ILINCA

„…Ilinca mirosea ca iarba după ploaie. Am urcat dealul și ne-am sărutat, și vântul ne învăluia cu înduioșată privire. Stejarul ne știa din copilărie, ne cheama la umbra lui, acolo unde iarba era de mătase. Ne-am sărutat a doua oară și am urcat dealul, și iar ne-am sărutat. Vântul ne scutura vorbele și gândurile și privirile, și am sărutat-o pe Ilinca, și a tresărit pământul, și se rotea pădurea și venea spre noi, și se depărta și iar venea spre noi, și se rotea văzduhul, și satul se rotea, și eu o sărutam pe Ilinca… Se tulbura și se înălța peste mine părul ei și Ilinca mirosea ca iarba după ploaie. Zburam pe vârfurile ierbii și ne țineam de cer ca de umbrelă, și satul se rotea și drumul se ridica în picioare. Mă limpezeam în ochii ei și simțeam iarba și ploaia din ea și mângâierea din părul ei, și eu o sărutam pe Ilinca… Și Ilinca râdea, o auzeam cum râde, râdea cu ochii de văzduh, râdea ca un ecou de oglindă. Am urcat apoi dealul, tot mai sus, și ne-am apropiat de Cer… Ilinca mirosea ca văzduhul după ploaie, și văzduhul se aduna în noi, cu nori cu tot, cu pletele cerului cu tot, cu soare cu tot, cu Dumnezeu cu tot…
Dumnezeu ne mângâia pe suflete… Nu ne-am oprit, am urcat mai sus, tot mai sus, spre seară, și am atins stele și lună, și luceferi, și am luat lumină pentru amândoi. Călcam pe frunze și pe cântece de păsări și ne-am rătăcit printre norii argintii. Și ne-am sărutat... Ploua mărunt, n-am știut că plouă deasupra norilor și că deasupra lor ajung îndrăgostiții…Ne-am răsucit prin iarbă și Ilinca mirosea ca iarba după ploaie. Picăturile cădeau calde peste frunze și peste noi și peste tot. Ne-am ascuns la rădăcina stejarului și la adăpostul cerului am sărutat-o pe Ilinca, udă. Ilinca mirosea ca iarba după ploaie...
Și a fost să fie până la capăt, și trupurile noastre s-au mistuit în petale de flăcări și s-au descătușat și a fost să fie până la sfârșit. Ilinca îmbobocea și petalele ei fragede se așezau peste mine și miroseau ca sămânța crudă și ca iarba. Și petalele creșteau și mă îmbrățișau și era să fie iarăși până la capăt, și a fost până la capăt și dincolo de capăt și peste capul nostru a fost și peste noi și peste Dumnezeu… A fost să fie îmbrățișarea noastră, și a fost să fie mai mult și mai mult, și mai mult decât a fost la început…
Și, Doamne, unde ai ascuns lumea de n-a fost cu noi să vadă cum ne-am luat de mână cu stelele și cum îngerii ne-au atins genunchii. Ilinca se privea goală și plângea. Mai plângi, i-am spus, plângi, și ea plângea, pe urmă s-a oprit, a întors capul și m-a îmbrățișat. Am trecut amândoi cărarea, ne-am uitat cum tremurau pomii și ne-am întors în cărare și mergeam prin iarbă. Pe urmă n-am mai văzut-o…
- Hai odată, nu mai zăbovi ca noaptea pe uliță ! Suie-te în pat până nu-mi ies din fire, ștrengarule ! Era mama și încuia ușa. M-am dezbrăcat și m-am uitat la mine. Pe urmă m-am dus la fereastră și m-am uitat afară. „Taci !” mi-am spus. Și vântul a plecat și s-a întors și m-a sărutat și a plecat. Și m-am îmbătat cu miros de Ilinca…
Mama îmi spunea în copilărie că întunericul vine din fundul pământului, că strigă tot timpul și că urlă în ferestrele cimitirelor, că se împrăștie în ziduri și se liniștește abia spre toiul nopților. Ziua, întunericul se ascunde în bârlogul urșilor, în vizuina bursucilor, în rădăcinile copacilor și în sufletele oamenilor necăjiți. Numai că nopțile mele nu semănau cu-ale mamei. Nopțile mele de adolescent erau mereu luminoase, strălucitoare, orbitor de strălucitoare. Fiecare noapte purta un nume, avea numele ei, o strigam pe numele ei, îi știam drumul și adăpostul. Și nopțile mele nu dormeau, și nopțile mele nu erau negre, și nopțile mele nu se chemau nopți… Erau albe, cu voal și maramă, și nopțile mele se strigau cu nume de fată. Nopțile mele visau…Își destăinuiau visele… Nopțile mele îmi purtau cu ele gândul, și mă chemau cu numele lor, primăvăratec. Și nopțile mele miroseau ca iarba după ploaie.
Ilinca era în sufletul meu stăpână, era cana cu apă din care-mi potoleam setea, pragul casei și așternutul patului meu. M-aș fi învelit pe vecie cu Ilinca și aș fi stat slugă pururi lângă sărutul ei. Eram prea tânăr, spunea mama, eram copilul ei, și eram mereu copilul ei și ea era mama mea și era mereu minunată. Nu puteam să-i frâng inima, nu puteam să-i rup sufletul, să-i calc vorbele, eram sfios și ascultător, și așa se cuvenea să fiu. Ilinca parcă se strecura tot mai mult între noi ca o lumină ce întretăia strălucirea mamei, și strălucirea amândurora trecea prin mine și se înființa în Cer și eu, alături, așteptam semnalul de plecare, acea rupere nemiloasă dintre mamă și fiu ce era pe cale a se produce cu îngăduirea lui Dumnezeu. O despărțire ușoară la prima vedere, însă numai cine a trăit-o poate să știe cât este de răscolitoare.
Când se mai potolise șirul frământărilor mele de adolescent, într-o altă dimineață, am zărit-o iarăși pe Ilinca pe uliță. O singură privire mi-a fost de-ajuns să-i simt răsuflarea. M-am dus spre ea, călcându-mi umbra ce se lungea spre poartă. Dădea din cap și-l răsturna pe spate, lăsând părul galben să-i cuprindă coapsele. M-a privit, apoi a mers mai departe și iar m-a privit, și mi-a fost de-ajunsă privirea ei să-mi sporească răsuflarea și strălucirea din ochi.
- Azi avem o grămadă de treabă ! Mergem la fân în poiană, să dăm la animale și să mergem ! Glasul mamei nu m-a stânjenit niciodată, nu l-am simțit nepotrivit niciodată, nici chiar acum când pașii mei călcau pe umbră, și când umbra mea se lungea pe uliță după Ilinca.
A doua zi era sărbătoare, se mergea la horă, se aduna satul, atunci munceam mai cu spor, să treacă timpul mai repede, să vină seara mai repede, să fiu mai repede lângă Ilinca. Gândul că eram prea mic pentru ea mă sugruma. Teama că un altul i-ar putea fura inima mă sfâșia. Vorbeam cu Dumnezeu seară de seară și-L imploram să o păzească pe Ilinca de ochii flăcăilor, să fie numai a mea. Mă uitam spre icoană și mi se părea că „Sfântul Gheorghe” îmi arată cu hotărâre sulița înfiptă în pământ și-mi promite că Ilinca va fi numai a mea. Numai după ce priveam îndeajuns icoana aceea, numai atunci puteam ațipi oarecum liniștit…”

Borta buclucașă
sau „Clopotarul de vreme rea”

Bisericeasca față nu mânca niciodată din farfurie. La fiecare pomană, după ce termina slujba, spunea mereu aceeași poveste: demult, cineva, nu se știe din ce motiv, ar fi vrut să-l otrăvească la o pomană. Nu se dădeau amănunte pentru că nu se cădea să afle enoriașii toate secretele lui. Dar, iată că Dumnezeu mai avea încă nevoie de strădania lui…
Prin sat, însă, se auzise o altă poveste. Ne-o spusese un alt popă care știa bine casa părintelui. La o nuntă m-am dus și eu după tata și m-am așezat pe dulapul întins în curte. Am auzit povestea, ciulindu-mi urechile la vorbele nuntașilor. Mai târziu am aflat că omul care povestea era popă într-o altă parohie de lângă Odobești.
Se spunea despre părintele cu pricina că îl tot măcina o bănuială asupra preotesei, care se întâlnea uneori cu un enoriaș, chiar în casa lui, taman atunci când slujba era în toi la biserică, unde se ruga pentru iertarea păcatelor ! Până, într-o zi de mare sărbătoare, când „eroul” nostru a fost chemat la hramul unei biserici din altă parohie, unde erau așteptați și alți preoți să slujească. Atunci, ar fi rămas părințelul nostru acasă, ascuns în pod, fără să știe preoteasa.
Și-a făcut din timp o bortă în bagdadie să poată vedea ce se întâmplă în casa lui. Coana preoteasă știa că biserica spre care plecase părintele era departe de gândul și temerea bărbatului, și că la zi de mare sărbătoare slujbele erau lungi, până spre seară. Dar popa cu pricina și-ar fi dorit să-l vadă pe neisprăvitul care-i atingea onoarea familiei ! În pod, nu se mai urcase nimeni de multă vreme. Pânzele de păianjen, croite cu grijă, l-au învăluit, prinzându-i-se obraznic în barba proaspăt pieptănată și aranjată pentru slujba cea mare. Se așeză pe niște țoale vechi, pe care, de obicei, sălășluiau nestingheriți șoarecii din podul casei. Acum, fugiseră care încotro, să se ascundă de părințel. Mișunau prin încheieturile întunecate, retrăgându-se spre streșina casei, să poată fugi din calea intrusului. Erau și ei nedumeriți la vederea sutanei popești, ce le strica deodată tihna și culcușul.
Preoteasa adusese oala cea mare și o așezase pe plită, după ce cărase vreo două găleți cu apă și dăduse foc în vatră. Apoi a aranjat lemne subțiri și uscate, să ardă focul mai bine. Poate că un altfel de foc ardea și mai tare în sufletul ei.
"Ce-o avea de gând să facă cu atâta apă fiartă ?" se minună părintele. "Te pomenești că o pregătește pentru mine, să mă opărească, în caz că o voi dibui în brațele păcătosului !" De afară, căldura pătrundea în pod prin crăpăturile scândurilor uscate. Casa era veche, o cumpăraseră de la un popă mutat în altă parohie. Fusese acoperită cu șindrilă. A dat-o jos și a pus tablă. Acum regreta. Tabla se încălzea în mijlocul zilei de se puteau coace cozonacii. Acum însă se cocea părintele. Dar nici o suferință nu-l putea doborî, trebuia să se dumirească odată cu cine trăiește în casă!
Preoteasa tânără, mult mai tânără decât părintele, se îngrijea și se aranja în fiecare zi. Era cucoana satului și nu putea trece pe uliță și să nu fie băgată în seamă. Femeile o priveau cu invidie și o bârfeau. "Iar și-a cumpărat rochie nouă !", cârcotea câte una, rezemată de stâlpul porții. "Și ce cârlionți și-a făcut! Unde s-o duce ? Se vede că iarăși a plecat părintele la vreo pomană mai îndepărtată, tăntălăul !"
Bărbații jinduiau după farmecele ei! Dar numai cu gândul, că de, nu se cuvenea să-i spurce casa părintelui, chiar dacă se gândeau uneori la nurii preotesei, care nu i-ar fi alungat din calea păcatului.
Podul, cu grinzile așezate de-a lungul și de-a latul, nu era un loc tocmai bun pentru oasele stătute ale părintelui. Înțepenise pe burtă, cu ochiul în gaura prin care trebuia să-și lămurească bănuielile ce-l tot frământau de multă vreme.
Într-un târziu, împricinata aduse ligheanul și-l așeză în mijlocul casei, încuie grijulie ușa pe dinăuntru și se dezbrăcă. Se spălă, mai întâi pe cap, apoi și prin locurile sfinte, se crăcănă în fața sobei, lăsând părul să-i curgă printre picioarele desfăcute, și prin fața ferestrei întunecate dintre ele. L-a pieptănat, trecându-l cu grijă prin fața dogorii tăciunilor aprinși. Își mângâia pulpele cărnoase și roșii. Pielea fină și rumenă ascundea mușchii până spre genunchii rotunzi și ispititori. Își aruncă părul lung peste umerii mici și peste spatele alb și ud. Acum se vedea și pielea ce curgea spre încheietura coapselor. Focul sclipea aruncând umbre și lumini multicolore peste priveliștea nebună. Sânii copți se umflau obraznici spre lumină. Un strop zburdalnic se încăpățână să se prelingă pe bărbie, alunecă pe gâtul lung rostogolindu-se spre trecătoarea dintre sânii tari ca piatra. Cuprins de plăcere și emoție, părintele slăbi dintro-dată făcându-se tot mai mic. Se pierdu cu fiecare clipă de extaz lovindu-se de tainele coapselor deschise. Se topi, pradă cuibului și căldurii lăuntrice.
Un cutremur mic scutură sânii, zburlind sfârcurile rubinii. Inima părintelui începu să bată mai tare. Nu se uitase niciodată atât de direct în universul ispitei. Nu se cuvenea să-i ceară cocoanei să i se arate așa cum o orânduise Domnul !
Căldura se ascundea prin locurile dosnice. Părintele simți învăluirea aburilor calzi și un fior nebun îi sfâșie trupul. Mișcările tandre ale preotesei se scăldau provocator în ochii popii, tulburându-l, iar sângele din vene se repezi spre inima păcatului. "Doamne, iartă-mă !" zise părintele cu gândul. "Enoriașii mei se roagă în biserică, și eu păcătuiesc în timpul liturghiei, aici, în podul casei, cuprins de pornirile diavolești. Doamne iartă-mă !" zise din nou, rezemându-și barba de grinda prăfuită. Căldura îl toropise și somnul pusese curând stăpânire pe trupul părintelui. Un vis frumos îl învălui purtându-l spre gaura podului. Se făcea că ajunsese lângă preoteasă, care îl privea cu duioșie, întinzându-i mâna albă, catifelată. Îi prinse barba în palme și-l apropie ușor. Îi descheie sutana preoțească și o așeză pe scaun. Cu o mișcare tandră îi dezgoli pieptul păros, îmbătrânit. Barba părintelui se înecase între sânii mari adulmecând ispita. Îl trase mai aproape și-l așeză, cuminte, pe o pânză albă ca neaua. Simți plăcerea împrăștiindu-se lichidă, prin fibrele întărite bărbătește. Femeia se mișca în ritm nebun. Gemetele lungi se repetau, accentuându-se obraznic.
Deodată, un țipăt înfundat strică somnul părintelui. Se trezi. Un șoricel fugi de lângă barba moale și mătăsoasă și se ascunse iute sub streașina întunecată. Gemetele nu încetaseră, răzbăteau, ascuțite, în timpanul popii. Își repezi privirea din nou acolo și văzu minunea. Preoteasa fierbea în clocote nebune, pătrunsă în marginea de stâncă a patului plin de taine. Sub ea, Ștefan Șchiopu, clopotarul de vreme rea și de ocazie al satului, rânjea plin de plăcere și extaz. Cămașa-i sleită de muncă și sudoare ardea sub trupurile înfierbântate. Prin mâinile-i vânjoase, curgea vigoarea umflată a venelor albăstrii.
“I-am dibuit” zise părintele. Un ghem de ură și răzbunare îi răscoli sufletul. Se ridică tinerește în picioare, gata să pornească lupta cu păcătoșii, să dea în vileag nenorocirea ! Dar, nenorocire, în clipa de elan a desprinderii dintre grinzile acoperișului, capul părintelui lovi cu putere podul nevinovat. Căzu peste grinzile bătrâne aruncat într-un abis necunoscut.
Și se trezi a doua oară, mai târziu, liniștit, nedumerit. Se uită prin borta buclucașă și o văzu pe preoteasă răsucind mestecăul în ceaunul cu mămăligă. Aburul mălaiului fiert se ridicase sus, la nasul părintelui. Era timpul de masă.

*
Și, de voie, de nevoie săracul părințel s-a coborât din pod, prin spatele casei, fără scară și fără ajutor. Preoteasa se și făcuse femeie cinstită, trebăluind de ziceai că-i cea mai gospodină femeie. Se apucase de măturat și de aranjat lucrurile, nu mai conta cât de mare era sărbătoarea din calendar! Când a încercat părintele să povestească ce a visat în podul casei, preoteasa l-a făcut nebun și i-a spus să nu cumva să spună în sat povești din astea închipuite, că aude Episcopia și-și pierde Parohia.
De atunci se tot ferea, că nu știa de unde i se putea trage beleaua. Ștefan Șchiopu nu lipsea nici el de la vreo pomană și părintele întreba întotdeauna unde sunt oalele cu sarmale și pilaf. Mergea și mânca direct din ele. Își spunea: "Nu se poate să otrăvească toată pomana și să omoare tot satul !"