agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2661 .



China, călătorii spre realitate
proză [ ]
Partea I

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [laura elina ]

2006-01-03  |     | 




"Se gîndi și cum acești doi rivali, veșnic încordați ca două strune, agili cadoi cîini de vînătoare, o urmăresc cu priviri lacome… De mult nu mai trăise Dasea atît de nesăbuit, de vesel, ca o somnambulă, fără a cugeta la ce s-ar mai putea întîmpla…"

Bulat Okudjava - L'amour toujours

Uite-mă stînd pe scaunul acesta fără spetează, cu geanta pe genunchi și ascultînd fără vlagă. Împietrită și gata să mă revărs.
Se discută problema casei, a chiriei. Eu nu înțeleg nimic, văd numai ochii bătrînei proprietărese cu pleoapele lăsate greu peste cele două dungi întunecate cum mă sfredelesc. Își ferește privirile de ale mele.
Yingge sare ca arsă și strigă revoltată (măcar atîta pricep și eu): "Ea?" și mă străfulgeră un gînd. Rostesc cu aceeași lipsă de putere, ca în transă: "Ce-i? Îți spune că eu sînt cea care ți-a furat banii…" Îmi face semn din cap că da, că totul e o porcărie și că a obosit. Nu te poți lupta cu atîta obtuzitate.
Mă scufund la loc, în baia mea de gînduri ca de obicei cînd în jurul meu se vorbește iar eu nu înțeleg. M-am obișnuit și nu mă mai plictisesc, obosită de stat cu urechea la pîndă ca un ogar împietrit în așteptarea semnalului de atac. Prima lună s-adovedit a fi cea mai grea, după aceea totul a început să se scurgă pe lîngă mine, precum apa pe o suprafață uleioasă. Nu mă mai interesează și, chiar dacă aș vrea să știu, nu mai întreb. Parcă ar putea fi ceva care să mă privească…, viața mea, cea adevărată, nu e aici, se desfășoară dincoacede mine.
Și deodată, din toate părțile începe să mă strîngă orașul în brațele lui puternice a milioane de oameni, mă apasă, îmi ia aerul, îmi frînge oasele. Și proprietăreasa îmi aruncă din nou priviri piezișe, furișate, gîlgîind de ură, nici măcar nu mai încearcă să își mascheze neînțelegerea. Da!, îmi vine mie să îi strig în față, eu sînt străinul aici, dușmanul și pericolul! La ce bun însă, nu ar înțelege oricum o iotă din engleza mea.
Caut un loc unde să mă pitesc. Contabilizez ce știu chinezii despre România. Sîntem buni la fotbal, Nadia Comăneci (al cărei nume îl pronunță imposibil sau deloc) și filmul despre Ciprian Porumbescu, pe care eu, spre rușinea mea, nici nu l-am văzut.
Îmi amintesc că voiam să mă pitesc. În jur - sărăcie lucie. Mă întreb ce face cu toți banii pe care îi încasează de la atîția chiriași. Nu se văd în nimic. În singura cameră e o masă jupuită, o banchetă tare și două scaune (fără spătar).
Proprietăreasa rămîne neînduplecată. Vorbește uitîndu-se în jos și își freacă cîte un picior de celălalt. Mie îmi trece prin minte că la noi oamenii investesc în confort. Aici nici nu ai unde pune capul să dormi.
Studenta de la etajul superior se mira rivind cele cîteva poze pe care le-am tîrît după mine din țară. "Vai ce frumos, la noioamenii își cumpără canapele uni, îmi plac astea, cu flori sau model." Încerc să îmi lămuresc o întrebare mai veche "Am vzut ca pe aici foarte rar găsești case cu covor, ciment și atît. Poate pentru că este așa de cald aproape tot anul?" Cade nițel pe gînduri. Engleza ei este șubredă și face eforturi să înțeleagă. "Se poate, dar mai e ceva, ne gîndim că arfi complicat cu curățatul…"
Am obosit să fixez pătrățelele spălăcite ale podelei. Îmi mut privirea pe Yingge. Nu are nevoie de sprijinul meu. S-a liniștit, zîmbește politicos și a redevenit prietenoasă. E o artă care mie încă mi se refuză. Recunosc în sinea mea că știe cum să îi manevreze pe ceilalți ca să obțină ceva. În caz că nu se poate, amînă războiul, îl evită și, cum s-ar zice pe la noi, lasă întotdeauna loc de bună ziua.



***


De parcă nici nu gîndește… Simplu. Dacă nu sînt probleme, de ce să ni le facem? E vreme de joacă. Atîta tot. și-mi spune că sînt prea complicată și despic firul în patru prea mult. Aș zice, probabil în loc de scuză, că e ușuratică, dar în sinea mea știu că și ușurătatea aceasta are adîncimea ei.
Alături de ea este mereu un bărbat. Trebuie să se simtă iubită. Curtată. Plăcută. E ceea ce o mînă. Nu-I nimic rău în asta? Nimic…, doar că de atîta joacă nu mai găsește calea către sentimentul acela real după care aleargă de fapt. Îmi spune, întrebîndu-se pe sine, că ea nu poate iubi. Eu știu că nu e așa, nu poate avea un astfel de handicap adînc, dar nu găsesc cuvinte să îi explic. Privesc cum zboară din brațele unuia în ale altuia. Ușor, fără urme, fără a lua în serios nimic. Nu disperă, nu se opintește și nu plînge. Ochii aceia asiatici blînzi, rareori traversați de umbre. Uneori, mai mult din răsfăț, îi mai scapă un oftat.
Spaima rămîne una, sinceră și mai mult îngrijorată - poate că nu sînt normală? O liniștesc. Ea ascultă și gîndește puțin, după care se desprinde. Oricum nu știe să fie altfel.
Prinsă la înghesuială într-o relație care riscă să nu mai fie jocul cunoscut, ci unul mai periculos, perfid, care îi vizează libertatea. "Nu fac decît să îi las să mă sărute pe obraji, sau pe frunte, ori pe gît (și arată cu degetul). Buzele nu mi le dau niciodată. (își apasă buzele una peste alta și le întoarce spre interior). Eu nu îi sărut. Mă las iubită, nu înseamnă că le dau vreun drept asupra mea."
Se privește în oglindă cu drag și chicotește - "Sînt frumoasă…"
"Þie chiar că îți place cam mult să te joci." - spun absent.
Simt o ușoară încordare, adică o acuz de ceva? E rău?
"Nu" - zîmbesc eu surprinsă. "E bine… Esti tu însăți cînd faci asta."
"Sînt puternică. Să știi că sînt." Eu îi dau dreptate, pentru că am aflat că puterea îi vine din limpezimea cu care gîndește, fără dileme profunde. "Mă descurc foarte bine fără orice. Sînt un supraviețuitor. Doar fără … băieți nu aș putea trăi. Aș putea, dar nu mi-ar plăcea… " Rîde.
Eu mă gîndesc la mine pentru că numai în comparație cu propriul sistem mi-aș putea găsi o explicație. Nu pricep pe loc. Îmi las gîndul pentru mai tîrziu, în singurătate, cînd oi avea puterea să judec frîntură cu frîntură. Și iar îi dau dreptate, poate că de fapt mă complic prea mult.
"Uite, vezi? Eu nu mă gindesc prea mult. Și zău că luna asta a fost îngrozitoare." Un moment de slăbiciune și atît.
Și parcă încep și eu să pricep. E natură chemarea ei, iar trecerea fiecărui bărbat e precum vîntul. Nu mai mult. O încîntă. O răcorește, o învelește.
Îi privesc chipul de păpușă de porțelan de China. Nu e neapărat frumoasă, dar are o dulceață infinită, o curățenie și o anume lipsă de expresie pe care mai degrabă le întîlnești la copii.
Și mintea taie din nou realitatea ca un cristal. În fațete. Fără adîncimi, doar cît să ai tabloul complet. Iar dacă e nesigură, e doarun copil abptut care uită repede.
De ce discutăm despre asta? Nu e nimic de discutat. Odată petrecute, lucrurile nu mai pot fi desfăcute. Uit uneori că e purtătoare legitimă a înțelepciunii asiatice. Îmi revine în minte coperta albastră a cărții cu 101 de povestiri zen după care în adolescență încercam să îmi formez spiritul.
Rămîn din nou uluită de simplitate, pentru că eu de fiecare dată am avut nevoie să mă adun cu ceilalți, cu ai mei, să spun, să explic, să redau sensurilor matca. Ea nu cunoaște căile mele. Scăpare a găsit numai printre bărbați.
Și-apoi, în seara aceea cînd, lovită ca un ciumat, vinovată de a fi altfel, străin într-o țară suficientă sieși, alungată cu spaimă, m-am retras în fotoliu, mi-am acoperit fața cu palmele ca să nu o las să îmi vadă chipul dizgrațios de plîns, în urma discuției între ea și proprietăreasa apartamentului, discuția la care asistasem fără să înțeleg mare lucru, dar suficient cît să știu că nu mai e mult pînă sînt iar cu traista-n băț, pentru că nu sînt bine venită, pentru că am păr roșu și ochi rotunzi, ceea ce e semn că sînt periculoasă și cu siguranță că tot eu sînt cea care a jefuit-o. Cu ochii arzînd în cap, încercam să îmi maschez disperarea, știind că ea nu plînge, deși o dată a plîns, cînd cu povestea de dragoste - singurul căruia i-a spus că îl iubește - poveste care se sfîrșise pentru că trebuia să se sfîrșească, venise vremea ca el să plece din China, iar ea știuse de la bun început că nu e nimic pentru totdeauna. Mi-am sprijinit capul de umărul ei. Ea, sora mea de la capătul celălalt al lumii.
"Ei…, hai, nu mai plînge". Apoi, așezată pe vine, în fața mea, privindu-mă direct, dezarmant, adînc și cald. "Ai nasul roșu. Stai aici ca un copil prost și nici măcar nu ai mîncat biscuiții." Și, în pofida obiceiului chinezesc de a nu săruta chipul cuiva, nici măcar după o despărțire lungă, m-a sărutat ușor pe obraz. Adică, vezi bine că încerc să te iau așa cum știu că îți trebuie. Am zîmbit amîndouă ca pentru un final așezat.



***

Întoarse din bar, obosite și amețite după încă o zi, îi spun că nu vreau să plec înapoi, în țară. Că mi-e greu să renunț și să fug, că mă revoltă ostilitatea, dar vreau să ajung pînă la capătul drumului. Pentru că altminteri totul ar fi lipsit de sens. "Te așteaptă atîția oameni care te iubesc…" Știu, dar dezolarea mea ar fi completă.
"Îți pare rău că ai venit în China?" "Nu, toată experiența aceasta probabil că îmi trebuia." "Și nu te bucuri că m-ai cunoscut?". Se răsfață. "Of course", zic eu rîzind. "Totul se reduce la tine…" Îmi ia mîna dreaptă și o ridică. O duce la gură ținîndu-și buzele ușor apăsate preț de o secundă. Mi se face o milă nesfîrșită gîndind ce poate simboliza un astfel de gest, indiferent de granițele culturale, mi-e milă de mine, de ea, cea care nu știa că poate găsi adevăr în prietenie și abia acum descoperă. Iar uluirea ei este la fel de mare ca și a mea.
"Stai să vedem. Poate îți găsești ceva de lucru. Încercăm. În fond, ce ne costă?"

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!