M-am trezit la 5 gândindu-mă la tine gândindu-te la mine. Îți păream frumoasă uneori, alteori înfiorător de urâtă. Îți păream naivă uneori, alteori atotcunoscătoare. Îți păream deșteaptă uneori, chiar făceai un efort să-mi înțelegi ideile, cuvintele; alteori ... infinit de proastă. Îți păream atât de iubită uneori. Prietenii tăi, prietenii mei, până și oamenii necunoscuți, până și trecătorii de pe stradă, și copiii de-o șchioapă, și bătrânii zbârciți, toți îți părea că mă iubesc. Toți voiau să rupă o părticică din mine și să o ducă acasă; îți era atât de frică că vei rămâne fără nimic de dus în propria-ți casă. Alteori îți păream atât de singură, încât îți părea că doar țigara îmi ține companie, îmi vorbește cu glasul subțire de fum, îmi împarte aerul boem de cafenea franțuzească. Uneori îți păream atât de mică, încât aveai senzația că dacă mă ghemuiesc mă poți pune în buzunar și mă poți lua cu tine peste tot. Alteori imensitatea mea te speria, te îneca, te acapara. Aveai senzația că te scufunzi în îmbrățișarea mea infinită, că te rătăcești în jurul gurii mele, că te pierzi în neantul dintre coapse-mi. Îți păream copilă uneori, alteori atât de femeie. Îți păream ușoară uneori, alteori greutatea mea te strivea. Îți păream hotărâtă uneori, alteori indecisă.
„Și tu ești ca mine”, mi-ai spus atunci.