A fost odată ca niciodată o mare sferă care nu era nici chiar mare, nici chiar sferă. Și se găsea în centrul pământului. Nu chiar în centru, evident.
(Nu-chiar-)Sfera asta era populată cu peste un om. Care nu era chiar om și cu atât mai mult nu era peste. Totuși, cât era el, nu putea vedea exact cât de mare sau cât de mică este sfera în care se afla. Nu știa nici dacă era vorba despre o sferă sau despre o nu-chiar-sferă, așa că aștepta răbdător să vadă cum se manifesta Obiectul în diferite condiții. În condiții de așteptare, Obiectul se purta ca o nu-chiar-sferă nu-chiar-mare, dar în condiții de așteptare...aici treaba se complica...dădea clare semne de sferă mare. Pentru (nu-chiar-)om ăsta era un semn de îngrijorare: pentru că dăca dădea semne de nu-chiar-sferă și de sferă, putea fi un hibrid cu proprietăți cu totul și cu totul necunoscute. Nu că ar fi cunoscut proprietățile unei (nu-chiar-) sfere în general. Gânditor, își nota în carnețelul lui de nu-chiar-date, care mai þinea și rol de jurnal. (Nu-chiar-) omul nu chiar știa să scrie, dar să nu ne complicam cu detalii... Într-una din diviziunile temporale specifice (nu-chiar-) sferei, pe care le vom numi convențional zile, cu mențiunea că nu erau neaparat zile, a hotărât să se sature să încerce să înțeleagă spațiul în care se află. Așa că s-a orientat de la observarea Obiectului la înțelegerea propriei condiții.
"Zilnic" se plimba, uneori uitând să mănânce și, mai mult, uitând că nu avea nevoie să mănânce. În timpul plimbărilor, urmărea atent cum se i se lărgește spațiul: pe masură ce înainta, acesta devenea tot mai infinit. Continua expansiune a Obiectului era lipsită de creativitate, căci toate fragmentele de lume nou-creată erau inspirate din cele deja existente. Obiectul părea îngrozitor de bătrân și de ramolit. (Nu-chiar-) omul resimțea această monotonie ca un nepot nevoit să asculte de o mie de ori aceeași poveste spusă cu aceleași cuvinte de același bunic.
Trecură foarte multe "zile" în care, exasperat, studiase fiecare fragment de lume nouă, identic cu fragmentul de lume din care plecase. Tot mergând, într-una din "zile", văzu că îi apare în față un fragment mult mai întins decât cele de până atunci...La capătul acestuia era un zid convex de sticlă. Privi pentru prima dată în jos și văzu că "pământul" din interiorul Obiectului era o mochetă gri. Se lumină mai totul in jur- (Nu-chiar-) sfera se hotărâ să își dezvăluie în sfârșit secretele. (Nu-chiar-) omul se văzu cuprins între un clopot de sticlă densă și o mochetă gri. Prin sticla aproape opacă putea vedea niște luminițe, pe care le asocia cu existența ființelor extra-(nu-chiar-)sferice.
Mult timp după această descoperire completă a universului său, (Nu-chiar-) Omul a fost într-un soc teribil. Nu știa exact de ce nu este într-un fag cu aceleași calități. Poate pentru că în jumătatea lui de (nu-chiar-) sferă de sticlă densă nu exista nimic în afară de o mochetă gri întinsă pe jos, separându-l de cealaltă jumătate. De a cărui existență nu știa. Stând atâta într-un soc teribil, se hotarâ să și coboare din el. Să își găsească altceva de făcut. Își aminti că din când în când (nu-chiar-) sfera se zguduia din toate (nu-chiar-) cercurile care o alcătuiau. Fiecare "seism" era însoțit de ceva zgomote. Toate aceste zguduiri ale Obiectului nu îl afectau cu nimic, din punct de vedere fizic. Doar simțea când (nu-chiar-)sfera (se cu)tremura. Observă că toate momentele esențiale din viața lui erau legate direct de aceste seisme: teoria despre (nu-chiar-) sferă, hotărârea de a se sătura de cercetarea sferei, plecarea în plimbarea care avea să îl conducă spre această realitate nouă pentru el...Tocmai înainte de aceste gânduri mai simți un (cu)tremur.

*** Nota nu chiar stiintifică, dar poate relativ semi-explicativă care i-ar putea răspunde la toate întrebările, dar pe care, evident, nu o va citi: Obiectul, despre care știm sigur că era o bilă, fusese dat unui copil de peste trei ani care ciocănea din când în când în ea. Ori de câte ori ciocănea copilul, (nu-chiar-)omului îi veneau idei noi.

***
O dată coborât din socul teribil, (nu-chiar-)omul începu să aștepte (cu) tremurele care îl inspirau, sperând că până într-un final va reuși să își răspundă la toate întrebarile.
Mai așteaptă și azi, dar nu îl mai urmărim. Este monoton să privești un (nu-chiar-)om într-o (nu-chiar-)sferă, încercând să își descopere lumea.