A te lăsa condus de principii unei noi lumi ?
A încerca să deschizi uși închise și de spinii răutății, gândind că în spatele lor descoperi ultime redute în desființarea ta din durere ?
Mai bine ferește zborul îngerilor tăi din visele copilăriei, să nu fie castrat de strierea clipelor călcate, așa cum calcă alții peste cadavre, în urmărirea unor țeluri lipsite de scrupule și readu-ți acest zbor la vârsta actuală. Speranța este înnăscută zâmbetului, așa cum și codul onoarei poate fi înnăscut personalității. Lumea dinainte se poate desprinde, țepii pot să înțepe tot mai dur mintea, alte începuturi pot fi dăruite iertării de către o nouă vreme din pietre stoarse de lumi lăuntrice, pietre din lacrimile cuiva care luptă. Dar codul onoarei nu se schimbă, atât timp cât prin asta înțelegi să-ți respecți sincer propriul suflet și nu valori condiționate de ceilalți, nu pentru că trebuie ci pentru că simți...
... nu pentru ipocrizia clipei ci pentru tine, cel de mîine...
... nu pentru a-ți lua pe tine, azi, sentimente purtabile pe care în următoarea zi să le dai jos, schimbându-le cu ce mai e la modă că, vezi Doamne, așa se poartă!
... în spatele ușilor cu voința agățată de altă viață, poate fi un moment să te furișezi într-un pas redat altor două ființe ce se caută, asemeni nouă ... și dintre principii ale credinței interioare să poți desprinde o completare pentru mâinile calde din ploi reci, un rând de dorință cu care să mergi înainte, să crezi mai departe, să te încrezi în doi, în noi, să poți fi același sărind timpul în noapte și dimineața să redai destinului sensul somnului în doi...
... codul onoarei, cod al sentimentelor reale, chit că este vorba de iubire sau de ură, de teamă sau curaj, dar reale și recunoscute, asumate în același timp, nu fugind cu lașitate de ele. Un principiu de bază al vieții, pe lângă multe altele: iubirea, indiferent de formă sau sens, cea care transcende o ființă pentru alta, cea reală și pură, nerestricționată din proprie voință, cunoscută prin pași adesea șovăielnici, de cele mai multe ori impulsivi dar spontani, mergând spre alt început clădit dur, cu doi spate-n spate sau unul lângă altul, susținând o temelie, cu gândul pe spate și inima râzând !
Un om suferă pentru propriul cod, propriul crez, indiferent că deasupra ar fi soare și lumină, și dedesubt, păcură și întuneric. Suferința reiese din neasumarea totală a acestui cod dar, mai ales, din nerespectarea cu sinceritate, adesea atribuindu-se alte valori, cu binele de mână sau lângă rău sălășluind, deasupra lumii și vremii, printr-un joc spre mâine simțind izbăvirea ... reală sau, dimpotrivă, falsa. Deși ziua, în general, ne dă drumul spre alți străini ai străzilor noastre din suflet, ajutându-ne să-i facem să devină apropiați ai iubirilor vânturate în căile trecerii, nu este clipă în care să nu-mi trag ființa de urechi, când simt că deviez de la propriul meu sens.
... cod al onoarei în care apar mereu tentații, noi perspective spre alți ani, dorindu-ne și noi înaintarea fără trecut și uite așa, ne scăpăm pe jos propriile amintiri, lovindu-ne fals de frustrări, deși de cele mai multe ori, soluția este prea aproape. Poate fi un om, o zi, o experiență, o carte sau o altă lume ... dar asumându-ne drumul, primim și soarta în brațe !
... atunci, măcar o idee de curaj să avem, spre a trece la altă dimensiune a propriului cod al onoarei, mergând cu curiozitate spre umbrele altor oameni, care trăiesc și ei în pragul unei absențe, din moși-strămoși.