1. Zile și nopți. Începutul

Pierduți unul de altul umblam la început pe liniile unei palme, prin întunericul pumnului închis ne purtam somnul și durerea. Fiindcă acesta era rostul nostru acolo, să-și urmeze fiecare linia, zi de zi aceeași și, de câte ori se întuneca în strânsoarea pumnului, pe toți ne dureau capetele. Așa ne amintim de începuturi. Altceva, mai dinainte, nu știm. Totul începe, spune legenda, cu o zi și o noapte. Și ziua însemna umbletul fără odihnă, iar la întunecare ne adunam creștet în creștet, fiecare fiind prins cu gleznele în linia lui pînă atunci străbătută. Și dacă de o parte era durerea nopții și umblarea zilei de cealaltă parte, noi eram cei ce le țineau împreună, spune legenda. Așa a fost începutul.


2. Cei trei sori. Primul semn

Fără de vederea lor, a celor trei sori, nu s-ar fi amintit nici cele de dinainte spre a fi cuprinse în legendă, căci acesta a fost primul semn și, fără de el, celelalte nu s-ar fi numărat, și nici cele de dinainte și nici cele de după nu ar fi avut pe ce să se așeze în vremuri și legenda nu s-ar fi scris. Acesta a fost primul semn.
S-a lăsat crepusculul, însă înnoptarea nu a mai venit cu dureri de capete, palma în care sălășluiam s-a curbat încet atunci, doar degetele s-au strâns ușor, cu vîrfurile în podul ei, și așa s-a facut ea tunel. La un capăt al lui s-au ivit deodată sorii, pe când lumina lor ne venea prin celălalt capăt. Un soare era negru și era cel mai mic. Al doilea soare era albastru și era mai mare. Al treilea era alb și era cel mai mare. Cel negru se arăta în mijlocul celui albastru, care se arăta în mijlocul celui alb.
Apoi palma s-a întins la loc, iar noi am umblat până la următoarea durere a înnoptării și de atunci tot așa, spune legenda


3. Înțeleptul și limba. Prima zodie

Într-o zi luminată a umblărilor noastre, fiecare pe drumul lui l-a întâlnit pe înțelept. Pe fiecare dintre noi l-a luat înțeleptul și l-a purtat apoi pe toate liniile palmei. Iată, ne-a spus el atunci, într-o limbă pe care o înțelegeam deodată toți, drumurile voastre sunt numele voastre, după cum fiecare umblă pe linia lui. Iată, așadar, palma în care trăim este o lume făcută din numele voastre. Iată, mai multe nume se fac cuvânt întreg și cuvintele vi se fac limbă și limba voastră se face după cum e lumea voastră. Iată, eu port toate numele voastre fiindcă, după zeul nostru, eu sunt cel dintâi care le-a străbătut pe toate, eu sunt și cuvânt întreg și toate cuvintele voastre și toată limba voastră.
Iată, noi trăim cu toții în palma unui uriaș. Ca și voi, uriașul se lasă trezit, purtat pe drumul lui în toată ziua lui și adormit apoi cu durerea lui de cap de către zeul nostru, cel plecat dintre noi și care se va întoarce la sfârșitul lumii și al limbii, atunci când numele voastre vi se vor șterge de sub pași și nu va rămâne decât aducerea aminte despre toate acestea. Iar sfîrșitul lumii voastre numai zeul îl știe.
Zeul nostru, ne-a mai spus înțeleptul, trăiește într-o lume asemenea, într-un pumn totdeauna strâns, dar cu liniile în afară. Acolo nu se trece noaptea în lumină și nici ziua în întunecare, ci o noapte neîntreruptă este de jur împrejurul pumnului și o zi neîntreruptă înlăuntrul lui. Iar pumnul acesta este creierul uriașului. Și după cum zeul nostru îi străbate liniile, așa i se face uriașului să fie treaz, să umble pe drumul său, sau să doarmă, iar nouă să ne fie rânduite după cum rânduite îi sunt acestuia de zeul nostru. Fiindcă el, zeul, i-a așezat uriașului cerul deasupra lumii de sus și toate lucrurile în cunoaștere și toate formele lor dimpreună cu culorile i le-a așezat în vederea celor trei sori, care sunt ochiul uriașului, și gândurile peste care domnește zeul însuși le-a rânduit acesta spre conștiința de sine a uriașului, ca să se știe el în stăpânirea zeului și, mai înainte de toate, singur să se știe, singur.
Mai înaintea mea, ne-a mai spus înțeleptul, pe toate aceste drumuri a umblat zeul însuși. A străbătut apoi tot trupul uriașului, până la cei trei sori, prin care a trecut în lumea de dincolo, cea a neîntreruptei nopți și, de acolo, până în lumea peste care domnește acum, cea a neîntreruptei lumini, pe care el a întemeiat-o.
4. Trezirea uriașului. Al doilea semn
Și despre aceasta ne-a vorbit înțeleptul. Să nu vă temeți, ne-a spus. Cine se teme va pieri. Căci zeul nu poate fi biruit decât numai de sfârșitul lumii pe care el și-a întemeiat-o în lumina cea neîntreruptă.
Totul a început atunci cu o înnoptare în plină zi a umblărilor noastre. Și s-a lipit palma uriașului, la ceasul semnului, de o altă palmă, una cu mult mai mare și mai întunecată și mai brăzdată de cuvinte, mult mai adânci decât ale noastre, ale unei limbi neștiute. Scoarța unui copac era aceea, după cum ne spusese înțeleptul și după cum avea să rămână în legendă, iar cei de acolo erau cu mult mai speriați decât unii dintre noi, care s-au temut și ei și care au și pierit, fiindcă lumea lor nu cunoscuse până atunci vreo altă înnoptare.
Uriașul se lupta cu zeul. Sătul de sine și de singurătatea din limba lui nevorbită, uriașul s-a izbit cu lumea cea luminată a zeului și cu sorii de lumea cealaltă cu mult mai mare și mai întunecată și mai brazdată de cuvinte, până când zeul l-a biruit cu leșin și cu ieșirea din sine. Strânsoarea a slăbit apoi și lumea aceea s-a îndepărtat deodată de a noastră, lăsându-ne nouă o zi atât de lungă încât, de atâta umblare fără de înnoptare, unii dintre noi au și ostenit în numele lor.
Așa am aflat că trezirea înseamnă pentru unii moarte, iar pentru cei vii multă osteneală.


5. Plecarea înțeleptului. A doua zodie
După ce ne-a deslușit botezul cuvintelor și limba cea de ascultat, în care să ne vorbească și în care să ne ținem minte legenda, după ce ne-a arătat semnele de până atunci și ne-a așezat în zodii, ne-a vorbit despre semnele și zodiile ce vor veni mai apoi, iar după toate acestea înțeleptul a plecat dintre noi. A plecat pe același drum ca și zeul, să străbată întreg trupul uriașului, spre cei trei sori prin care să treacă în lumea de dincolo, asemenea zeului. De acum nu ne rămânea decât să așteptăm semnul potopului și cea de-a treia zodie. Ne-a spus să nu ne temem, fiindcă cei ce se vor înfricoșa vor pieri.


6. Trecerea prin sori. Al treilea semn
Târziu, după plecarea înțeleptului dintre noi, ni s-a arătat. A venit atunci un fel de înnoptare și lumea noastră s-a lipit de cei trei sori și de un potop sărat s-au umplut atunci numele noastre și toată lumea noastră și de un mare strigăt s-a făcut aerul plin. Acesta era semnul trecerii înțeleptului în lumea de dincolo. Și soarele negru crescuse într-atât, încât era aproape la fel de mare ca și cel albastru, iar noi eram lipiți de el, căci uriașul plângea și striga de durerea trecerii înțeleptului dincolo.
Zodia de acum se sfârșea, semnul ne anunța una nouă, după cum ne spusese înțeleptul, și mulți dintre noi aveau să se stingă în înnoptări fără sfârșit și alții noi aveau să se poarte pe drumurile lor, dimpreună cu numele lor și cu limba de acum înainte, pentru ca legenda să nu se uite.

7. Străinul. A treia zodie
Despre venirea lui nu știa nimeni nimic. Nu știam atunci dacă și cine avea să ne așeze în legendă venirea lui, dar tot ce avea să urmeze se așeza sub noua zodie, cea a veșnicei zile. Atunci, pentru prima oară, primindu-l între noi pe străin, unii dintre noi s-au îndoit de zeu, iar alții de înțelept. Fiindcă venirea străinului s-a petrecut atunci când înnoptarea a încetat să mai vină peste noi cu toată acea durere. Ziua nu se mai sfârșea, iar noi eram osteniți peste măsură de atâta umblare, încât de acum începuserăm să ne dorim vechea durere a strivirii capetelor la înnoptare. Și palma începu să se învinețească sub noi, și aerul mirosea cumplit, și numele noastre se ștergeau unul câte unul, așa cum proorocise înțeleptul despre sfârșitul lumii. Lumea noastră murea, dar nu și limba pe care o vobeam ca să ne ținem minte legenda.
Și unii dintre cei vechi au spus atunci că străinul este zeul ce avea să se întoarcă între noi la sfîrșitul lumii, așa cum ni se proorocise. Însă nimeni nu-l văzuse vreodată pe zeu și nu avea cum să-l recunoască. Alții, dintre cei noi, au spus că străinul este înțeleptul, dar l-au îmbătrînit peste măsură drumul și timpul, de aceea era acum de nerecunoscut. Iar în timpul acesta străinul tăcea. Desigur, spuneau, cei vechi, el este zeul plecat cu mult înainte de a ni se fi arătat limba cea de vorbit pentru ascultare, și de aceea nu o poate vorbi. Iar cei care-l credeau a fi înțeleptul se îndoiau atunci și mai tare. Toți, însă, deopotrivă, recunoșteam în prezența lui o mare taină, și pentru simplul fapt că venise pe același drum pe care plecaseră și zeul și înțeleptul.
Poate și tăcerea e o limbă, am fost toți de acord, limba lumii de dincolo. Și astfel, unii crezându-l zeul, iar ceilalți înțeleptul, lumea noastră s-a rupt în două. Adepții zeului au ales tăcerea cea luminată ca lumea de unde venea, pe când adepții înțeleptului au ales vorbirea, așa cum a fost ea lăsată de acesta. Si ca să se deosebească, primii s-au înveșmântat în culori, iar ceilalți în alb.

8. Vorbirea străinului. Ultimul semn
Pe același drum de plecare a înțeleptului și de venire a străinului, atunci când oboseala umblării era atât de mare încât nimeni nu-și mai amintea de ultima înnoptare, a venit arătarea. Lumea se stricase cu totul sub noi și, cu ea, și numele noastre, supura sub pașii noștri osteniți cu scursori greu mirositoare. Arătarea era uriașă, lungă și galbenă, târâtoare și băloasă.
Atunci a vorbit străinul. Uriașul a murit și ochiul lui s-a stins de mult, ne-a spus, acolo, în locul luminii, s-au cuibărit acești viermi. Eu am fost trimis să vă spun asta, nu așteptam decât semnul. Iată, a sosit. Să nu vă temeți, fiindcă știți, toți cei ce se tem vor pieri. Sfârșitul lumii nu înseamnă și sfârșitul vostru.
Atunci toți l-am întrebat: dar cine ești tu? Fiindcă, iată, noi nu te cunoaștem. Unii dintre noi îl văd în tine pe înțelept, alții te cred a fi zeul. Eu sunt cel ce sunt, le-a spus străinul. Și de atunci nu a mai scos nici un cuvânt, după care a plecat înapoi pe același drum. Iar noi am rămas ca mai înainte, unii tăcuți, ceilalți îmbrăcați în alb.
Și dacă până acum, totul s-a fost cuprins în legendă, abia de acum începe prezentul de care îmi amintesc eu.

9. Azilul zilelor și al nopților. Ultima zodie
Mâna e descărnată cu totul acum. Aerul s-a curățat de toate mirosurile și între noi domnește pacea. Iată, ne-au spus cei îmbrăcați în alb, limba cea de vorbire a fost lăsată de înțelept spre a fi ascultată și, de acum, dacă noi am ales s-o vorbim, voi veți fi cei ce vor asculta. Și ca să fie din nou cum a fost, vom săpa odăi în falange, ca să ne adăpostim în ele și să putem deosebi ziua de noapte. Și ziua o veți petrece afară, umblând peste pustiul oaselor, și o să aducem din nou dureri în capetele voastre la vreme de înnoptare, ca să aveți din nou odihnă, ne-au spus cei îmbrăcați în alb. Și numai unul dintre voi, cei tăcuți, va avea de la noi dezlegarea vorbirii, spre aducere aminte prin spunerea legendei, despre toate acestea. Așa nu vom uita nimic din toate acestea și între noi va domni pentru totdeauna pacea.
Și iată, eu, cel ales dintre cei tăcuți, la vremea ultimei zodii, vă las toate acestea ca mărturie și spre aducere aminte.