agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-11-15 | |
De pe stanca pe care statea se vedea tot orasul. Era singura si gandurile o purtau departe de tot ceea ce insemna realitatea.
Vroia sa uite de tot, sa o ia de la inceput. Nu mai suporta intrebarile fara raspuns, care atunci cand erau rostite se transformau in mii de cioburi. Nu intelegea de ce era singura care vedea dincolo de cuvinte... Vag isi amintea de momentele frumoase petrecute cu el. Incerca sa schiteze un zambet, dar nu reusea, nu mai avea putere. Era prea mult pentru ea... In mintea ei era inca vie ultima amintire cu el; cea mai dramatica si de neexplicat. Inca nu putea accepta adevarul. Din totdeauna el fusese acolo, la momentul si locul potrivit, iar intr-o secunda se spulberase tot. Era confuza, nu mai intelegea nimic. Altadata apusul, pasarile, norii ii spuneau ceva, acum ele nu mai existau pentru ea. Cum statea pe stanca rece si prafuita, cufundata intr-o lume din ce in ce mai sadica si teatrala, a simtit o prezenta in spatele ei... Intorcandu-se, l-a vazut pe el. Nu stia cum sa reactioneze. Statea nemiscata si se uita in ochii lui care erau ca o carte deschisa pentru ea. Abia atunci intelesese ca el vroia sa fie iertat si sa se poata intoarce. Dintr-o data i s-a luminat chipul. Nu putea zambi, nu putea plange sau tipa. I-a luat mana si i-a pus in palma niste nisip foarte fin. Ea tacea, se uita in ochii lui si-i analiza atent privirea tulbure. El era confuz, nu intelegea ce e cu ea. Cand si-a adus aminte ca tinea ceva in mana, a deschis palma, sperand sa gaseasca ceva... dar era in zadar. Vantul ii luase ceea ce-i daruise ea. Nu mai avea nimic, totul disparuse. In acel moment ea s-a ridicat de pe stanca rece si trecand pe langa el a mai aruncat o privire in spre oras, dupa care a disparut odata cu o lumina orbitoare. O pierduse la fel cum pierduse si nisipul daruit de ea... De atunci el a asteptat-o in fiecare seara, cand apunea soarele, pe stancile gri si prafuite, dar ea nu a mai venit... nu a mai avut cum. Din cauza lui i-au fost furate toate sentimentele si a deveit o piatra... Straluceste in fiecare noapte pe cer, dar el nu o poate vedea nici acum... si asta este cel mai mare blestem pentru el... sa o piarda definitiv.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate