Ne molipsim de căscat, de plictiseală și de vicii. Ne molipsim de singurătăți care ne caută sărindu-ne în brațe, care ne mângâie obrajii cu farmecul zânelor din povești pe care le împărțim cu vecinul sau cu prietenul în care nu mai credem. Ne molipsim întâmplător sau intenționat, nu foarte des, o dată în viață este de ajuns dacă ne salutăm cu-o molipsire tăbăcită, indiferent de ce aduce cu sine.
Am cunoscut-o pe Caterina în timp ce luasem obiceiul de-a sta tolănită pe câmp primăvara, cum șed babele la poartă în zi de sărbătoare. De la bunicul meu. Era cioban. Era atât de bun, încât și câinele se tolănea lângă mioare, păscând și el. Eu nu pășteam. Dar îmi plăcea s-ascult pământul cu urechea dreaptă. Să smulg firele de iarbă și să le frec între degete, dar numai dacă sta să plouă. Dacă cerul era senin, preferam să orbesc privind în soare. Furnicile-și croiau drum pe stomacul meu, urcând printre sâni, apoi mai sus, împărțindu-mi buzele în două jumătăți egale, străbătând nasul doar pentru a fi suflate cu o expirație caldă, spre a urca iar, mai agile. Gândeam nicăieri, aflându-mă oriunde, niciunde nu era mai bine. Cântec de sirene răsuna dinspre pădurea de ciulini de pe marginea gârlei și mi se înfunda în urechi. Trăiam ieri, visând la alaltăieri, săulă de mâine. Existam azi. Viața mi se prelingea pe tâmple ca roua dimineții iar parul meu dormea cuminte fără de cuvinte. Un strop de salivă călătorea prin colțul gurii mele, croindu-și drum spre pământul însetat de insecte. Galbenul îmi aluneca pe piele iar roșul mă ținea în viață. Vinele gâtului săltau cu docilitatea pulsului regulat. Zburam fără de aripi iar păsările cerului îmi invidiau măiestria. Totul până-ntr-o zi. Când..
- Aici ți-e calul ?
- Cum ?!
- Calul, calul. Cel de pe deal. Aici îi e locul ?
Aici ? Unde? Și cine.. cine.. Calul? Visez oare?
- Ia-ți-l. Mânca din porumbul meu. Data viitoare.. E cal sălbatic. Cum de-l
strunești ? Te văd delicată ca o porumbiță.
- …
- Și ce stai colea. Vino de ți-l ia de aici. Ești sigură că poți să-l călărești?
Glasul ascuțit mă deșteptase din prea multă liniște iar asta îmi obosise mintea și măruntaiele. Mă ridicai în șezut simțindu-mi greutatea în brațe, umeri, spat, și deodată capul îmi cântărește prea mult pentru umerii goi. Purtam un corset țărănesc care nu-mi strângea mijlocul ca în filme, dar îmi păstra umerii dezgoliți cum visează fetele tinere să li se întâmple.
- Hai, suie. Te duce u. O să te zvârlu-n curt. E mai bin decât să galopezi singură.
Simții deodată o împunsătură rece în jurul taliei, o ridicare ușoară, doi timpi morți și șezutul amorțit instantaneu.. Erau degetele ei, mă ridicară-n șa. O senzație ciudată, parcă săream pe-o minge de exercițiu pntru gravide, săream, săream, când deodată o pierdui dintre picioare.
- Hai, țin-te. Da ce faci ? Nu de umeri toanto !
Când eram doar o fetișcană îmi plăcea să mă târăsc în patru labe printre picioarele crăcănate ale bunicii, pe care imaginația mea le transformase într-un pod înalt, interpretat de bunica fără greșeală, bunica mea care avea harul de a-l personifica pentru mine transformându-l într-un acoperiș protector. Nu-mi închipuisem în vec cum picioarele mele aveau să devină pste ani un pod pentru spinarea vreunui cal, un pod nesigur care se clatină la fiecare pas de gallop, gata să se prăbușească. Devenisem actriță în propria poveste, interpretând un pod cu deosebite cunoștințe în levitație.
Nu înțelegeam nimic. Un glas ascuțit mă smulse din lumea de dincolo de zări și asta era tot ce știam.
- Unde mă duci? Nu merg niciunde. Aștept pe cineva. E calul lui.
- Păi cum ? Nu-i al tău? Ești singură pe zece hectare. La noi în sat nimeni nu-și lasă animalul nesupravegheat. Dar cum .. nu știi legenda?
Ba da. Știam. Știam că-n Vornica de Sus, satul bunicilor mei, oamenii își păzeau dobitoacele fără a le scăpa din ochi. Nici un cal, nici o vacă și nici o altă lighioană domestică nu colinda de una singură peste verdele câmpului. Stăpânul era cu siguranță prin preajmă. Ori dacă nu, înseamnă că animalul era turbat și n-avea cin’ să-i ducă dorul prin vreo gospodărie. Bietele animalele iși pierduseră libertatea. Fie din cauza slăbiciunii oamenilor simpli, care credeau în cântece și descântec de când lumea, fie din cauza celor ce se întâmplau, și care erau pe drept socotite ca fiind lucrătura diavolului.
- Nu, nu știu legenda! minții eu destul de convingător. Lasă-mă jos din șa.
Trăiam un sentiment straniu de fiecare dată când o zăream pe femeia asta. O știam din vedere, hoinărea necontenit maidanele satului, de parcă nu ar fi avut nimic altceva de făcut cât era ziulica de lungă. Iar la sat timpul se scurgea lent. Oamenii munceau fiind mereu prinși în treburi. Satul forfotade glasuri, țipete, sunete atribuite diferitelor activități casnice, muncii pământului și întreținerii gospodăriei, din când în când îmbinate cu graiul animalelor. Agitația era plăcută, deloc obositoare, pierzându-și cumpătul doar când murea câte un om. Când murea câte un om, satul ofta din toate râscrucile de drumuri, cu vaci, cu oameni, cu stejari. Tremurând din adâncuri, pământul își deschidea groapa spre a-l primi cum se cuvine pe cel ce-a părăsit această lume. “Din pământ ne-am plăsmuit, în pământ ne-ntoarceam”. Zice o vorbă cunoscută. Doar că acest pământ din Vornica de Sus era unul simțitor la durerile oamenilor. Le cunoștea fericirea și le primea lacrimile. Le mângâia tălpile țăranilor când cu mare grijă aceștia îl îngrijau, și le hrănea cum putea mai bine plantele pe care aceștia le sădeau. Se întrista înnegrindu-se de supărare de fiecare dată când un moșneag sau o fată tânără îl părăsea cu grea inimă. Oamenii nu observau. Se obișnuiseră. Știau că i-a binecuvântat Dumnezeu cu un pământ bun, care dă roade bogate și iarbă fragedă pentru vite, dar că pământul ar avea trăiri omenești, nici că mai pomeniseră vreodată.
Doar că din când în când, atmosferaa era tulburată de prezența Caterinei, care apărea și dispărea ca o nălucă în goana calului. Era singurul personaj din sat care reușea să facă javrele să își înghită limba și ferestrele caselor să se închidă-n sine. O vedeam când jos în vale, gonind pe o iapă înspăimântată, când sus pe deal cu noi grei de furtună cărând în spate. Când trecea prin fața casei mele, nucul din poartă i se inchina înclinându-și toată greutatea impunătoare. Covorul de iarbă se strângea făcându-se sul iar găinile o zbughiau în coteț călcându-se-n picioare. Și cea mai mare nedumerire a mea era cum de oamenii rămâneau indiferenți văzându-și necontenit de ale lor, de parcă nimic nu se întâmpla. Acest lucru, și multe altele, mă bagu în sperieți de fiecare dată când o zăream pe femeie. Tremura pipota-n mine ca plămânii de șarpe și în două secunde mă schimbam la față de zece ori culorile curcubeului.

Privirea ei, pe care nu o simțisem nicodată pe pielea mea, mă făcuse să mă supun inexplicabil. Și nu-mi stătea în fire. Parcă intrasem într-o transă, detașată de lume. Apucai a gândi că ar fi bines ă ajung și eu acasă, întrucât se lăsa seara. Apoi filmul se tăie iar mintea îmi deveni goală ca a unui nou-născut. “M-am supus”. Urmarea? Mergea acasă.
- Unde îi poarta?
- Când ajungi la prima răscruce, cotești stânga. Lași trei case în urmă și apoi iei dreapta pe strada principală. Oprești la singurul nuc de pe drum și-mi dai calul.
- Hoho. Puteai să spui mai simplu. Casa ta este vis-à-vis de Centrul Cultural pe care, deh, toată lumea îl știe că e doar unul și mare.
- …
- Las’. O să-mi mulțumești tu o dată! Diii..
Calul mergea încet. Nu am galopat decât în primele două minute, după care ne-am conformat amândouă mișcărilor iepei albe, cu pistrui mărunți înșirați pe întreaga suprafață a pielii care-I acoperea mușchii zvelți. Se înserase. Cu gândul pierdut, călăream compromisă, cercând a dibăcii printre pistruii animalului, calea lactee.
- Vântul. Începe a sulfa! Auzii ca prin vis. E cam devreme. Iar azi a fost senin. Ciudată treabă.
Îmi era indiferent. Teama care se cuibărise în sânul meu la vederea femeii se spulberase ca prin farmec în cele câteva minute de tăcere amorțită petrecute alăturea-i. La fel cum pruncul suge de la țâța măsii iubindu-I protecția, eu sugeam din misterul acestei ființe, gârbovite și înfiorătoare, care părea a nu avea locul printre muritori, împotrivindu-mă a mă dezmeticii din starea de euforie care mă cuprindea. Puteai să mă pălmuiești, să mă legi, să mă sugrumi; îmi era bine orice mi-ai fi făcut. Te-aș fi venerat ca pe un zeu care mă pedepsește pentru păcatele altora sau ca pe o zeiță invidioasă pe propria-mi frumusețe nepieritoare. Îi strângeam mijlocul ca mamei, înalte atunci când ești mic, iar capul mi se pierdea printre pletele-I negre bătute pe spate de vântul care se întețea. Îmi era totuna. Printre pletele sale străbătea mirosul de ploaie iar asta mă purta în visare.