De când e lumea și pămâtul se știe că dracii preferă să locuiască în oameni. Acesta este paradisul lor. Un loc mai mănos ca acesta, mai bogat în oportunități, nici că poate exista în toate lumile posibile pe care, zice-se, Creatorul le-ar avea în mintea sa, precum filosoful cel de odinioară cei 30 de talanți. Au fost ei la început destul de triști și de loviți în onoarea lor de aspiranți la titlul suprem pentru că Dumnezeu i-a alungat din cer; au suferit o vreme, rupți cum erau de frmusețile cele veșnice. Curând însă și-au dat seama că Stăpânul le-a făcut o mare favoare trimițându-i jos. Ușor au înțeles ei că adevaratul rai este aici si nu acolo sus. Unde mai puteai întâlni bucurii atât de mari și de variate precum cele din pepiniera omului? Pentru că, trebuie să se știe, nimic nu fascinează și nu încântă mai mult dihania cu codiță decât păcatul. Numai la pronunțarea numelui său, începe să îi curgă balele și să îi iasă ochii din orbite, încercând să găsească cel mai scurt drum către binecuvântatul jertfitor. Dacă vrei să atragi un drac în capcană, nu cu virtuțile o poți face. Cu virtutea l-ai pierdut definitiv. Ce să îl atragă la o virtute? I se pare dracului la fel de anostă ca și apa distilată. Nu-l hrănește, nu-l satură. Ba-l mai și arde pe deasupra. Te mai întrebi de ce nu are nicio considerație pentru ea? Categoric lucru, dracul și virtuțile sunt ca… dracii și virtuțile. Păcatele omului îndeplinesc însă toate cerințele unei depline procurări de plăcere. În primul rând, pentru că dracii sunt doar câteva mii iar oamenii, milioane, miliarde, ei au întotdeauna de unde să aleagă. Nici nu apucă să își găsească o locuință, ca se și gândesc deja la următoarea. Nu există limite. S-au facut chiar calcule în catastifele lor. Dacă ar schimba câte o gazdă la interval de un minut, tot nu ar apuca să treacă de două ori prin același loc în viața care le-a fost dată. Dar și chiar dacă ar trece, dar asta doar cu totul și cu totul întâmplător, tot nu s-ar simți a doua oară că au mai fost pe acolo din moment ce însuși omul este în goană nebună după împrospătarea ogrăzii. Apoi, oamenii tot scăzând în longevitate, i-au făcut pe draci să capete un adevărat rafinament pentru alegerea vârstei potrivite. La început, dracii se tot plictiseau să roadă din aceeași pâine uscată. Unii oameni trăiau câte 900 de ani și fricoși cum erau de a face păcate, îi supuneau pe harnicii locatari la chinuri cumplite. Nu mai spun nimic de plictiseală. Chiar și dracii mureau atunci de inaniție pe capete. Acum însă, de când cu limitarea vârstei și cu natalitatea asta exponențială ( între noi fie vorba, tot dracul a găsit soluția la asta, făcându-i pe oameni să creadă ca înmulțirea în orice condiții, pe cale naturală sau artificială, în interiorul și în afara familiei, la 12 sau 71 ani, este un mare bine pe care îl fac speciei, știut fiind că porunca “creșteți și vă înmulțiți” e cea dintâi ce i-a fost dată omului), varietatea biologică a devenit de-a dreptul fascinantă. Au fost auziți mulți draci lăudându-se cum că încă de la nașterea câte unui om, și-au și găsit partenerul. Nici nu deschide bine ochii pruncul că a și început să fabrice minunata licoare care îi înebunește pe adoratorii lui Belzebuth. Așa se face că mulți dintre cei bătrâni, chiar dacă o viață întreagă au produs aroma plăcerii, se trezesc dintr-o dată abandonați de ispititorii aflați în căutarea de prospături și devin pe capete sfinți. Asta chiar a început să creeze probleme mari sfintele sinoade, slujitorii lor fiind de-a dreptul în imposibilitatea de a stabili cui revine cu adevărat meritul sanctificării atâtor și atâtor candidați. Neexistând o limită de promovabilitate în ierarhia sfântă, ei nici nu au cum să îi priveze pe cei fără de prihană de dreptul care li se cuvine la mântuire. În al treilea rând, și asta este ceva cu totul extraordinar, de când cu spiritualizarea noastră, dracii au găsit cu cale că plăcerile spirituale aduse de artă, filosofie și chiar teologie, sunt de departe preferabile celor gregare. Nu există bucurie mai mare pentru un experimentat drac decât să se întindă cu filosoful în verdea campie a desfătărilor aduse de nesfârșitele meditații asupra infinitului, sensului vieții și existenței postume. A și uitat din această cauză ce înseamnă plăcerile provocate de desfrâu, preacurvie, beție sau altele din lista celor capitale. Unii clarvăzători care au un simț deosebit al nuanțelor au văzut cum la lansarea unor noi produse culturale, pereții, tavanul și chiar podelele sălilor se umplu de curioșii adoratori.(Va urma)