repete? Nu are de făcut decât să învețe și ce se face atunci, într-a VIII-a. În rest…liber! La muzică e o profă mai exigentă…Face istoria muzicii. Ce-i drept, de astea n-or să se mai lovească și dacă la timp nu le învață…pa! Adio cultură generală! Și e mult de-nvățat. În rest, are impresia că unele noțiuni se repetă. de unele pur și simplu s-a plictisit. O enervează la culme unii profi care se cred interesanți repetând niște chestii și se scălămbăie-n vorbire. Merge o dată, de două ori. Râzi, ce-i drept, că te amuză, dar parcă dacă le repetă la nesfârșit tot așa râzi? Te mai saturi și de ele, că așa-i normal… Ce-i prea mult strică! Nu prea se mai omoară ea așa de mult cu școala. Înainte parcă era mai aglomerată … Acum unde are și-o dispoziție mai proast-așa…e altfel! Nu mai are chef de nimic. Îi vine să le lase pe toate baltă și să spună odată: -Nu mai vreau să dau examen! Și gata! Parcă prea multă vâlvă în jurul lui. Și profesorii amenință că va fi mai greu decât în alți ani, și să nu se uite că în anul precedent o generație mai bună decât a lor a obținut rezultate slabe… Of, of! Stres, stres și iar stres! E greu cu examenul ăsta. Și tocmai acum, când poate ar trebui să se pună cu burta pe carte mai tare ca niciodată îi vine cheful să nu mai facă nimic. A rezistat trei ani de zile, a învățat și-a tras tare, iar în ultimul an face pur și simplu pauză! A obosit! Are nevoie de odihnă, asta e! Și-și face timp pentru ea… Stă uneori cu ochii privind în gol… Mai bine ar citi decât să piardă timpul aiurea. Așa crede ea. Ce, n-ar fi mai bine?! Ar fi, dar parcă nu se poate dezlipi de lumea gândurilor. Ele zboară undeva departe, dar nu știe unde! Acolo simte că i-ar fi locul. Ar aparține unui alt univers pe care pur și simplu nu îl poate descrie. Nu știe unde se gândește uneori! Da, la examen e gândul ăsta de-acum! E firesc, e normal, nu?! A început să facă și meditații la română. Profa’ ei e și dirigă și vecină; stau pe-aceeași scară. Nu i-a luat nici un ban! A zis că ce, e fată bună și nu-și bate capul cu ea! O stimează mult pentru lucrul ăsta! Puțini alți profesori ar face-o și ea e conștientă. Dacă nu se-ntâmpla așa, n-avea de unde să plătească! Era într-o criză din aia groaznică de bani. Dar ce puteau face? S-a rugat la Dumnezeu și toate s-au rezolvat! Când vrea El, iese bine orice. Și n-a văzut asta numai o dată, că n-avea cum. De multe ori i s-a-ntâmplat să zică: „Doamne, ce să fac?” și să se roage Lui ca totul să revină la normal! Așa că, tata are dreptate când vrea să-i convingă pe oameni că El există. Poate că și el cândva L-a descoperit, cum i se-ntâmplase ei, treptat! Încet, încet pare că i se ia un val de pe ochi. Acum nici nu se mai pune problema să se gândească la discotecă sau la chestii de-astea. Ea vrea să-L cinstească totuși pe Dumnezeu, pe Dumnezeul Ce a descoperit-o și i-a dat de toate: și bune și rele, ca pentru orice om. După o partidă bună de somn, când vine-acasă de la școală, se gândește iar la examen. O exasperează. Îi este totuși frică. Ar vrea să fie bine; dacă s-ar putea să nu-l mai dea! Adică să sară pur și simplu timpul peste trei zile ce-au să-i hotărască soarta! Dacă s-ar putea… Nicu o sâcâie: -Gata, Irino! Gata, ai? -Ce, măi Nicule, ce vrei? -Ia uite la ea cum tremură!? Parc-ar veni sfârșitul lumii! -Și dacă vine, ce te interesează pe tine? Ce, vine pentru Nicu? Nu. -Ai, mă! Nu fi prostuță! -Lasă-mă-n pace, răule! -Ia uite pentru ce s-a supărat! Gata, gata, nu mai da atâta apă la șobolani! E coarda ei sensibilă frica de examen. Da! Îi este frică de parcă n-ar vrea s-o recunoască! Nu poate, asta e! Nu poate s-o spună chiar față de toata lumea. Asta e treaba ei și numai a ei! Ea nu prea iese din casă! De-aia unii colegi îi spun tocilară. Zic că ea învață toata ziua, că numai asta face! De-ar ști că ea nu-i așa… I-a spus odată unui coleg: -Tu asta crezi? Te-nșeli! Cam în trei ore am terminat! Restul e timpul meu liber! Nu i-a venit să creadă. Dar ce era treaba ei? Pur și simplu a simțit nevoia să se explice atunci! Dup-aia gata! S-a-ncheiat discuția! Colegul s-a pus pe gânduri și asta e! În rest totul în regulă. -De-asta-i grea a VIII-a! îi mai spune uneori fratelui. E multă emoție! Dar voi, băieții sunteți oricum mai indiferenți. -Ai, Irino, că nu-i chiar așa! -Etee! Parcă eu nu văd? Nicu e mai norocos. Mai învață din greșelile pe care le face Irina. E bine așa! A băgat la cap ce i-au spus părinții odată, să aleagă bine din lume și să se uite atent peste tot. * Doamne, când se gândește Irina că în curând o s-ajungă la liceu! E minunat! Nu mai e mică. Gata, de-acum e adolescentă în toată firea, poate să țină jurnale, ce nu poate face! -Ai grija, Irino! E perioada cea mai grea pentru tine! îi spun părinții. Dar ea nu crede asta. Oricum n-are de gând să facă vreo prostie! Nu-i mai bine să fie fată cuminte? Are impresia că sufletul ei a luat-o razna. cine știe de ce? Acum se roagă! Mai are o lună până la examen și ea nu mai învață decât la română și matematică! E! Nici pe-alea nu se mai uita așa cum făcea într-a V-a. Muncea mai mult atunci. Acum gândul îi e departe, la Dumnezeu. După spovedania individuală făcută de Paști, pentru prima oară simte că regretă tot ce-a făcut până atunci. A greșit în fața Lui enorm. Uneori își face complexe. Oare ar putea s-o ierte El vreodată? S-au adunat multe, i se pare că prea multe. Are momente de adevărată tristețe. Stă singură și se gândește aiurea. Ar vrea să ia o carte în mână dar nu poate. Gândul la El o copleșește. Nu se mai poate împotrivi. Stă câteodată în pat ore întregi și ar vrea să plângă. O oprește gândul că mama s-ar putea să vină și n-ar ști ce să-i răspundă. Se roagă ore întregi și meditează. Încetul cu încetul are impresia că vede o minune! Sufletul îi e mereu îndurerat. Ceva o apasă! Numai inima știe! Acum tot trupul e un fel de rugăciune. Parcă nu se mai află pe pământ. Zboară aiurea. -Oare poți să mă ierți? Se învinovățește că n-a știut nici o clipă să respecte căile și poruncile Domnului, că n-a făcut suficiente pentru El, deși El a ajutat-o enorm. Stă întinsă. Gândurile i se bat cap în cap. Inima-i zvâcnește din ce în ce mai puternic. Trupul începe să nu mai existe. Þine minte foarte bine prima ei spovedanie adevărată. Ce le făcea tata în copilărie era joacă. Mai apoi, ea se mărturisea în grup, deci, abia acum, într-a VIII-a, în vacanța de Paști a putut să spună tot ce avea pe inimă. A plâns după aceea. A fost momentul când s-a declanșat în ea o criză. Câteva zile numai la asta s-a gândit. Mama încerca să-i abată gândul, dar n-a putut. Apoi din ce în ce mai des sentimentul de învinovățire. Pentru prima dată nu simțea lacrimi în ochi, dar tot spiritul îi plângea. Era ceva din lăuntrul ei care i se vedea în lumina aceea mică de pe retină. Aceea vărsa lacrimi. Avea o stare de melancolie permanentă, obrajii i se îngălbeniseră, trupul se mișca greu, parcă nu mai avea vlagă. Așa a-nceput totul. Cu asta! Într-o zi a avut impresia că-l vede pe diavolul însuși. A fost groaznic. S-a speriat teribil. Avea înfățișarea unui preot din apropiere, blond, îmbrăcat în vestminte specifice. Dacă nu avea fața aia schimonosită, poate că nu și-ar fi dat seama că diavolul a ieșit. A vrut să pară frumos, dar ea l-a văzut cu dinți, s-a speriat, și-a făcut cruce și el a dispărut. Era o fantomă. De atunci a crezut și mai mult în Dumnezeu. Pe zi ce trecea, simțea că și mai mult trebuie să-I ofere Lui, Stăpânului lumii și Creatorului Universal. -El ne-a dat viață! Nu ne este oare de ajuns? Se poate pune problema să-I mai cerem altceva, Lui, Care ne-a oferit privilegiul să ne naștem? Mai degrabă mulțumiri și laude în continuu ar trebui să-I aducem. Ajunsese să se gândească numai la El. Era „obsesia” pe care o trăia zi de zi. Și s-a întâmplat minunea! Ochii i s-au deschis, a văzut o altă lume. Când a intrat prima dată acolo, era confuză, nu știa ce să creadă, dezorientată. Dar apoi a văzut câtă liniște și pace e acolo. Era ceva care o îmbărbăta. Și o energie deosebită se simțea în jurul ei. Se vedea ea însăși pe sine, ca și cum s-ar fi privit de undeva de sus. Doar când trebuia să vorbească cu El, cu Iisus, stând pe tron, atunci Îi vedea fața de aproape. Dar numai inima putea înțelege. Știe chiar că odată a-ntrebat: -Când voi auzi, căci nu-nțeleg! I s-a răspuns: -Când vei fi pregătită! De-atunci n-a mai insistat. Își petrecea zile întregi de-acum într-un fel de meditație și pe stradă, putea să meargă, dar sufletul, mintea, îi erau departe, într-o altă lume, a fericirii depline. Iubea locul acela. Avea impresia că nimic de pe pământ nu emana atâta iubire și-atâta căldură, că nici un om nu putea crea, oricât ar fi încercat, atmosfera de acolo! Era minunat! Ajunsese și noaptea să se gândească tot la El și fiecare lucru pe care-l făcea, numai cu binecuvântarea Lui îl începea și aducându-I mulțumire îl sfârșea. Nu mai știa de nimeni și de nimic. Nu-i mai păsa de nimic. Locul acela pur și simplu o hrănea. Nu avea nevoie decât să privească într-acolo și toată durerea îi era anihilată de o forță nevăzută. timpul stătea-n loc. Avea impresia că stă o veșnicie, fără să se mai sature privind. Ochii vedeau în gol, buzele zâmbeau. Fața avea o pace deosebită. Așa îi era sufletul: împăcat cu el însuși. Îl descoperise, iată pe Dumnezeu. Ea, care nu avea nici o speranță, care nu ceruse nici o minune, tocmai ea avea fericirea de a fi alături de Dumnezeu. Ar fi vrut să nu mai plece niciodată de-acolo, să rămână de-a pururi. Oricum, simțea că sufletul i s-a oprit și nu s-a mai întors. venea pe pământ o altă parte din ea care putea judeca prea puțin și care nu mai avea puterea să-nțeleagă. Era departe, mult prea departe de realitate, dar îi plăcea. Pentru prima oara avea impresia că Dumnezeul dreptății îi oferise o cale de alinare. Nu mai plângea ore-n șir, căci nu mai simțea nevoia. Ea nu mai avea personalitate, ci devenise o rugăciune, una singură, care zbura sus, sus de tot. Știa că tot timpul cântă laude și se bucură alături de ceilalți. Era, probabil, lumea promisă tuturor celor ce vor să împlinească dorințele Domnului. „Sufletu-i trup și trupul e suflet!” Așa avea impresia că se transformase de mult. Când pătrundea în rugăciune, o ceață îi acoperea ochii și lumea cea noua i se descoperea în toată splendoarea ei. Nu erau ornamente bogate, nici haine scumpe, ci simple. Dar era ceva ce nici o altă lume pământeană n-ar fi putut da. Ceva ce se simte în jurul icoanelor, ca un câmp care nu vrea să înceteze, dar acolo mai puternic decât oriunde. Uneori avea chiar impresia că acea energie se transfera cu ea pe pământ și o apăra de tot ce era rău. Simțea în lumea reală prezența divină. Nu mai era doar în ea o forță, ci acum se manifesta peste tot. Era fericirea ei cea mai mare! Deținea cheia unei lumi miraculoase! * Examenul… bate la ușă cu pași grăbiți! Mai sunt trei zile până la prima probă și Irina n-a învățat aproape nici un comentariu…mai nimic. Știe gramatică, da! asta știe, dar în rest a uitat. Acum e momentul să și le-aducă aminte. E conștientă că nu are nici o șansă de-a le rememora pe toate. Tot ce mai poate face este să-nvețe idei…și-atât. Bine, că la poezii, versurile și la proză citate. O ști ea, o reuși să se descurce să inventeze ceva! Doar n-o să lase foaia goală…Asta e! Casa e plina de cărți. Fata stă pe pat înconjurată de ele. Le ia pe unele, le lasă pe altele, așa e ea. Mai citește, mai stă, mai se joacă cu o vecină …Oricum e mult prea târziu să recupereze tot! Mult, mult prea târziu! Să dea Dumnezeu să fie bine! Asta-și dorește și nimic mai mult. De luat examenul, trebuie să-l ia! Acum, poate are și-o notă mare, că doar de-aia se pregătește atât. Prima probă…limba și literatura română. Cine știe ce-o fi !? Dumnezeu cu mila. Nu mai are mult. Deja s-au afișat repartizările pe săli. Ea e la sala 12, undeva în liceu la etajul I. I se pare frumos. Parcă n-a mai văzut clase ca asta. Față de generală arată altfel, nici nu se compară. Emoții…emoții…emoții! Intrarea în săli se face greoi. Candidații se îmbulzesc. Oricum au așteptat destul pe-afară. Vreo oră față de cea anunțată. Nu au la ei decât un penar cu pix și buletinul, restul, foile, le sunt date de la școală. N-au voie să-și aducă de-acasă. Pot fi descalificați. Asta se știe. Înainte de venirea subiectelor sunt instruiți cum să completeze pe acele pagini cu pătratul negru. -Numele, prenumele tatălui, prenumele vostru… Irina a mai fost pe la olimpiade. Totuși, pentru unii este a doua oară. E normal să nu mai țină minte. Prima a fost simularea unde li s-a explicat de mama-focului… pauză! Parca aveau profesorii chef de asta! Și li s-au corectat la sânge…Au vrut să vadă adevăratul lor nivel. Asta a fost! S-au luat note mari, destul de mari s-ar putea spune!! Irina a luat la toate peste 9,5. Era foarte fericită! Așa note… Dacă le-ar fi putut lua la examen… Simularea n-a fost mare lucru. S-a supărat un pic pe profesorul de istorie care s-a încăpățânat să nu dea 10 curat. Cea mai mare notă la el a fost 9,80. I-a trecut! A învățat istorie! Altfel nu lua locul I la olimpiadă la județ. Acum se-așteaptă subiectele. Se face o tragere la sorți televizată. Da’, dar dup-aia mai e o problemă! Până se xeroxează… iar durează de adormi prin școală! Totuși gândul la subiecte o ține trează. Trebuie să reziste! E viitorul ei în joc și al nimănui altcuiva! În sfârșit…sosesc subiectele! Ce fericire! Din momentul acela, toți urmează să scrie pe foaie doar rezolvările. Nu mai pierd vremea aiurea. Irina se uită speriată! Îi e frică. Dar îi vine repede inima la loc, foarte repede! Sunt ușoare. Se apucă de rezolvarea lor. E concentrată la maxim. Uită și de emoții și de tot. Nu se complică să folosească ciorne. Pierdere de timp! Știe foarte bine și subiectul de la literatură. Dar ghinionul ei…eticheta i se încrețește. E foarte probabil să se deschidă. Cere o altă foaie. știe că trebuie să scrie foarte repede ca să termine din nou de transcris. Of! Nu vrea să intre în panică! Se direcționează doar la scris. Trebuie…trebuie să termine! Nu poate pierde examenul, mai ales că nu e vina ei. Așa, măcar or să-i scadă pentru scris. Ce poate face? Nimic! Oricum reușește să se-ncadreze în timp! E fericită. Dar îi vine să-și pună mâinile-n cap când vede că alți elevi care au greșit la completat sunt lăsați după timpul regulamentar să-și transcrie lucrarea. Dacă știa că va avea timp…nu se mai grăbea atât! Așa e ea! Prima probă s-a dus! Totuși Irina stă cu emoții! A lăsat fără să vrea niște spații care ar putea fi considerate semne. Nu are ce face! Îi este frică! Speră să nu fie descalificată! Nu și-ar dori asta. Nu le spune celorlalți. Parcă vrea să sufere în tăcere. Pentru următoarele probe încearcă să se mai liniștească. Știe că altfel o să facă o varză! Acum, deja, timpul să recupereze ce-a pierdut e trecut! E trecut de mult! Poate doar să spere și să se roage la Dumnezeu că nimic rău nu i se va întâmpla. Of, of, of! A doua probă e matematica și ultima pentru ea e istoria. Alți colegi și-au ales geografia. Se vor duce și astea…trece timpul…trece și Irina le depășește pe toate. La anul, intră Nicu în focuri. Dar ea e prima…Prima în toate! Cel puțin pân-acum. S-au dat rezultatele. Fata a luat examenul cu notă mare. Se putea și mai mult. La istorie a fost un profesor care a vorbit continuu. Îi venea s-arunce cu penarul în catedră. Primele zece minute au trecut, abia apoi s-a adaptat. Dar s-a descurcat ea! A mai dat și la alții din spate! A făcut ea bine, chiar foarte bine! Acum noi emoții cu admiterea. Vrea să fie în prima clasă…Asta-i dorința ei cea mai mare! Dacă nu ia?! Are notă cam mică totuși! Mama o liniștea mereu: -Hai, măi Irino! Cum să nu iei? Stai liniștită! Și a avut dreptate! A intrat a șasea în școală. După examen, și-a dat seama că e urmărită parcă de cifra asta șase. S-a născut într-o zi de 6, într-un an terminat cu 6, la ora 6. A terminat clasele gimnaziale cu 9,96. A luat la examen 9,46. A fost sala 12(2 X 6).Nota de admitere a fost cu 12 sutimi mai mare decât la capacitate. La catalog s-a nimerit să fie, mai târziu și-a dat seama, a 16-a. A stat în bloc la numărul 6. Acum s-a mutat la o casă. Tot pe nr. 6. Câte coincidențe! Și încă una: în primul an de liceu s-a aflat în sala 16. Peste tot numărul ăsta! Așa a fost cu capacitatea! Emoții mari, dar s-au dus toate. S-au dus ca o frunză luată de vânt și au venit altele, au apărut noi și noi frunze în copacul vieții. Au rămas însă urme ale căderii celor vechi. A venit vacanța. Toți o obligau să nu facă nimic. -Ai muncit atâta, las-o-ncolo de carte! Ea se plictisea. Îi venea enorm de greu. Abia aștepta să intre la liceu. I se părea așa de frumos și de curat…mai bine ca la școala generală…mult mai bine! Se săturase de băncile alea albe, vopsite și murdare, de pereții care se vedeau de la o poștă că nu mai sunt spălați cum trebuie. Voia să vadă ceva nou. Și liceul i se părea că-i oferă. Asta era! Dac-așa a fost…Ce bine, nu?! Avea impresia că intrând într-o nouă etapă a vieții, urma să-i întâmpine cineva cu urale și flori. Parcă i-ar fi primit cu brațele deschise și cu îmbrățișări. Așa credea ea! Așa vedea liceul pe care de-acum încolo urma să-l frecventeze 4 ani de zile. -Sunt la liceu! spunea dac-o întreba cineva în ce clasă e. Avea mândria aceea deosebită în glas, era așa… o stare de fericire că a mai crescut. O recunoaștere a unui început de maturizare. De-asta era important liceul, de-asta! Iată noutatea pe care o aducea. și iată-i farmecul! Visa cu ochii deschiși la ce avea să se întâmple mai departe. Aștepta cu bucurie și emoție clipe pe care le presimțea ca fiind de neuitat. Noi profesori … Și-i închipuia mai buni, cu mult mai buni decât cei pe care-i avusese. Probabil că erau mai exigenți. Trebuiau să muncească mai mult, da, mai mult decât până atunci. Dar nu avea de gând să se lase. Voia să muncească. Așa ar fi trebuit! Simțea că până la urmă va face față. Va rezista. Avea putere de muncă și totuși vacanța o plictisea. Era vidă pentru ea. Să nu faci nimic toată ziua, e îngrozitor, dar părinții nu realizau asta! Aveau impresia că astfel o protejează și că-și recapătă forțele de muncă. Nici pe departe. La liceul pe care urma să-l viziteze și la Dumnezeul care o ajutase se gândea tot timpul. Numai acolo! Mai era ceva la instituția aceea „fermecată”. Era începutul adolescenței ei, de fapt. De drept, de la 14 ani intrase, dar de fapt încă nu începuse să se înfiripe ceva altfel decât până atunci. Observa din ce în ce mai des schimbări de mentalitate ce interveneau brusc în viața ei. Rămânea uimită să constate că nu știu ce fel de mâncare nu-i plăcuse, chiar îl detesta și dintr-o dată să zică: -Dar parcă-i mai bun decât data trecută! Tolera altfel anumite fapte. I se părea ciudat! Știa că organismul îi trece prin schimbări, dar nu-și imaginase niciodată că cineva se poate schimba atât de brusc. Dar așa, parcă prea dintr-o dată… Asta i-a fost vacanța dintre a VIII-a spre a IX-a. A renunțat o perioadă de timp să nu pună mâna pe cărți, dar la sfârșitul vacanței a cedat. Simțea nevoia să facă ceva și atunci s-a apucat de citit. A trecut vacanța…cum trec toate și nu se mai întorc…nimic nu revine…nimic! * Prima zi de școală … Boboc de liceu … Se simte super Irina! Cine mai e ca ea ? Probabil că mulți alți elevi ! Nu-și cunoaște colegii, doar pe câțiva! Sunt mulți veniți dintr-un sat din apropiere. Au avut medii mari și-au intrat! Au ocupat, cum se spune, prima clasă! E o fericire pentru cei de aici! Înseamnă mult, foarte mult să fii în primii douăzeci și cinci de elevi ai liceului…ai orașului, de ce nu? Toți sunt un pic emoționați. Așteaptă serbarea de deschidere! Cine le-o fi diriginte? Ce profesori urmează să aibă? E greu. Ceea ce e poate și mai rău… faptul că sunt la informatică intensiv…și ei habar n-au cu ce se mănâncă! Trebuie s-o ia profesorul de la zero cu ei. O avea atâta răbdare? Văd ei! Trebuie să se descurce. Chiar trebuie! Directorul ține un discurs. Le urează bobocilor bun-venit, după care anunță diriginții. Gata! Au scăpat! Prima zi de școală s-a încheiat! Au trecut emoțiile. I-a băgat puțin în clasă, au mai făcut cunoștință cu câțiva colegi. Pe cei din generală de la ea îi știe, pe ceilalți nu! E normal! E cât se poate de normal. Dacă sunt veniți de la sat, nu i-a văzut în viața ei. Ãsta-i adevărul! Și ceilalți simt la fel. Au un semestru întreg la dispoziție să se cunoască. E un semestru! Gata cu prima zi de școală …S-a terminat ! Și-au văzut diriginta ! De-acum pleacă toți acasă! Toți! Nu mai rămâne nimeni pe imensul teren de sport. Absolut nimeni! * Și a pășit Irina în liceu. La început tot foarte bine și mândră se simțea! După aia a văzut că nu mai e mare diferență față de generală. Nici pe departe! Da! Ia uite, în sfârșit, a reușit să facă pasul cel mare. Acum își cunoaște colegii, începe să-și formeze o părere despre fiecare. Așa este acomodarea! Totuși ei nu prea au avut parte de ea. Lucrări de testare din prima săptămână. Oribil! Pe bune, chiar oribil! Dar ce puteau face. Le-au dat și pe-alea și-au scăpat. Au luat niște note groaznice. De-a dreptul groaznice toți. Începuse să-i fie frică Irinei de liceu. Nu mai aștepta chiar așa cu nerăbdare acum. Dar și-a revenit! Cu timpul totul a intrat în normal! Nu e firesc așa? A fost perioada de vacanță. A fost în ea un moment mai tulbure. Poate că era normal să le fie mai greu. Important ce vor face de acum încolo. Liceul nu mai înseamnă doar carte, carte și iar carte, ci întâlniri cu prieteni, noi cunoștințe, puțină distracție…Și asta înseamnă liceu. Și asta! E poate, totuși, mai importantă decât carte, carte și numai carte! Irina s-a mai maturizat. Și-a schimbat concepțiile, dar nu și ambiția și credința în Dumnezeu. Vrea să le depășească pe toate. Crede că se poate combina școala cu distracția. Trebuie, de altfel! Vrea un prieten! Chiar își dorește enorm! Dar nu unul care nu știe cum să se poarte. Vrea un băiat educat, liniștit, cu puține aere în cap. De-ăștia găsește rar, dar dacă totuși află vreunul care s-o și placă e perfect! Nici dragoste cu de-a sila nu se poate. E firesc! Să obligi pe unul să-ți fie prieten dacă el nu te place? Asta e! Plângi puțin și-o iei de la capăt. E plină lumea. Găsești până la urmă unul pe gustul tău! Deja colectivul în care e i se pare destul de bun. Se simte mai bine decât în generală! Mult mai bine! Are subiecte comune de discuție, ceea ce e clar! Nu! Nu discută despre cărți și școală, dar și colegii sunt mai maturi, au învățat să asculte și să se poarte. E un mare avantaj! Unul foarte, foarte mare! În primele zile au fost să-și cumpere fiecare câte-o prăjitură. A fost ca lumea de tot! Marfă! Beton! Asta a-nceput să-i mai apropie. Încet-încet, deja se considerau prieteni. Așa-i frumos! Clasa trebuie să fie unită, apropiată! Stau ore-ntregi împreună. E imposibil să nu se cunoască suficient. E imposibil! Asta o bucură mult pe Irina! Se simte și ea pentru prima data integrată. Are impresia că cineva o vrea. Se-adună împreună, cântă, dansează …S-a schimbat atmosfera. Sunt toți mai maleabili. Mai flexibili, cum se spune. Nu și-au fixat niște idei în cap pe care nu le pot scoate. Nici pe departe! Nu se poate pune problema de așa ceva. Atunci da, se formează colectiv care știe să și accepte greșelile celorlalți. Are răbdare să le corecteze. E bine așa cum e! Noua clasă e mai pe sufletul ei. Gata! Irina și-a găsit, în fine, parteneri de discuție, care știu s-o asculte și ea pe ei. Se poate spune că s-a integrat în colectiv. * -Irino, dă-mi și mie tema la mate’! -E în ghiozdan! -E toată? -Da, bineînțeles că e toată! -Mersi, mersi! După alte două minute: -Auzi, da’ ce scrie aici?! -Unde? -Aici! -Pi pe doi! -Aha! Da…ia stai puțin…de unde-ai scos-o? -Din relația asta de sus! -Aam înțeles! Din depărtare o altă discuție între colegi: -Băi, scrie-ți la română că dacă vine profa’ ai încurcat-o! -E na! Dacă vine, ce?! Îi zic c-am uitat caietu-acasă! -Și merge? -Păi tu n-ai văzut? Cam așa stau lucrurile la liceu. A trecut vremea copiilor conștiincioși și Irina înțelege mai bine asta! Mult mai bine! Începe să-i tolereze și ea pe ei. -Auzi, tema la info unde e? -E la Anca! -Anca!…Mai ai mult? -Da, de ce? -Să vin și eu lângă tine! -Mă copiatorule! Nu te-ai săturat încă? -De ce să mă satur? Se mai ciondănesc între ei. E doar din gură, nu și din inima. Ei simt asta și o transmit mai departe. -Parazit social ce ești! -Da tu ce ești, mă? -Eu sunt secătură! Îi bufnește râsul pe amândoi și se lasă păgubași. Nu le iese cearta azi. Altădată! Chiar altădată. Sunt și zile mai speciale. Atunci ajung să se alerge prin clasă, aruncă unul în altul cu mingi…bine…tot mai în joacă. Fotbal în clasă…Fotbal între fete…a ajuns o obișnuință. Totuși nu sunt foarte zăpăciți. Adică, în limitele bunului simț. La alte clase: -Domn’ profesor, ne ducem și noi să ne scoatem alocația! A doua oră: -Domn’ profesor, ne ducem și noi să ne scoatem alocația! A noua oră: -Domn’ profesor, ne ducem și noi pentru carnetele de cecuri! A zecea oră, profesorul: -Haideți, mă! Nu vă duceți la alocație? Liceul mai e și distracție. Așa trebuie să fie. Prea multă seriozitate strică. Acum înțelege și Irina asta. Mai sunt întâmplări hazlii: PROFESORUL: -Nota 6 ! ELEVUL: -Cât ?! P: -Bine, 7 ! E: -Cât ?! P: -Hai, 8 ! E: -Cât ?! P: -9, măi, 9 ! E: -Așa da, domn’ profesor! Sau P:- 7. ELEVII:- Haideți, domn profesor! P: - 8. ELEVII: -Doar atât?! A știut de mai mult! P: -Treacă de la mine! Minus 9. Sunt unele nu neapărat cauzate de note și de felul în care se dau. Dar chiar de profesorii înșiși. Profesorul dictează. Un elev scrie mai repede decât ceilalți. Are ambiția să-i lase mult în urmă. Profesorul vede. Vrea să râdă un pic. Dictează în ton cu acel singur elev. Elevul își dă seama. Accelerează ritmul. Pe ceilalți îi dor mâinile! Bine, că până la urmă a revenit profesorul, a dictat de la capăt, dar oricum! Mai sunt o serie de întâmplări legate de erorile profesorilor. Unele se pot numi „perle”. Adică nu sunt făcute, din păcate din neatenție. Atunci râzi pe ascuns și taci. PROFESORUL: -Șarpele biblic n-avea nici o vină pentru că intrase diavolul în el. A doua oră. Se repetă întrebarea: -Ce vină avea săracul șarpe de l-a pedepsit Dumnezeu? RÃSPUNS: -Păi ,vedeți?! De ce s-a lăsat ispitit? Trebuia să reziste! E paradoxal răspunsul. Râzi în bancă și taci. Ai altă soluție? Fără supărare, dar aici Irina consideră a fi neștiință. E imposibil așa ceva! Oricât ar fi de obosit, chiar nu se poate! Sau: -Domn’ profesor, de ce era să moară copilul la botez? -Pentru că cine știe ce păcate aveau părinții! -Da’ de ce, domn’ profesor, e pedepsit copilul? -Păi, așa scrie-n Biblie. Un copil ateu: -Iată un caz când a greșit Dumnezeu. Sau: În carte scrie că în limba engleză pronumele „no one” și „nobody” sunt echivalente. În română ambele se traduc prin „nimeni”. Profesorul scoate la tablă un elev. -Scrie o propoziție cu un pronume negativ sau nehotărât! Elevul scrie ceva cu „nobody”. P: -Nu e bine! Clasa! Unde a greșit? Toți se uită mirați. Nu e nici o greșeală. P: -Trebuia „no one” în loc de „nobody”. Șterge! Săracul elev! Se mai întâmplă… Sau: P: -Scrie câteva adverbe de timp și de loc în română. Elevul scrie printre altele și pe „unde”, „când”. P: -Astea-s adverbe?! Sunt întrebările la care răspund complementele de timp și de loc! Nu așa ați învățat? Of, gramatica asta; vă omoară, măi! Sau: P: -Ce subiect de discuție ați avut pentru azi? E: -Atmosfera. P: -Vorbește despre ea! E(Spune în engleză): -Atmosfera are în compoziție 78% azot, 21% 0xigen și 1% alte gaze. Clasa ascultă. P(se plictisește): -Ce-mi vii mie cu toate tâmpeniile luate cine știe de pe unde, de pe Internet? Cine știe de unde le-ai copiat și pe-astea! Crezi că le știe cineva, îi interesează pe colegi? Elevii din bancă, în gând: „Toată clasa le știe, doamna profesoară. Numai dumneavoastră nu! S-au făcut într-a șaptea!” Asta e! Se mai întâmplă și profesorilor. Un alt profesor: -Dacă spui o prostie, s-o spui cu convingere. E, asta e! Se aplică și la elevi și la profesori. P: -Ce cuprinde Păcatele tinerețelor de Negruzzi? E: -Neghidă(trebuia neghină)și pălămidă…ăă…Amintiri de județe(din junețe, de fapt) …ăă… Liceul…nu are doar plăcute…ci și hazlii. Așa trebuie! Așa e normal, să mai și râzi! Poți să faci ceva? Nu! Irina le vede pe toate și le notează…Așa e ea! Înregistrează orice! Unele sunt frumoase, ți-e drag să le asculți. Liceul ăsta…Farmecul lui. Mai mare decât la generală. Acolo toți râdeau aiurea uneori. Aici, se încadrează fiecare în decor…Care cum poate! E mai frumos…mult mai frumos! Se leagă amintirile cele mai plăcute! -Ei, drăcie cu pălărie! vorba unui profesor. -Să-l căsăpim! Să dăm cu untură liceul! Așa ar mai trebui, după Irina. Să lase însă amintirile în pace. Ele să dăinuie totdeauna. Astea sunt cele mai frumoase. Irina a învățat să fie sinceră. Totuși nu vrea să jignească pe nimeni! Așa e ea! Oarecum mai sensibilă. Preferă să lase pe alții, să le tolereze lor, decât să-i calce în picioare. Suferă, suferă enorm pentru ei! Liceul…liceul ei! Are și momente vesele…și triste…toate la un loc formează imagini frumoase…De neuitat…chiar de neuitat…Prieteniile sunt mult mai trainice. Și-a format un grup al ei. -Irino, hai la cofetărie! -Nu vin, că am treabă! -Ce treabă ai, mă? -Da e…treaba ta? -Nu, dar așa… -Mă duc cu tata-n oraș. Gata cu acomodarea…liceul îi e mai mult decât familiar. E a doua ei casă. Cu frați…colegii, părinți…profesorii. Îi place foarte mult…foarte mult! Se înțeleg…se înțeleg foarte, foarte bine. Se împacă și ea cu ei. Îi sunt ascultate dorințele și ei. Nu mai e fata ștearsă ce nu are nici o tangență cu realitățile din jur. Se afirmă ușor, ușor…E bine așa…Asta-i impresia ei cea nouă despre liceul pe care la început îl stima. Realizează că nu mai este același. Și că și-a mai pierdut puterile lui și faima aceea deosebită. * Balul Bobocilor…O nouă ocazie să se distreze… E multa aglomerație, dar colegii au împins-o în față, să poată vedea și ea. Și-a putut păstra locul acolo. E bine…se spun glume…e cu adevărat distracție. Merită să te uiți. Ea a primit invitație de la o colegă de-a XII-a, din clasa organizatoare. N-a avut partener, dar s-a dus singură. Prima dată n-ar fi vrut. Până la urmă s-a hotărât. S-a dus. Și nu regretă…E muzică…E cam gălăgie! S-a organizat un concurs de bancuri, de costume, Miss Boboc…S-au pus în joc niște premii foarte bune, după ea. Alții ar avea pretenții mai mari. Miss Boboc a fost mai complex. E interesantă inițiativa asta din fiecare an… E oarecum o acțiune de cultură… Și-i întâmpină bine. Simt că se interesează cineva de ei. Acum i se pare extraordinar! Colegii se strâng împreună și dansează. E muzică, e Distracție, e atmosferă deosebită ! Profesorii, chiar, încearcă să-i unească. Una dintre cele care stau de obicei la catedră, a strâns în jurul ei pe toți cei de-a noua și au jucat o horă…Frumos gestul. Dacă știa tata că respectiva predă religia…Au fost unele controverse cu privire la predarea unei materii ca asta în școli. dar ce pot face ei, preoții, mai ales că unii nici nu se interesează? Din păcate, se cântă foarte, foarte multe manele. Așa e la petreceri din astea. Generația…Pur și simplu trebuie să le asculți. Majoritatea decide. Ea, Irina, ar asculta numai muzică bună. Ii plac dansurile clasice, valsuri, tangouuri. Muzica clasică nu se poate totdeauna dansa. Asta e rău! În rest…e bine aici, la balul acesta al bobocilor…E plin de vise și de speranțe…Frumusețea constă în gest…Așa-i place să se amăgească uneori singură când n-are bani de cine știe ce cadou pentru prieteni. Pentru ea, doar gestul contează, dar pentru alții gestul e nesemnificativ. * Nicu e anul ăsta în focuri. Ea, Irina, a scăpat. Dar trebuie să se ocupe de el, frățiorul „drag și scump” pe care-i vine să-l omoare uneori. După ce că are nevoie de ea, o mai și necăjește. Vrea s-o vadă neapărat supărată! Atunci ia și ea o perniță și o aruncă-n el, s-o lase-n pace! -Profoo ! -Ce, măi? -Mi-ai dat doiu’ ? -Hai, mă…nu mă mai necăji! -De ce, profo?! -Termină! Știe Nicu punctele ei sensibile și chiar vrea s-o supere. Vrea s-o scoată din sărite. -Da’ tu nu-nțelegi de glumă! îi mai zice uneori când îi sare țandăra prea tare. Nicu e un șmecher și jumătate, cel puțin așa vrea să pară față de soră-sa. În lume e calm, liniștit, modest, în casa își mai dă și el în petic. Simte nevoia ! Doar e băiat, ce Dumnezeu! Totuși, pentru băieții de vârsta lui e model pozitiv: nu înjură și se mai ține încă de treabă. Profii apreciază asta. Cică, uite că se poate, dacă vrea cineva! Acum însă el nu mai face meditații. Ia caietele Irinei și se mai uită pe acolo. Cu româna nu prea are el treabă…E cam paralel. A-nvățat el acolo…lecțiile, da’ în rest nu știe mare lucru. Să treacă și cu notă mare, nici nu-i trebuie mai mult. Matea îi place. A luat câteva premii destul de frumoase pe la olimpiade și a văzut că poate mai mult. Asta l-a ambiționat foarte, foarte tare…A lucrat, a lucrat, a lucrat…și a trecut mai departe! La județeană e mai greu, dar e concurență! Adoră Nicu acest tip de concurență: pe viață și pe moarte. Așa trebuie să fie! Chiar așa! De ce oare, săraca Irina, după ce-a pățit s-a lăsat așa…brusc! Pe el l-ar fi făcut să treacă mai departe, să le-arate că, uite, și fără ajutorul lor s-a putut descurca, și că până la urmă, oricât au vrut să-i pună bețe-n roate, a reușit. El e altfel decât săraca de soră-sa. O stimează…e mult mai conștiincioasă dar tratează totul prea în serios. El le mai lasă baltă… mai râde…face haz de necaz! Nu poate, oricât ar încerca, nu poate să fie mereu serios. Și își trăiește și viața, învață și bine, e Ok. N-o să regrete mai târziu nici una nici alta. -Nicule, de ce n-ai rezolvat tot ce ți-am dat? -N-am știut! minte el. -Eee…n-ai știut! Ce? Că 2+3 fac 5? -Lasă-mă, Irino, în pace! -Dacă erai la meditație, ce te făceai? -Se schimba povestea! -Leneșule! -Lasă-mă-n pace, mi-e somn! -Nu-ți mai place matematica… -Și ce? Sunt discuții tipice. Tot ce e mai ușor, tot ce se poate face oral, Nicu nu mai scrie și asta o enervează la culme pe „profa” lui. Ea știe că matematica nu se învață decât cu pixul pe hârtie. Dar lui îi e lene să se mai chinuiască pentru toate banalitățile. Le face, dar oral, că aproape le-a-nvățat pe de rost. Uite exercițiile de meditație. Mai sunt și unele într-adevăr frumoase, superbe chiar. La alea se chinuiește că are ambiție. Nu le lasă până nu-i ies. Se miră și Irina uneori: -Ia uite, mă! Ce deștept e frate-meu! -Păi, da! Ce, ca tine?! -Dac-ai lucrat! Bravo! -Ai, Irino! Iar mă crezi măgar? Lui Nicu nu-i place cuvântul ăsta „bravo”. Zice că se folosește numai la măgari și la câini. Așa că Irina îl prinde și ea cu de-astea. Dacă el o necăjește, de ce să nu fie și invers?! Îi mai zice uneori: -Nicule, du-te și lucrează la mate’! -Nu mă duc, că-s prea tânăr! -Ba du-te! Se termină ziua! -Tu n-ai înțeles că nu mă duc?! Merg…Așa da…merg! -Hai, du-te! -Surdo! Merg… -Aaa! Mergi…de lucrează la matematică! Așa-l mai sâcâie. În rest, la lucruri serioase, sunt prieteni la cataramă. Se înțeleg reciproc perfect și se ajută extraordinar. E o relație deosebită între ei. Lui Nicu-i place așa. Se combină seriozitatea cu umorul. E și Irina un pic mai pragmatică. „Prea erai de mămăligă…” Serios! Cum îi făcea unul ceva sau una…mă rog, îl lăsa în pace! Îi era milă să-l jignească. „Săracul!…” Vai ce l-ar fi durut! Nicu i-ar fi răspuns imediat. Nu răutăcios, dar i-ar fi atras atenția și s-ar fi certat oarecum cu el. Așa le trebuie, mai ales dacă știe că el are dreptate! Irina era altfel…Prea molâie…Acum s-a schimbat puțin și se simte. Intră mai mult în contact cu el și de-aia. O mai sâcâie, o mai supără…Până la urmă ea trebuie să-i răspundă și chiar îl mai tratează uneori cu aceeași monedă…Așa…Să n-o mai calce toți în picioare…O fi ea mai mare, da’ tot trebuie să-i mai dea el câteva sfaturi. * -Nicule, tu mi-ai luat trusa de machiaj? -Du-te! Cine știe pe unde ți-ai pus-o?! -Să o caut la tine? -Da’ ce treabă ai? Lucrurile mele…Îmi violezi intimitatea… -Vezi…Ai grijă! -Nu ți-am spus că nu-i la mine!? -Și vrei să te și cred! -Ai altceva de făcut? -Să te spun lu’ tata. -Uuu!…Mi-e frică! -Nu fi rău!… -Du-te, că-i la tine-n haină. Þi-am pus-o-n buzunar! Împrăștiato! Chiar ai merita să ți-o iau! Nu mai zice Irina nimic deși, frățiorul ei pe care ar vrea uneori să-l omoare, e la fel! Îl lasă-n pace! Bine măcar că o are! Îi era teamă c-a pierdut-o pe undeva, cine mai știe? Pe-aiurea! I s-a mai întâmplat! A plâns atunci! Era o trusă scumpă! -Dacă ești amețită? a mustrat-o tata. Trebuia să te dau eu la o mănăstire?! Să vezi ce-ți reveneai! Când aude de asta, Irina se-nspăimântă. Îi place la biserică, dar parcă asta pune capac. Doar câți nu sunt ce cred în Dumnezeu și nu se călugăresc? Ea vrea să-și trăiască viața! E…a ei…are dreptul să facă ce vrea…nu s-o oblige altul! S-a îndrăgostit ! A cunoscut un băiat atunci , la Balul Bobocilor. I-a plăcut, Apoi, s-a nimerit să fie amicul unei colege, le-a făcut cunoștință…și gata…s-a-ntâmplat! Părinții nu știu încă. Îi e teamă să le spună. Speră să-l accepte. Simte că s-a legat de el …pe viață! Și are impresia că sentimentul e reciproc. El e un tip de treabă…super de treabă…Ca Nicu-așa! Numai că n-o necăjește! În rest…e manierat. Și e romantic! E foarte romantic. Normal că-i place…Fetele o invidiază…Bine…Cele de la care are pretenții că își pot alege prieteni pe măsură. Ceilalți o mai consideră și tocilară! Și dacă el e la fel, e clar…perechea tocilarilor, i-a auzit odată pe unii în spatele lor. Nu s-a sinchisit! Dar e frumos, e foarte frumos! Nu se dă cu gel, se îmbracă simplu…ăsta-i adevărul! E deosebit! Ascultă ca și el muzică clasică, nu vrea manele…pe care le urăște pur și simplu. E așa fericită că l-a întâlnit. Și are o voce de aur! Când i-a cântat odată o romanță, a rămas trăsnită! Nu mai auzise o voce așa de caldă decât rar, rar de tot. El s-a emoționat…s-a înroșit…e timid! Nu-i place să se bage ca musca-n lapte! Și asta-i frumos. Îi e milă de alții…L-a văzut când dădea bani la un amărât! I-a dat din toată inima! Cât s-a bucurat ea! Simțea că îi crește dragostea în suflet…Când s-a întors el și a văzut-o, nu mai știa ce să facă. N-ar fi vrut ca alții să afle. se potriveau perfect! Era oare posibil să nu-l accepte părinții ei? Ce dacă era doar a IX-a și el a XI-a? L-a ghicit! E de treabă! Nicu n-a spus-o! O lasă-n pace să-și rezolve ea singură treburile! Doar n-o s-o cicălească el aiurea!? E treaba ei ce face! Și asta-i place Irinei. O să le spună părinților când se va simți gata! Nu i-ar plăcea să fie luată pe nepregătite. * -Mergem la cofetărie? Poți, Irina? -Da! Cum să nu… De fiecare dată când e lângă el, e fericită. Îl iubește. N-a mai simțit niciodată până acum așa ceva, dar e convinsă că asta e dragoste…dragoste adevărată. Așa trebuie să fie. Altfel n-are cum. E ceva deosebit, acolo, lângă el…Și are impresia că într-adevăr se poarte altfel. La început a fost un pic speriată, dar și-a revenit repede. Apoi abia aștepta să-l revadă. Erau ore pe care le pierdea doar gândindu-se la el, sperând să-l vadă cât mai repede la școală. Se ducea acum la discotecă și dansau împreună…Dansau și se lipeau unul de altul. Nu era, nu trebuia să fie joacă de adolescent așa cum văzuse la colegele ei. Avea impresia că e ceva mai mult între ei doi care-i va uni pentru vecie. O legătură de suflet. Ea știe când el e trist, când are o problemă și suferă alături de el. Sunt semne ca ceva îi ține legați. Zile întregi ar sta în brațele lui, gândindu-se la nimic altceva decât ei doi. Acum tot universul s-a năruit, s-a dus, nu mai există. Nu mai simte în jur altceva decât pe el. Numai el este în stare să mai aline dorul și durerea. Singura consolare numai de-acolo vine. E o fericire așa de mare de fiecare dată când i se află în preajmă!…Nu poate descrie în cuvinte! E frumos și-ar vrea să petreacă fiecare clipă împreună cu el! Mai merg uneori la cofetărie! Mănâncă o prăjitură…E cea mai gustoasă din câte au existat … E dată de el. Florile capătă altă culoare. Orice dar e mult, mult mai frumos dacă vine din mâna lui sau dacă a fost măcar atins de el. E extraordinar! Și-au ales o melodie pe care o ascultă des. Îi cuprinde pe amândoi fericirea. Acum Irina iese mai des în oraș, mult mai des. Părinții au observat asta, dar simte că o vor lăsa în pace. E perioada în care fiecare om o ia razna. Iar generațiile astea se grăbesc…se grăbesc foarte tare…Din an în an sunt mai sensibile și mai sentimentale. Irina e încă oarecum în urmă. A fost o perioadă când el zăcea în pat. În ziua aceea, ea nu mai avea nici un chef, nici o dispoziție. Stătea tristă și gânditoare…Suferea…se vedea asta! Toți observau, uneori nu se abțineau și o întrebau dar ea refuza să răspundă. Era oarecum palidă! Prea sensibilă, spuneau cei care-o cunoșteau. O singură zi fără el…prea multă suferință! Dacă s-ar despărți de el, ce-ar face? Ea nici nu voia să-și pună problema asta! Îi era teamă să se gândească la consecințele pe care le-ar fi putut avea o despărțire! Nu putea măcar să se gândească la subiect. Când îi venea în minte, îl alunga repede, ca pe ceva tabu. Învăța tot bine…dar îi era mult mai greu. Nu mai era la fel ca înainte. Era clar dragoste. Îl iubea cu toată ființa. Era în stare să-și sacrifice viața pentru el. Simțea că e în stare de orice…Și știa că el o iubește la fel. Ochii îi luceau puternic, puternic de tot, erau cuprinși de un fel de vrajă pe care nu o putea alunga decât alarma aceea enervantă a soneriei: Singurul lucru ce-i despărțea timp de-o oră. Li se părea că minutele trec prea încet. Că profa nu mai spune lucruri prea interesante și parcă înadins își lungește vorbele s-o plictisească. Atunci când se țineau în brațe, timpul stătea în loc. Așa era el! Când mergeau undeva împreună, el se grăbea neașteptat de tare. De ce nu putea să fie invers? Adică să treacă ușor, ușor de tot…lent, din ce în ce mai lent când erau împreună și repede…foarte repede în rest? Li se părea că oricât ar sta unul cu altul nu se mai pot sătura…Se întâlneau după ore în vreun parc și se priveau mult timp. Se sărutau ușor pe obraz, își strângeau mâinile, apoi se despărțeau greu. În parcul lor era o catedrală. Era locul perfect! Semn că Dumnezeu le dădea voie. Erau fericiți împreună și nimic n-ar fi putut schimba asta! Nimic, chiar nimic! * Mâine e ziua cea mare. Irina îl va prezenta în sfârșit părinților. Poate vor înțelege. N-a discutat niciodată cu ei probleme atât de delicate. Îi e totuși frică de cum vor reacționa, dar nu mai poate amâna prea mult. Ea are 16 ani de-acum. E aproape de vârsta când va începe să-și decidă singură viitorul. Trebuie să-l accepte și pe el. Altfel nu ar putea-o înțelege pe ea suficient de bine . Doamne, cât își dorește ea să fie de acord! S-o lase să aibă un prieten. E extraordinar! Are emoții, emoții mari de tot. Dac-ar avea loc vreo minune…Ei îi e teamă să spere. Îi e mai bine-zis frică de ziua aceea când va fi nevoită să vină și să le spună părinților adevărul. Dar nu mai e de dat înapoi. El vine la ușă, ea îl primește, îl bagă într-o cameră și dup-aceea se duc amândoi să vorbească cu părinții. După 12 îi găsește pe-amândoi acasă. Tata vine de la slujbă și nu mai pleacă nicăieri; pe mama oricum o găseau. Dacă ea nu mai lucrează de mult!…Ocazional mai ia câte-un client, dar în cazuri extreme. Ea cercetează, dar acceptă greu. Speră totuși că în cazul Irinei părinții nu vor face la fel și vor avea încredere în ea. Doar pe asta se bazează acum totul, nu? Pe dorința și pe încrederea reciprocă! De câte ori nu i-au repetat ei asta, s-a săturat!…Acum e cazul să vadă dacă și ceilalți au înțeles-o! Adică adulții! * Trece timpul, trece, trece…aduce după el o altă zi, cu alte ceasuri și clipe, apropiindu-se și depărtându-se ca o înșiruire de perle jucate pe-o ață. Aduce cu el bucurie și tristețe, speranță și dezamăgire, de toate…pentru toți. Nu uită pe nimeni bătrânul timp, umblând drept controlor în cel mai bun prieten al sau: trenul care merge și merge și merge…dar nu se oprește de tot decât atunci când nu mai există călători. Ce-i dau Irinei? O clipă bună sau rea? Un lucru e sigur: îi aduc emoții! Și ele i se citesc pe față. Ea e albă, ele o-nroșesc, dar nu se mai poate abține! Efectiv nu poate, oricât ar încerca!…Ce-i mai oferă? Ea nu va ști! Va afla în curând, căci clipa cea mare a sosit. * Sună la ușă. Probabil că e el. Irina se repede grăbită să deschidă. Da! Nu s-a înșelat! El este! Ca de obicei e foarte punctual, ceea ce-i place, îi place enorm! -Mamă, ți-am mai vorbit de el! E colegul meu de liceu. -Aaa! Da, da! Mi-aduc aminte. -Bună ziua, doamnă! -Bună ziua! Până acum totul a mers bine. Dar e doar începutul! Ceea ce va urma e mai dificil! L-a chemat mai devreme deoarece știe că tata e posibil să vină oricând. Oricâte parastase ar avea, nu are importanță. Până-n 12 termină clar. Îl invită la masă și dup-aia or să discute. Ãsta-i planul. El nu-l știe tot! Adică partea cu masa…Dar nici să le strice prânzul alor săi nu vrea. Părinții lui au spus da, au fost de acord, a venit însă condiția: ca și părinții fetei să accepte. Nu se punea, Doamne ferește, problema căsătoriei; nu de-acum! Dar e bine ca ei să știe că Irina are un prieten, ea nu vrea să afle mai ales tata de la altcineva. Are o groază de invidioase care se spovedesc la el. Oricând ar putea să-i spună. Așa că azi trebuie să acționeze. -Și, ce-ai mai făcut zilele trecute? -Ee, păi, știi, nimic deosebit! Adică plictiseală din aia…urâtă de tot! -Nici la mine n-a fost mare lucru! Doar c-am dat o lucrare la școală, în rest nimic ieșit din comun! Monotonie la tot pasul! -Exact așa și la mine! -Băi, da’ voi nu știți să va distrați unul fără altul? întreabă șoptit Nicu. -Ce te bagi tu, urâtule?! Nu e treaba ta. -E, las’ că vă-nvăț eu azi! -Taci din gură! -Ba nu! Þi-l fur puțin! până la prânz îi dau drumul! Vino, mă, să-ți arăt un joc pe calculator! E beton! Pe bune și fără glume, e beton! Hai să te-nvăț. Hai mă, ce te uiți așa la Irina!? Ce, ea-ți hotărăște toată viața? Ia uite la ei! Găina dictează?! Vai de capul tău! Băiatul se duce. Nicu le pregătise o surpriză. Un joc „Romeo si Julieta” făcut rost special pentru ei. Romeo trebuie s-o găsească pe Julieta la timp și să schimbe finalul tragediei într-un happy-end. -E ca lumea, nu! Cu inimioare…Moa, moa! -Nu mai vorbi în dodii, Nicule! Mai tacă-ți fleanca! Se aude ușa. Precis e tata! Doar el vine pe la ora asta. E clar…e ora prânzului! Totuși azi pare că se abține. Probabil din cauza băiatului. Dacă vede că nu pleacă, o să-i cheme la masă. Și într-adevăr, calculele se împlinesc. După obișnuita rugăciune, spusă încet, la masă de preot, toți se-apucă să mănânce. E o masă gustoasă, foarte, foarte bună. Irina se-ntreabă ce ocazie specială poate să fie! I se pare ciudat, dar mă rog…Nu-și aduce aminte să fie ziua vreunuia dintre ei, sau a cine știe cărei rude ori vecin! E fericită! Probabil că Dumnezeu a făcut o minune special pentru ea. Tot îi mai e frică! Dacă totuși se bucură prea devreme? Dacă n-a fost decât voia întâmplării la mijloc!? Mai e destul timp să i se strice ziua. Ea înghite încet și pare abătută. Toți observă asta. Dar gata și masa. A venit timpul să facă pasul cel mare. -Mamă, tată…vreau să va spun ceva! zice Irina. Părinții se întorc spre ea. -Voiam să vă spun că am un prieten și azi vi-l prezint. E el! Sper să fiți de acord. Adulții nu prea par uimiți și nici măcar nu schițează un gest prin care să-și dea seama ce gândesc! Cum se pot stăpâni așa, mai ales când îl știe pe tata cum e de obicei?! -Da! Noi ce putem să zicem decât să aveți grijă unul de altul! Parcă e prea plat! Nicu râde! De ce? Care-i faza? Nu pricepe. Nu poate să-nțeleagă. Întâi mâncarea, apoi reacția tatălui, Nicu…Nu mai rezistă Irina: -Ce se-ntâmpl-aici? Parcă zici că toți sunteți complici și noi surprinși! Ar trebui să fie invers! -Păi, sunteți surprinși, Irino! Că tata și mama știau deja de la mine! -Urâtule! -Ba nu, că altfel nu prea cred eu să acceptăm așa ușor. Ne-am gândit foarte bine și ne-am interesat de băiat! Bravo lui! E silitor în continuare, așa că de-aia vă lăsăm! E bine c-am auzit-o însă și din gura voastră. Așa trebuie. Să fiți sinceri. Aa! Și chestia cu verificatul…N-o sa se mai întâmple. Muream doar de curiozitate să-l știm mai de vreme. Amândoi sunt fericiți. Nu se-așteptau la așa o primire. A fost bine, poate chiar foarte bine, da! Foarte bine! Deci ultimul pas a fost făcut. Soarta lor le-a fost de-acum pecetluită. Ei știu că vor fi împreună pentru totdeauna. Și preotul simte asta! De-aceea, deși primul gând a fost să le spună: „Nu, mai aveți de crescut!”, când i-a văzut și-a dat seama că e prea târziu. Și nu și-ar fi dorit ca destinul său să se repete la o altă generație. E gata! Soarta s-a decis. -Doamne! Nu știu cum să vă spun…Irina plânge…suntem…nu, nu se poate spune cât suntem de fericiți! Se repede la amândoi părinții și-i îmbrățișează. Apoi se îndreaptă spre Nicu. L-ar lua ea de urechi, dar până la urmă a făcut bine, așa că se ridică pe vârfuri să-l ajungă. Îi e cam greu cu înălțimea, dar asta e! De-acum nu se mai sinchisește c-a rămas mică. Îi e indiferent. -Nu prea voiai tu să mă pupi, ai?! spune Nicu. Irina nu răspunde. -Zi mă ceva, că doar n-ai prune-n gură! -Nu. * Trenule, ai ascultat în sfârșit și tu ruga lor. Ai evitat un obstacol și ai deraiat pe altă cale. Ce bine! Ai schimbat, în sfârșit, un drum ce aducea atâta necaz unor oameni. Acum ai să pășești multă vreme pe locuri însorite, ai să vezi viorele și ghiocei înflorind sau vânturi jucându-se încet cu norii cei pufoși ai vieții. Ai să vezi zăpezi mergând încet spre pământ, acoperind tandru fața lui jilavă, ferindu-l de necazuri și de frig. Ai să simți soarele dogoritor al verii, cu marea sa cea vioaie plimbându-și liniștită valurile pe țărmul nisipos, vântul acela călduț al aerului de munte. Ai să simți răcoarea cea liniștitoare a serilor de mai sub pomii înfloriți, parfumând regiunea. Soarele ți se va plimba pe geamul tău aburit și plouat, va usca și va curăța noroiul de pe tine. Va veni vremea când ai să fii din nou un Făt-frumos de tablă, cu speciala menire de a avea în sine destine, vieți omenești. Vei fi iar curat! Va mai veni gerul și-ți va sculpta câteva flori pe un colț de geam, pe care soarele nu le va mai topi. Vei fi altul! Nou și curat…tu n-ai însă timp să aștepți. Odată cu tine merge și timpul, deci viața continuă…se-nchid și se deschid răni din mers. Mai stai, totuși, trenule, în locuri cu soare și uită, te rog, măcar pentru o clipă de mecanicul timp, atât de zorit și de grăbit uneori. Mai lasă-l și uită de el! Ai dat fericire și mai las-o! Măcar încetinește-ți viteza ta cea uluitoare. Pășește încet și așteaptă. Așteaptă s-ajungă și bucuria și las-o să urce în tine. Las-o la pasageri. Tu nu mai ai toamnă decât prea puțin. Curând îți vor cobori pasageri. Dar totuși, trenule, stai mai încet! Pe geamul tău nins și albit îmi pare c-apare-un cuvânt: epilog. * Jurământul s-a dus. Nimeni nu mai are de suferit de pe urma lui. Au îndurat copiii, apoi adulții de mai târziu, prin despărțiri și uniri spectaculoase, dar s-a pierdut în zare când a fost vorba de noua generație. Ea nu mai poate fi atinsă și-și ia viața de la capăt. Irinuca și Nicușor au scăpat! Au aflat târziu de trecutul părinților dar i-a înduioșat până la lacrimi. Fapte ca ale lor nu se spun…ci se simt…iau ființă în inimă și se concretizează … Iată de ce nu le-au spus nimic mai ales lor. Au trecut ani și ani; copiii și-au văzut de viața lor. Nicu a intrat într-o mănăstire, iar Irina s-a căsătorit cu prima ei dragoste… Bogdan Ionescu, băiatul pe care l-a prezentat prima dată părinților. Ea e profesoară iar el programator. Totuși n-au uitat de Dumnezeu nici o clipă. Au doi copii care se joacă fericiți împreună. Nu pot cere mai mult. Se mai duc pe la Nicu și pe la părinți. Sunt departe de ei. Sunt singuri într-un oraș necunoscut, Brașov, dar s-au adaptat. Părinții sunt însă bolnavi. Ai lui au murit amândoi. Ai ei au rămas și suferă singuri. Ar vrea să-i ia la Brașov, dar ei refuză mereu. Le e greu și cu lumea…e altfel. S-a progresat rapid! Au ajuns amândoi prin spitale! Boli de bătrânețe dar de care nu-i mai scapă nimeni. Ambii au probleme cu inima și le vine greu. El nu mai predică de mult! E prea bătrân și nu mai poate! Dă sfaturi, asta dă, dar slujbele s-au dus. E prea bătrân. După plecarea Irinei nu au fost foarte fericiți. Le venea totuși greu. Nicu se călugărise mai demult. Plecase așa…pe neașteptate! Peste câteva luni le-a scris și le-a trimis vorbă unde se află. Au plâns…și de fericire și de tristețe. S-au bucurat de un așa copil, dar grea e despărțirea. Acum îl cheamă Andrei, părintele Andrei și și-a lăsat barbă. E greu de recunoscut. Și după plecarea Irinei casa a rămas goală…Mai dădeau drumul la un radio, dar inima lor era alături de copii. Prieteni aveau puțini, dar nici aceia nu-i mai vizitau. Unii muriseră, alții prin aziluri, împrăștiați. Doar ei rămăseseră singuri…o insulă rătăcită într-un ocean al tinereții. O viață întreagă suferiseră, dar parcă acum le venea și mai greu. -Bătrânețe, haine grele, / Ce n-aș da să scap de ele! mai spuneau din când în când să-și mai treacă timpul. Aveau niște vecini generoși care-i ajutau la cumpărături sau le mai făceau mâncare. Dar de vorbit, numai cu Dumnezeu mai aveau despre ce. Nu mai aveau nici o grijă. Cu fiecare zi ce trecea se simțeau tot mai descompuși, dar mai fericiți. Li se-apropia vremea. Curând aveau să fie cu Dumnezeu… Și au murit. Amândoi aproape în același timp. Întâi bătrânul și la o zi, două ea: de supărare! Așa le-a fost să fie. S-au iubit prea mult și-n ultimele lor clipe de viață. Dumnezeu s-a îndurat de ei. Au rămas însă ca o legendă pe unde-au trecut…Și-au lăsat amprente peste timp și greu se vor uita…dacă se-va-ntâmpla asta vreodată! -Ce mai oameni…rar ca ei! spuneau vecinii. * Undeva, într-un cimitir se vede o salcie. A crescut singură, nimeni nu știe de unde… Parca special făcută să țină umbră morților. E exact la mijloc între două morminte acoperite cu flori de primăvară. Nicu și Irina privesc triști într-acolo! E îngropat trecutul lor. Au încercat să-l lase, săracii, dar n-au putut…A rămas în inimile copiilor un gol…un gol ce va fi umplut cu greu. Irina stă cu ochii în lacrimi. -De ce te-ai dus mamă…tată!? Mai are doar puterea să citească pe crucile înnegrite de ploi: „Preot Ion Alexandru, decedat în…”, nu mai poate. Alături, pe celălalt mormânt, o cruce cu numele „Ion Marie” stă aplecată spre pământ. 6 ianuarie 2003 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate