Poveste...
Ițic, era numele lui, sau Ițhac, după cum ne tot corecta cu glas rugător. Slab și pricăjit. Totdeauna înfometat. Eram cu toții elevi interni la o școală militară. Eram mai toți feciori de țărani, nu și Ițic, pardon, Ițhac. Tat-su era medic. Pe noi ne trimiseseră părinții ca să ne facem un rost în viață. Copii săraci. Ce căuta printre noi Ițhac, chiar că nu știu. Și era singur și stingher și de rîsul școlii. Și’ntr-o bună zi au început să dipară lucruri. Bomboane, bricege, arșice, lame de bărbierit, țigări și chiar bani. În van l-am căutat pe hoț, era, probabil, foarte prevăzător. Și-l văd într-o zi pe Ițhac în curtea internatului strecurîndu-se pe lîngă ziduri. Pe lîngă ziduri mergea el întotdeauna, dar de data asta mersul lui avea ceva diferit. Și mi ți-l văd eu că ajunge la bicicleta colegului Costel și-i desprinde roata din față. "Ce faci măi Ițhac, de ce vrai să furi roata lui Costel?" Și numai ce-mi cade Ițhac în genunchi și-mi spune că roata asta este viața lui. "O pun inapoi", spune, "numa’ să nu afle nimeni". Și-am tăcut. Pînă acum. Nu-i vorbă că o săptămînă mai tîrziu l-au prins furînd un borcan cu marmaladă. Tare-i plăceau dulciurile.
Nu l-am mai văzut... Se apucase omul de învățat. Lucruri serioase. Prost nu era. Deh, evreu, deși acum se declară creștin ortodox. Auzisem că intrase chiar în politică. E bine acolo, căci mai toți sunt cum sunt.
Poveste...