Ceața de deasupra pădurii se lăsa, ușor, iar pe fundul acestei mări sunete nedeslușite mărturiseau trecerea timpului. Pale de vânt răscoleau cu putere frunzișul pentru câteva clipe, după care conteneau brusc. În aceste răstimpuri simțea forța aerului, căci frumoasa-i pasăre prindea viață și se lupta să scape, pentru a muri apoi brusc.
Tocmai asta îl încredința că valea e prea mică pentru a o încerca.
O teamă pe care o simțise rareori era acum prea slabă pentru a-l opri de la hotărârea luată. Pasărea - o aripă din pânză albă, cu contur de lemn - se odihnea alături. Ceața, rărită, se lăsase peste vârfurile copacilor. Mai sus, o altă aripă - un vultur abia vizibil - se rotea în cercuri strânse deasupra văii pentru a câștiga înălțime. O bucurie ștearsă mocnea în el de ceva vreme, dar acea imagine a vulturului nu-i putea lăsa decât tristețe. Câțiva pași abia percetibili îl făcură să lase deocamdată desenul vulturului. Era fratele său - Ibn.
- Iar îl privești?....
Saul dădu din cap cu un zâmbet plin de înțelesuri.
- Astăzi îl încerc.....
Privind valea îngustă cere tăia pădurea și care cobora prin valurile alburii, Ibn răsuflă greu.
- Și dacă nu te ține?
- Trebuie...Dar mă va ține! Ai văzut cum vrea să mă ridice?
- Da... începu Ibn.
- N-ai spus nimic!...
- Nu.
Ridicând o mână înspre valea adormită Ibn simți un tremur în glas:
- Trebuie să plec. Se-nchide târgul și mâine - după cum se-aude...Ești sigur că nu e o idee proastă? Uită-te ce vreme e!...
- Lesă că știu eu....O să cobor până la tufișurile alea, spuse arătând cu capul spre fundul văii.
- Bine... Mă duc; noroc!
Ochii lui Ibn, rar expresivi, trezeau acum o emoție fulgerătoare prin tot trupul firav al lui Saul. Deja simțea un gol în stomac și lăsându-și privirea copleșită de ceață îi făcu doar un semn. Își privi pasărea, destul de mare, apoi o apucă, nesigur, ce una din curelele de piele de sub pânză, prinse de lemn, care trebuia să îl susțină.
O simțea ceva mai grea. Verdele închis al pădurii era acum albit în întregime. Lăsă în urmă valea și o apucă pe o potecă îngustă, printre arbori, cu pasărea sprijinită pe umeri. Doar acea cărare îl îndruma, fiindcă trunchiurile pluteau, într-un. torent de sunete ascuțite, printr-o lume albă și nesigură, care îl stăpânea deplin; simțea bătăile inimii și efortul fiecărui pas. Izbi pasărea de două trunchiuri și fu aproape să-și ia zborul. În acea secundă, coborându-și fără voie capul, văzu crăpăturile din pământ, atât de uscat sub atâta apă. Cadrul de lemn rezista izbiturilor, pe cere el le resimțea până în plămâni - ceața devenise atât de densă încât se respira cu greu. Zgomotele - nevăzuta mișcare a pădurii - îi opreau gândurile. Simțea fizic nehotărârea. Încet, trezindu-l parcă dintr-un somn alb, adierele prelungi salutate de frunziș acopereau parcă celelalte zgomote ; și în curând își dădu seama că e la marginea acelui petec de pădure. Abia când i se deschiseră în față văile care se continuau, într-o lume nevăzută, cu mai multe piscuri, își dădu seama că ceața nu era chiar atât de deasă.
Știa destul de bine acele locuri pentru a-și imagina ce ascunde vălul care se mișca tot mai repede. Hotărî că poate să aștepte retragerea lui. În scurt timp doar munții din depărtare se mai aflau în stăpânirea sa; și norii, cărora se părea că le dă naștere.
Iși mai verifică odată curelele de sub brațe; apoi, fără să-și mai simtă pașii, simți cum este smuls atât de repede încât timpul nu-l mai însoțea - reveni după câteva clipe, cu ecoul unor bătăi puternice în piept, pe care păreau să i le provoace copacii -atât de mici. Se sprijini în curele și dintr-o dată simți cum, tras în jos, corpul i se răsucește dureros. Se îndrepta acum spre arbori, în altă direcție. Și pentru prima dată cerul nu mai însemna nimic pentru el - privea acum pământul, răpit de mișcarea copacilor, și forța cu care pasărea îl trăgea, spre o altă lume, i se părea acum mică. Într-adevăr era mai mică, pentru că pădurea îl atrăgea. La fel de fulgerător ca și mișcarea din jurul lui, un gând îl apropia parcă de frunzișul ce se zbătea; cu toate că simțea că aripa îl ține - dar această neîncredere se transforma în teamă, și apoi în spaimă, înghițită de copaci, odată cu toate simțurile lui; nu auzi trosniturile lemnului frânt. Cunoscu că verdele e negru, și că îl apasă dureros - o durere transmisă de propria-i greutate. Lumea continua să se miște, purtată de câteva frunze pe care le zări venind spre el - așternându-se încet pe pământul pe care zăcea. La fel de mută ca și ele era toată pădurea, și acestei liniști îi dădea ascultare și propriul corp, inert; prea repede pentru a le reține, treceau doar gândurile, înlăturate brusc de o spaimă ivită din liniște, îl lăsară să tremure - zvâcnind puternic.
Cu greu însă, în aceste spasmodice eforturi de a se mișca, își dădu seama că poate să o facă. Îi era teamă însă să părăsească pamantul, sa faca vreun pas. Curajul îi reveni - nu știa ce trebuie să facă - vroia doar să nu mai tremure. Fără să se întrebe dacă ar trebui să-l doară ceva, începu titanicul efort de a păși. Ceva mai târziu însă se gândi că trebuie să aibă și o direcție anume.Cu toate că direcția aceea, complet necunoscută, ar fi trebuit să-l sperie, corpul, acum liniștit, îi dădea o oarecare încredere.
Slabele raze care pătrundeau printre crengi vesteau asfințitul, într-un galben stins. Un singur pas, care îl spropie de ceva ce ar fi trebuit să se găsească ceva mai departe, spre deșert, îl făcu să tremure din nou; o cobră regală se înălța încet dezvăluindu-se în toată măreția și groaza. De data asta știa ce trebuie să facă; înalță o mână deasupra capului ei, apoi o coborî încet, înainte. Astfel, cu mâna deasupra capului ei, păși într-o parte. Culcă șarpele, încet, coborând mâna, apoi se depărtă - la fel de încet. Spaima însă îl părăsi mult mai departe; și mult mai târziu, când lumina, roșiatică, se stingea complet între umbre. Teama provocată de contururile neclare, de sunetele cărora întunericul le dădea o rezonanță cutremurătoare îl determină să se oprească. Se așeză lângă un copac și așteptă - din urmă îl ajungea o sete puternică, dureroasă, care îl lăsă cu greu să adoarmă.
Dintr-o altă lume un gând îi aduse aminte de apă - care îl înconjura; apoi simți că e cu adevărat ud, și în ochi îi pătrunse o lumină slabă, însoțită de stropi mari. Văzu cum crăpăturile din pământ se transformau în pâraie. Se ridică și, amețit, înalță capul spre frunzișul de deasupra, care părea să se ridice, mereu, deasupra unei puzderii de picături, cu care încerca să-și potolească setea. Abia acum, înălțându-și capul, sesiza durerea, care în scurt timp î-l coborî, deși nu-și potolise setea. Lumina devenea portocalie, și tot mai puternică; la fel și umbrele. Urmărind torentul de la baza copacilor văzu nu foarte departe, printre ei, o poiană. Deja pașii, îngreunați de apă, îl dureau.Ieșind din pădure, cu vederea încețoșată, izbit de rafale de vânt care rupeau torentul, îl întâmpina lumina răsăritului, pătrunzătoare chiar prin acea urgie. Deasupra unei coaste împădurite din depărtare, biciuită de ploaia care în zare se transforma într-o ceață vijelioasă, triumfa lumina calmă, dar rece a sferei cerești, care izbea această lume neprimitoare cu un portocaliu ce părea să se amestece din loc în loc cu albul vârtejurilor de ploaie care înecau contururile transparente ale pădurilor din jur. În aceeași mare de la suprafața căreia răzbătea o lumină nepământeană, cerul se cufunda peste păduri, fără să stingă însă decât o parte din strălucirea răsăritului, însoțit de amenințările a mii de ramuri frânte - trosnete cărora le răspundea și mai amenințător, vâjâitul unor rafale care trimiteau asupra pământului și arborilor torente în ropot, albe și reci. Și reflectând parcă o parte din acea strălucire, ramuri contorsionate se izbeau de trunchiuri, fulgerând vederea și împrăștiind zgomotos șiroaiele de pe pământ. O dată cu iarba prin care vâjelia își croia cărări pe care le spulbera apoi împreună cu mii de stropi, păreau că se mișcă și văile, străpunse de lumini ce începeau s-astupe pădurile, izbindu-se de cer și pământ în reaprinderi tremurătoare; izbit de vânt și de durere, văzu cum îl cuprinde întunecimea poienii și a liniștii.
Din ecoul unor tunete îndepărtate resimți o zguduitură. Se văzu purtat pe brațe, sub norii negri de deasupra potopului. Îi recunoscu pe Ibn și pe bătrânul meșter. Vru să spună ceva dar setea îl lăsa fără glas; schimburile de cuvinte, repezi și parcă agitate dintre cei doi, i se deslușeau cu greu:
- Și-aș fi putut să-mi închipui!...
Privindu-și fratele, Ibn își curmă cuvintele cu un oftat.
- Nu pare prea grav, dar cine știe cum a căzut...Eu i-am spus că pânza aia nu e pentru ținut oameni. Mai bine nu i-aș fi arătat! zise răsuflând greoi Mabeth, un bătrân cărunt și cu început de chelie.
- Atunci ar fi făcut-o el, și cine știe ce-ar fi ieșit...
Cu un glas stins, Saul ceru apă.
- Apă...Stai c-ajungem acuma la fântână, îi zise bătrânul cu o voce schimbată. Poți să te miști? Sau să mergi?
- Da - Saul îi răspunse cu o voce speriată.
- Cum. ai căzut? îl întrebă Ibn.
- Am.... căzut peste copaci....
- Se vedea greutatea cu care spunea fiecare cuvânt.
- Am ajuns le fântână, spuse în curând bătrânul sprijinindu-i peste umeri brațul drept, încearcă să te ridici!
Sub picăturile reci și mai mărunte, Saul simți amețeala de cum se puse pe picioare, dar încearcă să-i reziste. Apa îl făcu să uite pentru moment de starea jalnică în care se simțea. Rafalele de vânt își pierduseră mult din acea furie iar zgomotului tăios al ploii îi răspundea acum acela al pașilor făcuți prin apa ce începuse să băltească. Lumina era slabă, și avea să fie așa mai mult timp.
Din zgomotul ploii începu brusc să se deslușească o larmă apropiată.
- Oare ce-o fi? se întreabă bătrânul. Să vină și la noi armata ?...
- Așa am auzit, că-ncearcă să-i potolească, îi răspunde Ibn repezit.
- Ce să-i mai potolească? Nu mai au cum; și nu e destul? Numai Budha să-i mai. potolească pe ei...
Glasul bătrânului se schimbase-n indignare. Ibn îl aprobă din cap afișând fără voie un zâmbet crispat.
Atâtea suflete s-au dus... pentru ei! continuă bătrânul. Și-acum uite ce e-n țara asta!....Am ajuns să-i urăsc pe englezi.
Câteva detunături însoțiră aceste ultime cuvinte, rostite apăsat și aproape patetic. Saul, vizibil derutat, tresări. Drumul mocirlos pe care îl urmau se continua în stânga într-o râpă adâncă. Zeci de bălți se zăreau în fundul ei, și în ele se vărsau șiroaiele ce coborau o dată cu drumul cere se curba la stânga. La câteva sute de pași se ivi târgul, în care printre zeci de tarabe, mese răsturnate și la fel de multe bălți în care zăceau marafeturi spălate de stropii mărunți, o îmbulzeală crâncenă și zgomotoasă din care se ridicau în răstimpuri scurte țipete puternice mișca încet și dezordonat o masă de soldați. Unii, cu hainele sfâșiate, aruncau cu baionetele puștilor în stânga și-n dreapta, fără să le mai pese în cine; doar sângele se ștergea de pe lame, spălat de ploaia deasă. O mână de oameni se îndepărtau în fugă spre arborii din depărtare, din apropierea unor bordeie. Frunzișul tremura, răspunzând chemărilor ascuțite din mulțimea din care dintr-o dată se rupseră mai multe rânduri, lăsând morții și sângele lor să umple bălțile. Cenușiul din care cădeau roiuri de stropi împrăștiați de pale răzlețe de vânt se conturara, alături de un roșu strălucitor, în acele bălți. Focurile de armă se întețiră și în scurt timp îmbulzeala conteni, liniștită parcă de nemișcarea corpurilor învelite de ploaie. Sub ceața deasă care începea să se lase, unii se dezlănțuiră în urlete de furie ; alții își căutau morții. Soldații, acum împrăștiați, încă amenințau cu baionetele.
Printre răniții sprijiniți, cărați și târâți, înaintară cei trei.
Larma se stingea, odată cu lumina străpunsă de ceață. Bătrânul căscase ochii și fiecare privire pe care o arunca în jur părea să-i îngreuneze pașii.
Ibn îl privea cu un aer de nedumerire, și cu aceeași spaimă în privire. Drumul noroios urma printre case scunde, aproape pătrate și galbene,din care ieșeau femei și copii. Mabeth privea insistent spre una din case.
O femeie plină se apropie în fugă de ei, strigând
- Raya, l-am găsit! îi strigă bătrânul.
Femeia se apropie și-l privi pe Saul cu o blândețe neobișnuită.
- Ce-ai făcut? Nu poți să mergi ? îl întreabă ea.
- Sunt amețit... Și mi-e sete.
Femeia îl cuprinse cu brațele smulgându-l mai mult celor doi spre a-l duce la adăpost.
.Prin fereastra mică pătrundea tot mai puțină lumină și în timp ce Mabeth își încuraja fiica intră în scunda odaie un bărbat înalt. Tresări le vederea fiului său, pe care nu-l găsise vreme de mai multe ore prin ploaia deasă.
- Unde l-ați găsit?
Ibn vru să-i răspundă dar fu întrerupt de vocea rugătoare parcă a femeii:
- N-am găsit nici un doctor. Și e tot mai rău...Să-l chemăm pe doctorul de la unitate. Pe mine nu m-ascultă soldații... ei cred c-a fost și el acolo.
- Un doctor englez?...care-i îngrijește pe soldații răniți de noi?...întreabă în același timp și cu ochii săi negri bărbatul.
- Dar ce, i-am rănit eu? Vrei să moară?...
- Bine, mă duc, dar nu-nțeleg...
Ieși cu grabă pe ușa pe sub care se scurse apa căzută din hainele lui.
Un doctor scund se apropie de fața palidă a lui Saul, după aproape un ceas, în timp ce-i spunea părintelui acestuia, cu un glas răgușit și într-o indiană stricată, o părere la care ținea mult:
- Am ajuns să-nțeleg poporul indian... Singurul lucru care nu-mi place aici e musonul ăsta. În rest... când e vorba de averi și de interese...
Nu știu ce-o să se-aleagă la urmă....
Privi insistent, în timp ce rostea aceste ultime cuvinte, pupilele băiatului, apoi îi verifică pulsul și din nou se opri la pupile, după care, auzind că suferea de o sete puternică, zise grăbit:
- Are sigur hemoragie internă.
Cuvintele doctorului scormoniră o teamă ascunsă a tuturor celor de față, care răsări fulgerător pe fețele lor.
Trebuie să-l ducem la spital, la noi, continuă acesta. Aveți o targă?
- Nu, zise bătrânul, care-și purta în inimă o amară vinovăție.
- Luați-l într-o pânză, dar repede! zise doctorul gesticulând și ridicând vocea.
Peste pâclă și stropii grăbiți, care îl întâmpinară din nou pe Saul, se ridica zgomotul ploii, și se răsfrângea până și în amintirile lui, înghețându-le o dată cu privirea și cu auzul în care răzbăteau ultimele ecouri de monotonă toacă.

iulie 1998