Era blondă, minionă, cu tocuri de zece centimetrii și fustiță de cincisprezece. Fața delicată ca un boboc de trandafir, transfigurată de o bucurie lăuntrică o făcea să pară o copilă. Doar că nu era deloc. Ba dimpotrivă. Era trecută de pragul celor treizeci de primăveri, ducea multă istorie tristă în spate, însă își păstra optimismul. Deși… n-ar fi trebuit. Din atâta optimism avusese mult prea multă încredere în semeni. Se lăsase păcălită de tot felul de inși și cedase ce avea ea mai de preț – frumusețea. Ingrați ce promiteau sentimente îi călcau apoi sufletul după ce se înfruptau din trupul ei. Și apoi, mârlanii, își trâmbițau victoriile și ușoarele căi de a o obține. Era o rețetă facilă care o transformase într-o pradă pentru orice golănaș ce respecta regulile jocului ce cu inocență continua să-l impună ea – promite-i iubire și-o vei avea.
- … Fii gata, du-teee! Calc-ooo!!!
- Te-am făcut fraiere!
- Dă-i bătaie frățioare. Te face gagiu…
- Þine-te că îi dau gaz. Acum decolăm! 150… 170… 200!
"Ooooooooooooof, viața mea..." - urla Costi Ioniță și Adrian Minune în sistemul audio performant dat aproape la maxim. Geamurile limuzinei vibrau să se spargă.
N-aveau nici unul mai mult de douăzeci și cinci de ani. Adrenalina curgea prin ei valuri, valuri. Fata, pe mijlocul banchetei din spate, se făcuse mică, mică de tot. Îi era frică, însă nu putea rezista să nu privească prin parbriz cum limuzina alerga pe asfalt. Era încântată nu de viteză, ci de trăirile celor doi băieți din față. Mai ales de cele ale șoferului, prietenul ei. Dacă era el fericit, ea era și mai fericită. Îi vedea spatele și ceafa încordată, palpitând în ritmul mașinii ce alerga nebunește. De-abia se abținea să ne se întindă și să nu-l mângâie, să-i treacă mâna prin părul de la spate, tuns perie. Iradia de fericire. Îl iubea! El era, trebuia să fie, alesul! După atâtea câte a pătimit, în sfârșit îl găsise. Își simțea inima într-atât de plină încât o durea teribil gândul că au mai fost alții, toți cei dinaintea lui, în viața ei. Acum ar fi vrut să fi avut puterea să se fi păstrat pentru el, să fi fost el primul… Dar parcă… și pentru absolut toți ceilalți dinaintea lui tot așa, și tot atât de puternic, simțise. Dar nu! El era, trebuia să fie, alesul!
- Asta e! Merțanu’ tot Merțan. Number one.
Copii inconștienți. Primii și ultimii, alfa și omega de la începuturi și până astăzi. Tata procuror și mama patroană, el băiețaș pe tastatură – bani, femei, mașini, distracție. Nimeni și nimic nu conta. Dumnezeu nu exista, iar dacă exista ei erau.
- Semaforu’ pe roșu! Fii atent că agariciu’ vrea să ne depășească.
- Atenție! Taxiu’!!!
- Fut…
Mașina scumpă, evitând la limită taxiul după un dans drăcesc, se răsturna parcă într-un perpetum mobile. Într-un sfârșit se opri cu roatele în sus. Deasupra ei, în față, la motor, o scânteie declanșă o flăcăruie roșiatică. De după blocuri, luna apunea într-un nimb roșiatic. Eclipsând-o, flacăra creștea luminând cerul.
Nici unul dintre cei trei nu avea pusă centura de siguranță. Fata, căzută pe plafon, într-o poziție ciudată, privea în ochii goliți de viață ai prietenului său. Capul inert al iubitului, aninat doar în pielea gâtului, executa un mic balans stânga – dreapta, independent de corp. Băiatul din dreapta, și de durere, dar și mai ales după ce observase începutul de incendiu al mașinii urla animalic – prea lovit să se poată salva și încă deplin conștient era îngrozit de sfârșitul ce-l aștepta. "Oooooooooooof, viața mea..." continua să se facă auzit, cdplayerul și difuzoarele având parte de unul din acele inexplicabile miracole când ceva scapă neatins din cele mai teribile șocuri.
Pe fată n-o durea nimic, o supăra doar țipetele disperate ale băiatului din față. Privea cât de liniștită era figura prietenului său, nici nu apucase să se sperie. Seninătatea lui o liniștea și pe ea. Încet, încet, mai întâi auzul, apoi și văzul i se estompau. Mai apucă să arunce o privire pe fereastra spartă și să vadă pe cerul înstelat o stea căzătoare. Viața ei. Cu gândul acesta o lacrimă îi alunecă încet pe obrazul curat.