agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-03 | |
Fiecare om își are povestea lui, una proprie care îi argumentează existența. Unele sunt într-adevăr banale, în așa fel fiindu-le și viața, amorțită, puțin deasupra animalicului, fără meritul de a fi trăită. Unele însă sunt într-atât de captivante și de palpitante încât au puterea de a schimba mentalitatea unor generații întregi. Istoria civilizației umane este plină de asemenea povești. Acest prezent este urmarea lor. Dar ceea ce se știe, ceea ce este memorat în cărțile de istorie, în mituri sau în simplele povești ce trec drept fantastice, este doar o infimă parte din ceea ce a fost martor doar dumnezeu. Aș vrea să fiu dumnezeu tocmai din acest motiv: pentru a cunoaște povestea universală, la care contribuim fiecare dintre noi; în această manieră aș conștientiza pe deplin că orice vorbă are o semnificație, indiferent de cine este rostită, că fiecare dintre noi este un erou indiferent cât de ticălos este considerat de semenii lui. Raportat la un alt timp, acela al lui dumnezeu, ar avea un sens și viața mea și nu aș mai fi așa de îngrețoșat de mediocrul meu. Pentru el sunt important, și chiar dacă pe mormântul în care îmi va fi captiv trupul nu va fi nici un monument iar numele meu nu va fi ținut minte de nimeni, cel care va fi considerat erou va ajunge să poarte laurii victoriei tocmai datorită mie, datorită vieții mele care l-a influențat pe cineva apropiat mie, care a influențat la rândul lui pe altcineva apropiat lui, care la rândul lui a influențat pe altcineva, și tot așa până ce din toate aceste legături invizibile cineva s-a ridicat din mizerie tocmai pentru a o îndepărta.
Dar nu sunt dumnezeu; sunt doar un om, și ca oricare alt om raportez lumea la propriul meu ego și o judec după bunul meu plac. Niciodată nu am înțeles – și nici nu cred că voi reuși vreodată să înțeleg – de ce se agață omul cu atâta disperare de viața și îi este frică de moarte, când de fapt aceasta ar putea fi singura salvare din mizeria destinului nefericit pe care și l-au făurit unii. Nu pot specula pe tema a ceea îl așteaptă pe om după ce va muri sau dacă cu adevărat existența lui își are o continuitate din acel punct înainte într-o manieră care scapă capacității mele de înțelegere; au făcut-o mulți alții înainte și poate că printre toate variantele prezentate, fiecare dintre ele cu pretenția de a fi veridică, una chiar este adevărată. Indiferent de care ar fi aceasta, afirm cu convingere că mie nu mi-e frică de moarte. Mi se pare chiar o recompensă pentru toate neajunsurile suportate în această lume imperfectă. Nu contează că mă voi dizolva în neant sau că voi ajunge în alte dimensiuni de existență. Este prea obositoare viața pe acest pământ, astfel că certitudinea unui sfârșit devine o binecuvântare. Îmi place să mă plimb solitar pe timp de noapte, printre blocuri cu ferestre luminate din interior, să aud din treacăt zgomotele casnice ce penetrează liniștea acelei ore și se lovesc de timpanele mele surescitate. Mi-ar place ca istoria fiecărui om să-mi devină accesibilă, izuri de viața străină îmi stârnesc melancolii metafizice, astfel că deseori cine trece pe lângă mine în acele clipe vede un om bolnăvicios cu ochii înlăcrimați și pleacă mai departe cu impresia că tocmai am pierdut definitiv pe cineva drag mie. Da, am pierdut, l-am pierdut tocmai pe acela sau pe aceea care pentru un foarte scurt timp mi-a oferit ocazia să mă văd prin ochi străini, și sunt trist pentru că retina lor nu mă recunoaște. Câte vieți, câte dorințe, câte aspirații, câte concepții, câte întâmplări nu-mi sunt accesibile... Sunt captiv acestui trup și obligat să-mi restrâng percepția doar la cât este el capabil să perceapă. Un singur trai nu-mi mai este îndestulător. Vreau totul și știu că voi deveni victima acestei dorințe nesăbuite. * Mergeam către casă și pentru câteva clipe m-am concentrat asupra prezentului. Mergeam cu privirea îndreptată spre asfalt și am început să-l privesc cu adevărat; vedeam crăpăturile lui, culoarea, pietricelele și toate celălalte gunoaie și obiecte de pe el, vedeam picioarele mele, papucii maronii, pantalonii gri, o parte din tricoul negru, brațele pe care le legănam pe lângă mine. Îmi vedeam picioarele pășind și am avut puternica credința că nu eu, cel care priveam comanda trupul a cărui membre îmi erau vizibile, ci altcineva, un personaj cu care conviețuiesc fără însă a-l cunoaște, la fel cum nici el nu mă cunoaște pe mine. Mi-am spus să mă opresc și nu m-am oprit, mi-am comandat să ridic o mână și nu mi-am ridicat-o; continuam să merg, indiferent la poruncile mele. Apoi... Apoi o puternica lumină albă ce-mi rănea ochii. Mă simțeam greu, trupul îmi era strivit de o povară nevăzută; nu-mi puteam recăpăta verticalitatea în ciuda eforturilor mele disperate. Voci stridente îmi congestionau creierul, zgârâindu-l parcă. Nu le percepeam ca pe ceva venit din afara mea, ci le credeam elucubrații ale creierul meu amorțit. Nu știam ce se întâmplă. În mintea mea cât și în jurul meu era un haos ce mă înspăimânta. Mi-am dat apoi seama că vocile erau din apropierea mea și îmi erau adresate mie. - Liniștește-te, auzeam în stânga mea, nu te mai zbate că îți sfâșii vena cu acul din ea. Cum să mă liniștesc când totul în jurul meu îmi pare mocirlos, fără nici o stabilitate? Să fie ea în locul meu și atunci mi-ar înțelege zbuciumul fizic, oricum mult mai atenuat decât cel din interiorul meu. Dar nu era în locul meu, și încet îmi dădeam seama că îmi poruncise spre binele meu. M-am liniștit, nu mă mai zbăteam, însă creierul îmi clocotea în continuare, simțeam dureros acel haos infernal din care se răsfrângeau în conștient frânturi de amintiri. Mergeam către casă... Senzația acea bizară că nu mai eram stăpânul trupului meu, nu una reconfortantă așa cum îmi imaginam deseori, obosit de povara cărnii... Chipuri schimonosite ce mă priveau cu ură sinceră... Mai mult de atâta îmi rămânea în continuare străin. Ce se întâmplase? * Așa începe totul: cu o călătorie, un fel de pelerinaj, fără ca acesta să fie neapărat către locuri sfinte; o călătorie definitivă, fără drum de întoarcere la confortul lăsat în urmă. Alteori, mai sadic, trebuie ca cineva apropiat să moară sau să treacă printr-o experiență tragică pentru ca acel început să survină. Fără el, condiția de om, oricât de superioară ar părea ea majorității, este doar o batjocură a naturii. Pentru mine începutul a fost cât se poate de drastic: cu moartea bizară a fratelui meu, plecat de acasă de multă vreme în căutarea unei vieți mai bune. L-am întrebat odată, în una din puținele lui vizite pe care ni le mai făcea dacă a dat peste acel trai mai bun. -Nu, mi-a răspuns el sec, fără a-și da silința să mă lămurească în această privință. Nu am fost vreodată apropiați, așa că am trecut cu ușurință peste acest eveniment, așa cum am trecut și peste vestea morții lui. Sunt oare inuman? Îi vedeam pe toți distruși, însă moartea căpătase deja un alt înțeles în mintea mea, astfel că nu le împărtășeam durerea. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate