agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1664 .



Povestea mormintelor arse
proză [ ]
cimitirul nou

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Kaelyn ]

2005-11-21  |     | 



Povestea mormintelor arse
- cimitirul nou –

Undeva, nu departe de Câmpia Fericirii, acolo unde pașii se aud doar după miezul nopții, am pătruns și eu, ca un reporter ce se respectă și respectă meseria aleasă, fie din capriciu, fie din talent.
Acolo umbrele stau cuprinse de nostalgie, privind trecutul printre ramurile uscate ale copacilor bătrâni, uitați de omenire. Doar luna mai aruncă câte o scânteie care le face să tresalte, să își ațintească ochii spre cer și să ceară… aici n-am auzit bine ce-au cerut; îmi era frică să ascult, era prima mea plimbare pe deal, printre morminte.
M-am luat după un mieunat chinuit de vremea de afară ( o căldură patetică, la început de noiembrie) și am ajuns să intru pe poarta ruginită și însemnată cu inscripții deloc mitologice sau sacre. Scârțâitul funebru s-ar fi zis că mi-a dat fiori, însă m-a împins și mai mult în dorința de a descoperi o lume ce nu îmi aparține, cel puțin nu noaptea, nu la șezătoarea umbrelor.
Pe aleea principală, un vânt deloc grăbit aduna frunze gălbejite într-o ploaie tomnatică, presărând un covor melancolic, parcă vrând să-mi ureze ședere plăcută. Cât de plăcută poate să fie o inimă care dă să fugă din piept?
Nu era momentul să-mi pierd curajul. Am înaintat, urcând aleea până spre biserica arsă.
Aici mormintele nu au cruce. Se zvonește că au ars toate fericirile în noaptea în care dealul s-a năpustit asupra câmpiei, a invadat-o, fără a se mai retrage. Drept răspuns, iarba a ars printre morminte, au ars și crucile, a ars și biserica veche de lemn. Doar copacii, bătrânii locului, au rămas intacți. Parcă un val s-a lăsat peste ei și i-a apărat de furia câmpiei.
M-am așezat și eu sub un nuc și am început să scriu trăirile prime din sufletul meu. În acel moment luna s-a ascuns ștrengărește după un nor rănit în orgoliu de stele, lumânarea aprinsă dintr-un dor de a scrie s-a stins neutru, iar vântul s-a potolit.
Liniștea nu făcea decât să mă agite. O secundă de tăcere făcea cât o eternitate pământească. Așteptam mișcare. Ce a urmat a fost mai mult decât ireal, a fost un real negat autoritar și decisiv. Ramurile nucului m-au cuprins în brațe, mi-au oferit culcuș cald și protector, apoi s-au deschis. Odată cu ele s-a deschis o lume nouă, un cimitir bântuit de povești, o noapte rebelă.
Pe locul fiecărui mormânt erau acum parcele cu flori, crucile arse erau leagăne din lemn de trandafir, iar aleea principală era un superb pârâu cu apă cristalină, trecută peste niște pietre în care erau închise amintirile.
Rostul meu era să tac și să observ. Cu cât conștientizam inexplicabilul, cu atât mi se părea mai posibil. Însă îmi era greu să recunosc. Ce vor crede cei de acasă când le voi povesti?
Și așa am ajuns să asist la o serie de monologuri, care mai de care mai trist, mai răsuflat în propria-i existență.
Din primul am înțeles că viața este o trădare sălbatică a simțurilor, că nimic nu este mai păcătos ca iubirea, că moartea este singura scăpare.
Un altul spunea, legănându-se ca un copil de trei ani, că bătrânețea este depresia inevitabilă a eșecului, că liniștea e una și aceeași cu teroarea, că regretul îl ai atunci când nu știi să mori.
Din al treilea n-am înțeles mare lucru. Câteva plânsete și un sughiț, un mare semn de întrebare și, fără să vreau, moarte.
Aici m-am oprit. Umbrele preschimbate în luminițe reci și jucăușe aveau un singur cuvânt în comun – moartea. M-am dumirit ce și cum abia când, într-un colț de parcelă, lângă leagăn, am zărit un copil; stătea ghemuit pe iarbă și părea mult mai înspăimântat decât eram eu. Spre deosebire de restul, el nu scotea un cuvânt, nu schița un gest, nu arunca o privire, nici măcar la întâmplare. Punctul său de concentrare era soarele, soare la care nu puteam să mă uit mai mult de o secundă.
Curiozitatea, ignoranța camuflată sub teiul rece ( căci nucul meu s-a preschimbat), dar și avântul conștiinței, m-au făcut să las la o parte temerile, întrebările, ipotezele și, într-un moment de inspirație, să mă apropii de copil.
Nu s-a speriat, ba mai mult, s-a ridicat și m-a luat în brațe. Atunci am început să înțeleg. Lacrimile care îi curgeau pe obraji m-au făcut să înțeleg. Și atunci a început povestea lui. Eu am numit-o mult mai târziu, după ce totul părea un vis, interviu – interviul umbrelor. Însă nimeni nu m-a crezut. S-au amuzat în schimb de povestea bietului copil. Eu n-am reușit să o fac. Mi-a povestit viața lui mai mult cu privirea. Cât de mult poate să te amuze o privire? Poate. Când nu știi cât suferă. Însă ar trebui. Trebuie să știi totul. Dacă vrei să-i judeci pe ceilalți.
- M-am născut la șapte luni, prematur cum s-ar spune, și de atunci mă lupt cu forța din mine, acea forță care mă împinge… Sau cel puțin mă împingea. Acum n-o mai face. Nici nu mă mai lupt cu ea. Sunt mort. M-am sinucis din curiozitatea de a afla ce e dincolo de aer. Aveam doar șapte ani. Acum am douăzeci. De când am ajuns aici rătăcesc cu gândul. Văzându-te pe tine, mi-am amintit. A fost într-o zi de joi. Cum e să stai în Câmpia Fericirii?
Atât l-am ascultat, apoi m-am dezlipit de brațele lui și am luat-o la goană. M-a speriat. Nu el în sine, ci privirea lui. Găseam ceva comun în ea. Uneori urăsc misterele. Cine e el? Cine a fost?
Alergând, călcând pietrele pârâului, am lăsat în urmă amintiri care se goleau din fiecare pietricică. În pârâu se făceau de culoarea sângelui. Atunci am înțeles. El eram eu, pe vremea întregului, cu vreo douăzeci de ani în urmă. Era protectorul meu. Cel ce s-a sinucis… din greșeală.
Aruncând o ultimă privire, am închis porțile cimitirului, i-am dat pisoiașului un picior și, din impuls, am strigat: “- Vom fi împreună!”.
Undeva, nu departe de Câmpia Fericirii, zace un reporter… un reporter buimăcit de atâta adevăr.
Cine îi va scrie articolul?

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!