Asculta cum bate vantul....privește cum crește iarba...simte cum arde soarele atunci când pe cer e doar luna luminând palid orașul mortuar...si respiră parfumul castanilor înfloriți.
Fată...castani...întuneric....
"Zboară flori de castani în jur și eu stau în adâncul întuneric, în iarbă, plângând...și bate vântul și florile cad...iar și iar...Și luna rânjește ironic. Și flori de castan valsează în jurul meu....iar și iar. Am părul camuflat în întuneric și se văd doar doi ochi mari, aproape negri, strălucind de atăta plâns. Și lacrimi curg nestingherite în apusul unui suflet în popas...și flori de castan alunecă pe fruntea-mi și cad...pe buze...pe gât...pe mâini....și sărut întunericul parfumat și sărut lacrimi fierbinti de nesomn...De ce nu ești? De ce nu ești?De ce pot săruta lumea și pe tine nu?"
Iubirea unei fete cu castani(i).... ascunsă și neștiută de nimeni în lumina difuză a lunii, protejată de castani și singură.... singură. Noapte....singurătate....răsărit. Ca un titan în armură aurie, soarele misterios își pune viziera pentru răsărit, melancolic, dulce și blajin. Văzduhul însângerat își schimbă rochia de mireasă cu o trenă violacee, somptuoasă. Vântul suflă ușor, mai mult respiră, se joacă cu florile de castan precum un tată cu ficele sale. Florile de castan intră în joc și dansează....iar și iar. Fata... în același loc protejată de castani...încă mai stă întinsă pe iarbă. Noaptea a trecut peste ea și ea abia dacă a remarcat....Întinsă în roua dimineții, în iarba proaspătă, verde și crudă, ea, meditează asiduu asupra propriei sale existențe.
"Stau și întreb castanii ce caut eu aici... pierdută în frunzișul lor.... în florile lor... care-mi acoperă aproape tot corpul... și stau și mă întreb de ce oare mai aștept o persoană care nu va veni pentru simplul motiv că habar n-are că eu aștept.... și că eu sper...Stau...aștept și sper. Și încă El nu știe... și poate nici nu va știi....că eu...Că eu iubesc și sper... sufăr și plâng... eu gândesc, eu respir, eu exist. Poate e vina mea că nu știe că nu am vrut să-i spun...
"Eu te-am iubit doar din priviri,
M-ai cucerit din amintiri,
Eu te iubesc și tu nu știi
Poate-ai s-o afli într-o zi"
Fata se ridică într-un perpetuum mobile al rochiei negre pe care o purta...doliu...bunica....tristețe până la disperare...și lacrimi până la sânge. Se întoarse în casa goală care până de curând purta numele de "acasă", dar care acum era doar o simplă casă... tristă și neagră.... goală și tristă.
Urcă încet scările spre camera ei... simțea liniștea... apăsătoare... rece. În jurul ei doar vid...Luă un caiet gol de pe masă... și începu sa scrie..."Sunt abur, neant... sunt abstract." se opri întoarse capul speriată...crezuse că îi aude chemarea...clipi...respiră...era calmă... totul era bine...doar i se păruse.
"Nu s-a întâmplat nimic... mi s-a părut... fantasmagoriile astea...off....innebunesc." Lăsă pixul din mână... se ridică de la birou și iesi pe balcon... respira tăcută... parfumul floral primăvăratic. Privea înspre orizontul infinit....și aștepta...simțea, venea cineva. Își coborî privirea în planul apropiat... salcii....salcâmi... castani...în floare...trandafiri, lămâiță, narcise, miozot, iasomie...toate florile pământului erau acolo. Își mută privirea spre poartă... călcă poteca din priviri... apăsă fictiv pe clanță. Și... minune! Poarta chiar se deschise. În poartă era... el..."E... "
Și da era el....venea tremurător...călca cu grijă de parcă nu ar fi mers pe iarbă ci pe covoare persane...călca atent...și venea cu capul în pământ, gânditor, stresat, controversat, contorsionat. Tremurând... agitat... crezându-se nevăzut, neobservat, invizibil. Venea încet, încercând să amâne momentul adevărului.
Ea era palidă, fierbinte... amețită... bolnavă... El era la fel... El bătu la ușă. Ea coborî moleșită de căldură. Răspunse. Era el... ea deja știa. Spuse un "Vin imediat..." sfârșit, încet, imperceptibil. "De ce bat la ușă? oricum nu-mi poate răspunde nimeni"zise el așezându-se în fața ușii.
Ea ieși grabită mai mult moartă decât vie. Vroia să-i sară în brațe dar se opri înghețată auzindu-l spunând "Ce caut eu aici? Oare încă nu am reușit să trec peste asta? De ce nu pot înțelege... ea e moartă... moartă... nu o voi mai vedea niciodată... niciodată... și totuși îi simt prezența... aici, lângă mine. Te iubesc.... și nici n-am apucat să-ți spun..."
Tremurând, ea își dădu repede seama ce se întâmplase, acum îi era clar de ce putuse să intre în casă fără chei, de ce lumea nu o privea când trecea pe lângă ei, de ce el nu știa că ea îl iubește. Dar... și el o iubea...Dacă n-ar fi fost incendiul... bunica ei ar mai fi fost în viață... și ea la fel...
Izbucni în lacrimi... el era în fața ei atât de aproape și totuși atât de departe... îl iubea... o iubea... și nu puteau fi împreună... se aplecă deasupra lui... îi simțea respirația... dar el nu o vedea... se apropie și mai mult... îl sărută... el tremură... îi ardea tot corpul și în același timp era cutremurat de frisoane...
"Tu?"... răspunsul... "eu!"... neauzit...dar știut... un sărut în moarte... ajunseră sub castani... "Aici m-am îndrăgostit de tine!" zise el zâmbind... ea îl mai sărută o dată... și florile de castan... iar și iar... ea dădu drumul unei foi... el prinse foaia... citi ... "Sunt abur, neant... sunt abstract...dar te iubesc!"... îl iubea și florile de castan cădeau... iar și iar...