Tina, copilule drag! Închipuiește-ți ca stai undeva într-o casă... aproape de marginea unui sat... și că ai auzit odată, cu ani în urmă, când erai codană, un sunet de zurgălău venind, crescând, dar nevăzut din cauza zăpezii care curge din ceruri... îl auzi doar tu, din ce în ce mai tare și de-odată se oprește... parcă încremenit sub povara fulgilor...

Bucuria sonoră strânsă, se innegurează pentru o clipă și fugi la geam să vezi ce este... minune! … o sanie pe uliță, cu doi cai negri asudați și strălucitori sub vălătucii de aburi, stă aproape de poarta voastă... și o voce gravă, fermă și puternică te încremenește când întreabă ceva pe cei din drum… te infioară, te pătrunde, te cheamă timbrul ei și nu reziști... dai perdeaua la o parte și privești... dar mișcarea pînzei albe înflorate îl face și pe el să privească și vezi doar atăt: doi ochi negri, doar doi ochi negri sfredelitori ridicați peste un zâmbet abia schițat și sigur...

Nimic nu te poate face să pleci ochi tăi, nici valul de căldură din piept, nici ușoara amețeală din urechi, nici gerul pătruns în roșeața obrajilor prin fereastra întredeschisă... doar privești cu nesaț, doi ochi negri care atrag și care ard... vocea continuă egală, sigură, interogativă, apoi se oprește, mulțumește și caii dau din nou să rupă zăpada sub copite... dar nu înainte ca un alt zâmbet să întărească privirea aceea iscoditoare și să se stingă apoi împreună între zăpezi care tot curg...

Doar după clipe, neștiind sigur de a fost aievea, te retragi in spatele geamului închis, în liniștea dintr-o dată prea grea, sâcâită de zgomorul lemnelor ce ard și de o nepotrivită bătaie de inimă, parcă prea repezită... atât! ca o părere... ca ceva ireal, o clipă sau mai multe, stinse în iarna din care au venit...

- îți place, Tina ?
- mult! imi vei spune câte-o poveste in fiecare seară? așa ca la copilul tău ?...
- sigur că da! vrei s-o terminăm în seara asta? sau ești prea obosită?
- vreau !
- bine... să-mi trag o clipa sufletul și apoi…

Doi ani fugiți în goană parcă, printre griji mai repede uitate ca întrebările... doar fulgii de zăpadă ai iernilor venite după acea vedenie, te fac să te întrebi de-a fost aievea sau ai visat, sau poate baba iarna ți-a strecurat vre-o himeră dintre ghionoaiele sale cu ace reci să te încerce...

Și când totul pare că nu se mai sfârșește sub noul ocean alb, ceva începe să crească iar... ceva drag, ascuns în povești sau în vise, sub pagini albe închise cu grijă sub pleoape, acolo unde stau bine ascunse, două puncte negre plutind peste un zâmbet...

te-ntrebi ce-i? ce se crește din zarea ascunsă iar sub fulgi grei? sau vine din tine sunetul acelorași zurgălai, a lor și nu al altora... sau e aievea? crește! se apropie și parcă nu vei ști niciodată de-i în uliță sunetul divin, sau în inima ta... și din nou se oprește... dar tu, împovărată de prima vedenie, care abia acum simți că doare. Nu te mai repezi ca sub pierzania primului impuls... și iar te-ntrebi: aievea-i sau sunt zăludă sub blestemul Dochiei ?... te-apropii de geam, dar nu-ndrăznești sa miști pânza alba-nflorată, care așteapta parcă și ea să repeți clipa trecută de mult, cănd tu erai codană și ne-mplinită decât în suflet și credință... te-ntrebi: nu trebuia sa spargă vocea albul? nu trebuiau să fornăie caii bătând zăpada de dorul fugii lunecate? și câte mii de alte gânduri care-ți împăienjenesc mintea și privirea, împiedicându-te să vezi chiar prin pănzele suprapuse - a fulgilor de nea și de borangic - cum mișcă și răzbat spre tine, două raze de lumină, stranii, negre ca tăciunele din focul încremenit și el... și-abia atunci, auzi cuvântul! doar un cuvânt: "vino!"

Nimic nu spune cum alergi, cum ajungi si cum te cuibărești în sanie... în tine se-aude doar timbrul parcă mai împlinit care spune la nesfârșit: "vino! vino! vino!".
Caii pricep ajungerea ta, înalță nechez printre fuioare de abur și scapără iar pe drumul zgăriat cu ani în urmă.... iar tu stai ghemuită acolo unde doar două lumini negre te apasă de peste un zămbet... și-ți este bine, și-un cald din taine care se duce cu tine, nerăcorit nici de fulgii ce cad, nici de goana cailor, ci sporit de cei doi ochi care te absorb, te apasă și te chiamă spunând: "am venit!"... te-nalți și te agăți de acel zâmbet ce mai apoi se va schimba în chiot, eliberat de sub strânsoarea primului tău sărut, dăruit cu toată așteptarea celor trei ierni duse, și pentru toate cele ce vor urma...

... pentru tine cea de acum, cănd sania aleargă purtând himera ajunsă în casa de suflet, doar iarna va mai fi de crezare... primăverile se vor ascunde în suflet, verile-ți vor rodi în tine, iar toamnele se vor încununa de întâmplarea din urmă și va sfărși ca o poveste spusă unei nepoțele, care va privi atunci și ea, iarna prin fereastră, cu mai multă încredere...

Și-n toata vremea aceasta, printre strigătul liniștit al scânteilor ce sar din lemne, se aude parca din altă lume o voce gravă, sigură și domoală care parcă repetă: "vino! am venit!" ...

.... Duci apoi copilul în pătuț și spui “noapte bună, Tina!’