La început am crezut că am iubit picătura… Apoi am crezut că am urât picătura. Am avut sentimente variate şi m-am agitat în jurul acelei picături o veşnicie, neştiind ce să fac. Pentru câteva clipe, am crezut că poate deveni foc, pământ sau aer. Am crezut atât de mult în visul meu şi mă concentram asupra picăturii să se transforme în altceva. A fost interesant, dar copilăresc.
Picătura de apă este o picătură de apă în palma unui om. Poate în para unui foc, picătura poate deveni abur, aer sau gheaţă… lucruri minunate! Dar eu eram doar un pui de om. Un copil. Deci picătura a rămas mereu picătură. Ce voia să fie şi ce trebuia să fie.
Atunci am înţeles şi am aruncat-o furioasă în ocean. Furioasă pentru că am fost copil şi mi-am pierdut atâta timp încercând să fac ceva ce nu reuşeam. Să o transform. Eu… mi-am pierdut atâta timp. Eu, în propriile mele vise şi copilării, în care negam realitatea. EU!!!
Poţi să fii furios pe o picătură pentru că este o picătură!? Nu are sens… Am greşit, am negat realitatea, m-am minţit. Şi am tras consecinţele.
Nu urăsc picătura. De fapt, acum, picătura este în ocean, nu mai am nici un sentiment pentru ea. Am înţeles ce am greşit şi unde. Nu am iubit niciodată picătura cu adevărat. Am iubit focul sau pământul care erau numai în imaginaţia mea. De fapt picătura nici nu mă interesa. Oceanul era plin de ele. S-a întâmplat să fie cea din palma mea. Pentru o secundă.
Nu mă blamez tare. De fapt, nu ştiam ce şi cum, toată viaţa fiind doar un joc de copil. Am aruncat picătura. Acum ea e parte din ocean, nu şi din viaţa mea. Iubesc oceanul, dar nu picătura în particular. Picătura nici nu mai există. Nu mai e nici o următoare picătură. Şi ştii de ce?
Am luat o mână de pământ şi mi-am frecat palmele. Mi-am frecat faţa. I-am simţit asperităţile şi tot… După micile zgârieturi iniţiale, am văzut că îmi place… Îmi făcea bine. Faţa îmi era roşie… mi-a făcut sângele să circule. Am început să râd şi mi-am zis: „Nu se poate! Cu pământ? Cu lut?“ L-am gustat. M-am bucurat şi am simţit şi amar. Dar bucata aia de pământ m-a făcut fericită pentru că… pentru că n-am văzut niciodată în ea mai mult decât pământ!

Picătura se întreba în acest timp despre rolul ei. Pe ea cine o iubea? Oceanul? Picătura era o lacrimă ce trebuia să fie amestecată cu pământ. Să fie noroi. Să ia urma unei tălpi. Să devină patimă.
Când plouă, mii de picături cad din cer – suflete orfane. Caută, caută, palme. Când plângem, plouă cu mii de picături. Caută, caută pământ. Când strângem în palme pământul, acesta este umed, plin de lacrimi. Că de nu, ar fi praf şi pulbere.
Ar trebui să iubeşti picătura şi să-i mulţumeşti că-ţi umezeşte gura. Ar trebui să iubeşti picătura pentru că este parte din tine, la fel cum tu eşti parte din pământ. Ar trebui să iubeşti picătura pentru că este oceanul ridicat la nori şi purtat de vânt. Ar trebui să iubeşti picătura pentru că-ţi limpezeşte sângele şi-ţi domoleşte focul în rărunchi. Ar trebui să iubeşti picătura pentru că şi picătura te-a iubit pe tine mai mult decât un ocean, mai mult decât cerul, mai mult decât pământul. Mai mult decât orice a iubit vreodată un om. O femeie de aer. O vărsătoare de picături.
Ai crezut că ai aruncat picătura? Nu uita, izvorul e sfânt.