[...]Se trezi amorțită. Își întinse membrele și porni spre baie. Observă că nu mai avea pastă de dinți , dar nimic altceva. Se îmbrăcă , bău puțin suc de portocale dintr-o cană fără toartă și apucă în viteză cheile. Îmbrăcă paltonul închizând, în urma ei, ușa. Intră în mașină, dădu drumul la radio și porni. Șoseaua aglomerată, ca în fiecare dimineață, dădea startul unei rutine zilnice. La radio se anunță vreme frumoasă. Nu fu așa. La întoarcere, ștergătoarele au funcționat continuu. Avusese o zi grea la munca și se gândi că cel mai bun lucru ar fi să se culce.
Parcă mașina pe alee. Se indreptă spre usă, dar când să deschidă ușa își aduse aminte că a uitat să verifice cutia poștală. Se întoarse, băgă, nepăsătoare, mâna în cutie, iar degetele sale atinseră ceva. Scoate plicul, îl întoarce pe o parte și pe alta, dar nu văzu decât adresa ei. Scrisoarea nu avea “expeditorul” trecut. Desfăcu curioasă plicul și găsi o foaie alba împăturită în trei. Pe mijloc scria:
“Vin. Gara Veche, peronul 2, ora 17:06, iunie, 3.”
Semnat: “Siccus”.
O moleșeală o cuprinse din cap până în picioare. Era în al noualea cer. Trecuseră trei luni de când era plecat, dar Annei i se părura trei ani. Știa că în noaptea asta nu va putea dormi și până mâine după-amiaza nu va putea mânca nimic. Era cuprinsă de o fericire nemaiîntalnită. Nu știa ce să facă. Începu să țipe și să sară în sus de bucurie. Era cu adevărat vreme frumoasă.
Intră degrabă înăuntru și începu să pregătească casa pentru oaspetele mult așteptat. Avea multe planuri: să pregătească ceva deosebit pentru cină, să facă curațenie, să se înfrumusețeze, totul pentru a-l face pe Siccus să se simtă cât mai bine la întoarcerea în țară.
Munci cu spor toată ziua. Nu simți oboseala. Se făcu seară și treaba era aproape gata. Era acum în sufragerie și ștergea praful de pe șemineu. O furase puțin somnul și se așeză greu pe canapea. Stătea tolănită, cu capul rezemat și se juca cu pămătuful din mână. Melancolia puse stăpânire pe ea. Se uita în gol având pe fața-i frumoasă un zâmbet stupid, de neclintit. Își aducea aminte de zilele calde de vară când ploua torențial și toate vietățile își căutau adăpost, iar ei, indiferenți de cele ce se întâmplau în jurul lor, alergau nebun prin pădurile de la marginea orașului, se trânteau în noroiul bogat și ținându-se de mână, priveau cerul lăcrimând. Se sprijineau apoi de un stejar falnic, singuratic, așteptând adormiți să răsară triumfător curcubeul. Adormi cu surâsul împietrit pe fața-i albă.
Se trezi târziu a doua zi de dimineață, supărată într-un fel că a adormit pe canapea. Se uită la ceas și se enervă puternic pentru că întârziase deja la serviciu. Se îmbrăcă.în grabă, dar nu găsea cheile. Căuta disperată prin toată casa, aruncând în sus cu perne și haine, mutând vaze și carți, dar nici chip să le găsească. Nervoasă, hotarî să ia autobuzul fiind conștientă că îi va lua mai mult timp pentru a ajunge la munca. Alergând spre ușa de la intrare auzi vocea radioului din bucătărie ce anunța un accident pe strada Viselor fiind implicat un autobuz numărul cinci, cel pe care trebuia să-l ia Anna. Se simțea un vulcan ce putea erupe oricând. Făcu stânga împrejur pornind să caute iar cheile. Se opri numaidecât căci cordonul paltonului se agăță de cheile din ușă. Fericită, dar și mânioasă pe neatenția ei, ieși trântind ușa și aruncându-se vioi în mașină. Programul zilnic meteo anunța la radio o vreme instabilă. Nici nu termină crainicul de spus prognoza, căci primele picături de ploaie căzură pe parbrizul autoturismului.
Era o perioadă grea. Muncea mult și cu dăruire. Vroia mult promovarea promisă de șeful ei. Asta însemna un salariu mai mare și “o grămadă de timp liber’. Luând în considerare lipsa de punctualitate arătată în această dimineață, șansele ei scăzură semnificativ. “Pot să-mi iau de la asta.” Cuvintele ce le avea în minte în drum spre serviciu fură parțial adevărate. Promovarea îi fuse amânată cu încă un proiect obositor de două săptămâni. Stătea cu ambele mâini pe volan, cu ochii lipiți de parbriz și cu sufletul abătut, spânzurat de oglinda retrovizoare. Tresări puternic sub ploaia de claxoane supărate a celor din spate. Porni iar, pe sub umbra semaforului ce înțepa, parcă, cerul. Lăsă mașina în fața casei. Puse cheile pe masuța din hol și se lungi pe canapea.
Se trezi zăpăcită și parcă venită de pe altă planetă. Privi ceasul înfiorată. Era cinci fără cinci, iar gara era la un sfert de oră distanță. În ciuda așteptărilor, această zi de joi părea a fi o proiecție într-un alt univers. Străzile, tocite de câteva cauciucuri grăbite, arătau ca rezultatul unui genocid. Vântul era cel care le umplea dintr-un capăt în altul.
Sări entuziastă din mașina. Își consultă ceasul. “La fix.” Era nedumerită. Se uită în dreapta, în stânga, apoi și-n spate. Se apropie de marginea peronului și se uită în lungul căii ferate, în ambele sensuri. Nu se vedea, nu se auzea nimic. Nici vântul nu mai bătea.
Se așeză uimită pe o bancă. Era o liniște sufocantă. Simțea o greutate pe piept și parcă o împingea în scândurile de lemn. Oboseala își făcu prezența, iar ochii grei se întunecară îndată.
Ceața groasă inundă gara. Hotarî să plece acasă. “Ron!, Rooon!”. Apăru imediat. Îi prinse lesa și plecă. Un bleumarin albicios căzu peste tot orașul. Intră în casă. Făcu focul și se așeză pe fotoliul preferat. Ron sări în brațele ei și botul îi căzu pe labe. Anna luă în mână o ramă de argint. Cu capul rezemat în pumnul stâng, privea trist rama. În fața acestor flăcări, se împlineau trei ani.[...]