agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-02-11 | |
Dedulciri de coșmar în București
de Irimia Bălescu Vă puteți imagina ce am putut simți în acea după-amiază ruginie de toamnă, când am cobort din trenul personal în Gara de Nord, după atâtea ore de mers, plecat din inima Ardealului, din orașul M. Eram total dezarticulat, precum o papușă din lemn, legată în zgârciuri. Cum puteam sa fiu altfel după acea călătorie plină de peripeții care a culminat cu apariția în tren a capului de cerb, crescut, parcă, din bancheta cafenie din fața mea, și care nici măcar nu se clătina de atâta hurducăială. Nu vreau să vă încarc memoria inutil, dar la modul cel mai sincer vă mărturisesc faptul că evenimentele din tren și tot ce-mi putu păți pielea alergând, cu limba scoasă, după Lidia S., nu era altceva decât bomboana de pe colivă. Baiul era altul: picasem, la mustață, examenul de admitere la facultate. Era singura soluție de a ieși din hrubele ținutului Castelului de Apă - cum îmi place să spun, sper să-mi împărtășiți metafora, cu viziunea locurilor în care văzusem lumina pe fața pământului, ținut care tocmai fusese înghițit de apele viiturilor nemaivăzute și nemaiauzite. Credeți că eram în situația de a-mi lua lumea în cap? Nici vorbă, nu sunt până într-atâta de fricos. Până una alta, voiam să mă angajez în Capitală, cu toate că șansele erau peste închipuirea mea. Am cotcodăcit la ușa unui văr, dinspre mamă, șoferul directorului de la Opera Română, cărându-l după mine și pe Săndel, colegul din liceu, lovit de aceiași soartă: „Care-i șpilu, băi, alde Pulifrici, la țară vă pute!? Ne luă, văru-meu peste picior. Vreți în buricul țării, să vă mănânce câinii din traistă?! Lasă-mă să văd ce pot face, făcu spre mine. Sună-mă peste două săptămâni! Pa! Dar, fără belitul, ăsta!” și arătă către Săndel Covrig, care deja începuse să chelească. Vă închipuiți, am bănuiala, că băiatul stătea spânzurat de balustrada scării blocului, în așteptare! Avea niște ochi albaștri, rotunzi, care i se rostogoleau în cap, chiar și atunci când rămânea visător, ceea ce făcea ca fața să-i fie mereu surâzătoare. Am rămas să frec menta prin București,până la termenul scadent, vorba vine, iar pe Săndel Covrig îl abandonasem undeva, pe lângă Obor, într-un cămin de nefamiliști al I.O.R.-ului, josnicie pe care urma să nu mi-o iert niciodată. Văru-meu îmi găsise servici, în cele din urmă, unde altundeva decât la Operă, pe post de pompier. Cu Săndel m-am regăsit, mult mai târziu, prin anul III de facultate. Eram, cu ajutorul lui Dumnezeu, studenți: eu la Institutul de Pedagogie, în București, iar Săndel la Medicină, la Iași. Nu vă ascund că în dimineața aceea a reîntâlnirii, făcut zdrențe, abia ieșisem cu fața întreagă dintr-un început de „incendiu”, pus de niște balerine dezmățate vindecătoare, consacrate a răului meu din vintre, după care m-am apucat iar de băut. Arătam ca Americanul, atunci când l-am descoperit în stufărișul de pe malul Heleșteului din Zăpodia, după catastrofa aia aviatică. I-am cerut iertare lui Săndel pentru porcăria pe care i-o făcusem, cu mult timp în urmă și ne-am îmbătat cu un litru de coniac Ovidiu, după care ne-am dus la Hanul lui Manuc, în cramă, unde am mai turnat în noi, puțân câtă puțân, un litru. Taraful gâdila o melodie veche, plăcută, de n-ar fi fost leșinătura aia bătrână de guristă, căreia-i sărea proteza din gură când ataca refrenul cântecului „Prin pădure pe cărare” . Era bine dacă totul s-ar fi oprit aici, însă, după efectuarea stagiului militar la T.R., Săndel se încadră la Securitate, Operativa din București, și-i căzu în mână taman dosarul meu de urmărire, legat de coplicitatea mea la tăinuirea dușmanului poporului, Americanul, pe numelele său adevărat Peter Zvarovsky. Un an întreg am dat cu subsemnatul în fața lui Săndel, că ce-i cu Americanul, pe unde mai spionează, încât ori de căte ori trebuia să mearg la casa conspirativă să dau declarația, mi se făcea rău. ‚,Nu știu, domnule,(îl luam pe vechiul prieten cu „domnule”) repet, doar atât : Am auzit bubuitura aceea și am alergat pe câmp, cu ceata de copii, în timpul orelor. Am luat câteva cioburi de geam, iar vărul meu, un chipiu năclăit în sânge, însă nici urmă de American. ,,Dar tatăl dumitale, care a declarat!...,” mi-o întoarse , distant, Săndel. ,,Îl privește. E treaba lui. Habar nu am. Știu că tata intra, undeva, într-o groapă, în beciul în care adăpostea vinul, îmbuteliat în sticle. Mergea cu un blid cu grâu de culoare mov, cu otravă pentru șobolanii care ne invadaseră. Altădată ducea merinde și spunea că în bunătatea Lui și urmare a credinței sale de netăgăduit, Dumnezeu a făcut să se rătăcească în grădina noastră un înger, în carne și oase, cu pene și aripi, însă cam dihăinat și tata, ca un bun creștin, trebuia să-l hrănească, cu ce altceva decât cu vin – Sângele lui Hristos , cu pâine – Trupul lui Hristos și cu Pește( e adevărat; - hamsii sărate) semn al belșugului cristic”, zicea tata. ,,Eu spun că asta, cu Mântuitorul, să nu o treci în declarție”, mă atenționa Săndel. „Nu dă bine. Și vorba șefului meu , minți ca o gazetă americană”, încheia de fiecare dată Săndel Securistu’... Trebuie să vă spun cu mâna pe inimă, chiar dacă sunt deja ținta zeflemelii dumneavoastră, că aveam să rămânem prieteni pentru multă vreme, iar după revoluție, m-a întrebat cum de reușeam să reproduc, la virgulă, aceiași declarație. Nu știu. „Însă adevăr îți spun ție, am întors-o eu, că în curtea tatălui meu s-a rătăcit un înger, mărturie stând și cele consemanate în povestirea sa de către scriitorul ăla sud-american care, impresionat de eveniment și cu sprijinul lui Fidel Castro, s-a deplasat de peste mări și țări să vadă cu ochii lui, Nemaivăzutul.” * Tot într-o după-amiază arămie de toamnă, dar câteva decenii mai târziu,Vicențiu Licuriceanu coborâ în Gara de Nord, aflată sub sechestru pentru niște sume fabuloase datorate la bugetul statului. Pierduse șirul zilelor și lunilor de când se baricadase în Bastion, măsluind cu ardoare de arhivar hotărârile judecătorești aducătoare de necazuri, tristeți și moarte, până la data la care primi invitația de a participa la Congresul Internațional al Colecționarilor de Oglinzi Consacrate. Nu era indignat, nici măcar nu se sinchisi de măsurile, de toată paranoia, luate de autorități, privind localul Gării de Nord. Presa centrală vuia de escrocheriile făcute de către un fost director al cefere-ului, care dusese transporturile pe gura prăpastiei, prin „investiții”, total nesăbuite, în holșuruburi de un milion bucata, sute de mii de butași de trandafiri, mașini de găurit și costume de scafandru. Vicențiu purta, în schimb, în sân, frica de a nu se întâlni cu Ștefu T.Ioan, stăpânul absolut al zonelor de parcare din centrul Bucureștilor, fostul pușcăriaș, condamnat la ani grei de pușcărie pentru subminarea ecomomiei naționale, sub autoritatea sa de judecător. Frica era viscerală. I se încuibase în plexul solar, odată cu visul acela în care nevastă-sa Poly născuse un prunc din gaz metan lichefiat . Era de notorietate faptul ca Ștefu T. Ion avea coșmaruri. Persoana care apărea în aceste vise, urma să suporte întâmplări ciudate, chiar terifiante, uneori identice, în viața reală. Lucru liniștitor era faptul că Ștefu T. Ion nu-și putea controla și gestiona postfactum subconștientul, ceea ce făcea ca visele să se manifeste total aleatoriu, situație care te putea lua prin surprindere, dacă nu intuiai, pe cine i se pune pata. Evident că Vicențiu evita întâlnirea cu fostul pușcăriaș, ca dracu de tămâie. Era un motiv destul de întemeiat să nu se expună, nici măcar în fața cunoștințelor comune. Vicențiu cunoștea îndeajuns de bine cum funcționează vasele comunicante ale subconștientului colectiv, existând premisa contaminării individuale, precum otrava dintr-o ciupercă rebelă, care, în perioade de ploi nestăvilite, infectează pânza freeatică, ducând la vătămări de proporții. Și aici Vicențiu deschise o paranteză. Prin similitudine, spaima pe care o trăsese doctorul Covrig, fostul său coleg de liceu, medicul Armatei a-II-a Română, cu garnizoana în |inutul Kapuerdiei, când într-un exercițiu militar de supravețuire își găsise trupa plină de fericire, după ce soldații mâncaseră gamele întregi de ciuperci infectate cu substanțe halucinogene, ilustra cu prisosință temerea. Congresul Internațional al Colecționarilor de Oglinzi Consacrate era, de bună seamă, primul conclav la care participa , urmând a se afunda tot mai mult în hăul acela al achiziționării de oglinzi ciudate, ca un lup singuratec. Coborase din troleibuzul 85, în Piața Mihail Kogălniceanu și o luă în sus, pe Regina Elisabeta, inundat de un soi de voință de a face lucruri foarte importante, cum erau acelea de a rememora aventurile, altădată pentru el exemplare, conștientizând faptul că prin aceste aduceri aminte, similare unor descântece, nu făcea altceva decât să îndepărteze o eventuală întâlnire cu Ștefu T. Ion . Măsura era profilactică și recomadată, așa cum s-a mai arătat, de către dr. anestezist Bejenariu, înainte să plece de acasă, din târgul de la poalele podgoriilor, cu trenul, spre Capitală. Se făcuse cald, iar el era îmbrăcat într-un trenci de culoarea untului, pe care curgea rășina soarelui de început de septembrie. Înota printre zorzoanele de reclame ale Bulevardului, cu pulpanele hainei flendurând la trecerea troleibuzelor, urâte ca niște bivolițe batrâne. Trecea pe lângă ce mai rămăsese din Cireșica, unde cu douăzeci și cinci de ani urmă se oprise cu prietenul său din liceau, Săndel Covrig, (în prezent „ doctor de familie” al lui Ștefu T. Ioan.) unde înghițiseră câte o vodcă, un ficat de vită sleit și au băut o bere, la sticlă, acrișoară, plângând unul pe umărul altuia pentru eșecul zdrobitor de a fi picat la examenul de admitere, la Drept. Cișmigiul era arămiu. Dădu o raită prin locurile unde, cu mulți ani în urmă, își oblojea rănile lăsate de mahmureală. Răni adînci, prin care se zgâiau ochii congestionați ai melancoliei și depresiei. Gândul și speranța că va ajunge judecător într-o epocă în care doar câinii mai aveau putere să scheancăne, îl scutură de bolniță, ca pe un dud de dude. Dând pinteni și împingând cu fulgarinul, umflat ca o pânză de corabie, aerul de început de toamnă pe Bulevardul Regina Elisabeta, Vicențiu nu prea înțelegea de ce, totuși, se oprise atât de mult asupra acestor episoade, la fel de anodine ca și celelalte consemnate deja în carnetul pe care-l avea asupra lui.. Poate că, inconștient, Ștefu T.Ion era mai sensibil la chestiuni de soiul acesta, ceea ce ar fi accentuat șansele de a-l ține departe. Greu de presupus! Profilaxia rememorării trebuia să capete, totuși, un ritm alert, coerent, fără a te dedulci la vraja de a bate câmpii. Măsurile de precauție ale lui Vicențiu atingeau, desigur , pragul de jos al absurdului, căreia dr. Bejenariu i-ar fi spus agorafobie. Nimeni, însă, nu l-ar fi putut convinge că acest gen de autoapărare împotriva coșmarurilor rebele ale lui Ștefu T.Ion, nu era altceva decât o ,,frecție la un picior de lemn.”(Colorate, vii, aproape că mușcau din întunericul nopții, coșmaruri jucăușe, amăgitoare, cu personaje îmbârligate, schimbându-și de-a-valma înfățișarea, zbârnâind prin sârmulițele neuronilor celui care se lăsase mustit în beciurile securității, sub îndemânarea de mare judecător penalist a lui Vicențiu . Toate aceste coșamaruri în care a-i fi putut fi actorul principal, prin reconversia lor în realitate, te-ar fi băgat, desigur, la balamuc....). A fost o vreme când, atins de damblaua politicii, se bătuse pe burtă cu Ștefu T. Ion și acum, sanki, umbla cu frica în ceafă, pe bulevardul gâlgâind de lumina chihlimbarie, în care probabilitatea de a da nas în nas cu colivia de coșmaruri din capul fostului pușcăriaș, care obișnuia să-și poarte fizicul în ditamai jeep-anul, era total aleatorie. Uneori obosea să-și rememoreze viața și atunci își resuscita mecanismul prin aplicarea procedeului de „gură la gură”, cu sticluța plată de whisky irlandez, din buzunarul de la piept al sacoului pepit, iar atunci când stropeala era abundentă, Vicențiu lua „tocul” și lățea pe hârtie episoade din biografia sa, adevărate sau false, din cele mai năstrujnice, dar considerate cu impact major asupra lui Ștefu T.Ioan. Desigur nu era momentul și nici cazul, acum când deja o luase bine la picior pentru a nu întârzia la Congres. Totuși, tehnic vorbind, traversa apoteoza profilaxiei anticoșmar. Congresul Internațional al Colecționarilor de Oglinzi Consacrate avea loc la Muzeul de Istorie al Municipiului București, fostul Palat Șuțu, (unde în urmă cu ceva timp cântase Chopin pianistul S.Valeriu, băiatul unui bun prieten) cu participarea celor mai înalte figuri din Europa, Asia și de peste Ocean, având ca temă „Oglindologia - o problemă mondială”. Printre lectori figura și Peter Zvarovsky, pe care Vicențiu voia să-l reîntâlnesacă, să-l pipăie, după dispariția aceea neașteptată din Kapuerdia, în urma eșecului total în organizarea primului festival al oglinzilor consacrate, lăsând baltă afacerile, om ale cărei scrisori îi alinase suferințele în lungile nopții de iarnă din Bastionul în care se autobaricadase preț de ani buni de zile. * Ajunsesem vis-a-vis de Cișmigiu, fără să am habar că ceea ce avea să mi se întâmple este, fără să vă subestimez, peste închipuirea dumneavoastră. Aveam teamă, totuși să nu-mi sară în cârcă maimuța de Silvia. Bătrioară, mai urâtă ca limba rusă și proastă ca oaia pe zăduf. Trăia, sau trăise cu profesorul de Teoria generală a dreptului, încât o încurcasem când moșu mă abordă pe holurile instituției, după ce am intrat la facultate, punându-mi în vedere că-i o parașută, care vânează băieți cărora să le trântească o lighioană de prunc și să o ia de nevastă. În momente de restriște, îmi găseam culcuș în garsoniera ei, pe gaze, din Balata Albă. Înainte fusese grefieră la tribunal și făcuse rost de locuință, iar facultatea o făcea la FF. Neavând ocupație, bătea țurca pe la cursuri. Pusesem ochii pe ea pentru aerul boem pe care îl afișa, mai ales prin Salonul Familial Tismana, bodega ordinară din Spatele Facultății de Drept, unde studenții, cu aere de pictori și scriitori, se dădeau la Piliuță și la Fănuș Neagu, cu umilință, ca în fața unor instituții. Carciumii , studenții de la filosofie îi spuneau „ la Decanat”. Mă aflam pe traseul pe unde își târșia fizicul de gloabă Doruț Frunzăverde, peștele care făcea rost de fete pentru profesori și le servea ca la botu’ calului. O haimana deșirată și simpatică, aciuată prin București de prin praful Teleormanului, care susținu pentru a doua oară examenul de admitere la drept, după ce fusese exmatriculat (un mare curaj și performanță pentru acea epocă). Era însurat cu o ființă căreia numai ochii căprui, migdalați îi licăreau de sub breton, pe numele său de fată Urzică, mariaj pe care Adi Răspopitu’, îl califica drept o cotoială între două bălării. Adi era, de altfel, un tip acru, scârbit de viață, cu fața prelungă, pistruiată, mereu nerasă , cu ochii injectați de băutură. Semăna puțin cu Vincent van Gogh, din acele autoportrete unde apare cu urechea întreagă, și purta mereu într-o geantă din fâș cărți ale Sfinților Părinți. Fusese dat afară din sânul bisericii pentru necuviința de a avea patima curvăsărelii, fiind abandonat de preoteasă, lucru care-l împinse și mai abitir pe drumul pierzaniei. De Doruț îl lega faptul că agățau, amândoi, la întâmplare, pe trotuarul din fața Universității, fete de toate soiurile, nărav de care se lecuise după ce căzuse, într-o seară de toamnă ploioasă, în șanțul săpat pentru reparația conductei pentru apă caldă. Dar nu cu aiurelile astea vreau să vă împui capul, cu toate că au o relevanță copleșitoare asupra a ceea mi se întâmpla: Doruleț, Adi Răspopitul și Silvia mi-au apărut pentru prima oară în imaginile televizate din ferestrele înalte și ghirlandate ale berării Gambrinus, aflați în localul unde de regulă își tocau timpul și banii . M-am frecat la ochi înebunit la gândul că puteam percepe ceea ce pentru toți ceilalți nici măcar nu se putea imagina, mai cu seamă în momentul în care aruncând-mi ochii către o altă fereastră de la primul etaj de lângă Cinematograful Corso am văzut imaginea lui Săndel Securistu’, întocmindu-și cu râvnă raporturile în camera conspirativă, loc destul de familiar pentru mine. Nu știu dacă pot fi atât de convigător, dar vă spun pe ce am mai sfânt pe lumea asta, că ochiurile de ferestre deveniseră veritabile televizoare color în care deslușeam cele mai intime comportamente ale locatarilor, fără nici un fel de selecție , adică la grămadă. Printr-o violentă și parșivă răsucire senzorială, nu puteam privi, cum dealtfel și dumneavoastră obișnuiți să priviți spre o casă veche, fără să-mi sară în ochi imaginile aiuritoare. Evident că și dumneavoastră ați fi căpiat în locul meu, ceea ce nu mă împiedică să vă spun că la început totul mi se părea un calvar dulce și ispititor, care mă învăluia , îmi iriga întreaga ființă și nu mă sfiesc a vă mărturisi că mă credeam chiar diavolul , cine altcineva putea avea atâta putere să vadă. Era total exclus să fie o iluzie optică , sau pur și simplu cineva să se distreze, să fi pus televizorul cu ecranul în fereastră, în perioada de tristă amintire în care emisiunile TV erau date cu țârâita. Pe scurt îmi era hărăzit să văd în transmisie directă și să-mi încarc sufletul cu viața multor amărâți! Fără îndoială că treceam cu vederea scenele casnice, cuminți, gospodărești, fiind atras în mare măsură de cele cu risc mare de violență în familie, de partidele sălbatice de sex când, de ce să ne ascundem, adulterul devenise un sport național. Curvăsăreală (după cum bine o definea bunul meu tată) care avea să ducă la acea apocaliptică perioadă a decrețeilor, asemănătoare, la altă scară de judecată, nopții sfântului Bartolomeu. Nu-mi displăceau nici petrecerile meschine, dar pline de jvâg, date de către măcelari și bișnițari care, după partide de poker epuizante cădeau, uneori, în păcatul sodomizării. La un moment dat, în drum spre locuința mea, călcând apăsat bulevardul, dinspre Piața Kogălniceanu, în sus, spre Universitate, timpul zilei lăsându-se ușor spre amurg, ochiurile de ferestre ale clădirilor vechi se transformaseră, pur și simplu, în ecrane imense de televizoare color pe care mai puteam distinge doar o brambureală de imagini, de parcă eram victima unei turbionări totale, până la leșin. Abia m-am târât până la gura metroului unde, pe soclul gardului din fier forjat al Palatului Șuțu, m-am așezat pentru a-mi trage sufletul, într-o mare cumpănă sufletească. La câțiva pași de mine, un domn îmbrăcat într-un parpalac de culoarea untului , cu părul sur, tuns scurt și ochelari cu ramă de aur, cu niște ochi pătrunzători, mă studia cu mare atenție. Mi-o fi descoperit secretul!?... * Vicențiu se apropia vertiginos, traversând Academiei, luând-o pe lângă Cazinoul Princess, fostul Havana, lipit de clădirea Trocader-ului de altă dată, cu grădinița aia interioară și bere la sticlă verde, de-o jumate, care sfârâia, turnată peste jumărele gâlcilor, în zilele caniculare bucureștene, când sacâzul lua foc pe arcușul din păr de cal, a lui Șaordel, lăutarul vagabod. Trecând prin potcoava clădirii B.C.R.-ului, înota cu parpalacul printre munții de cărți vechi, la vânzare, până la gura metroului. Când să intre în curtea Palatului Șuțu, dădu nas în nas cu o persoană extrem de cunoscută, și atunci se pipăi, se ciupi de scrot, își zdreli limba între dinți. Boldul pe care-l purta în permanență în reverul hainei și-l înfipse în pulpa piciorului, doar și-o reveni din buimăceală. Imposibil. Certamente, era taman el însuși, în urmă cu douăzeci și cinci de ani. Cu ochii injectați, aruncați în fundul capului, părul mare, castaniu și creț, semănând cu Angela Deviss. Urmărea, el , cel tânăr, cu ochii căscați derularea imaginilor pe ferestrele palatului, imagini filmice,fragmente relevante, cu oameni și acțiuni din zbuciumata istorie a Palatului Șuțu, de parcă un cineast trăznit își proiecta filmele dintr-un unghi apropiat și din când în când pelicula se încurca în mosorelele aparatului. Se afla, evident, în epoca în care fusese atins de blestemul acela nemaiauzit, de a percepe imagini pe sticla ferestrelor. Mai exact spus, ferestrele caselor vechi, constituiau tot atâtea ecrane de televizor, conturând în puricii electronilor imagini pe care nici prin minte nu i-ar fi trecut să le vadă, contrar aprecierii colegilor și prietenilor, că sunt doar cai verzi pe pereți. Se apropie cât putu de mult de el însuși, încât îi simți chiar răsuflarea puturoasă de tutun . Impasibil la stimuli externi, nebăgându-l în seamă pe el, cel matur, celălat privea, pur și simplu, derularea filmului. După îmbrăcăminte și cearcăne, părea chiar atunci coborât din trenul care-l adusese din Ardeal, de la iubita lui Lidia. Poate că șocul pe care îl încasase în compartiment, când se trezi cu capul de cerb în brațe, îl împinse în gloata bucureșteană, pentru a-și pierde urma, sau pur și simplu a bate țurca, agățat de grilajul gardului din fier forjat, de unde urmărea secvențele ascunse în memoria siliciului geamurilor, de parcă atunci boierii și boieroaicele, domnii și domnițele, dădeau năvală în sala de dans, într-un iureș de mazurcă. Evident că se lăsă în boii lui, dedublarea retroactivă operând după legile proprii. Singurul lucru pe care și-l mai reamintea a fost că din această sminteală îl scosese Dora Internauta, fata care, mult mai târziu, hălăduind pe colinele din Zăpodia, avea să-i devină, pentru o perioadă scurtă de timp, soție. Ceea ce, totuși, îl lăsase înțepenit de uimirea, a fost că acest eveniment al întâlnirii cu el însuși, apărea la un moment total anapoda: chiar atunci când se așteapta să dea nas în nas cu Ștefu T.Ioan, coșmarul vieții lui. Dacă nu cumva se afla în acele momente, taman în miezul unui coșmar , cu totul și cu totul plin de culori. „Pfiu, ătu-i raiu’ mă-sii! Dar cum, doamne iartă-mă, se face ?! Să mă întâlnesc cu mine însumi,în carne și oase, după atâția ani, așa, față în față?! Păi, e de-a-dreptul incredibil! De nu și-o fi băgat dracu’ coada!” și căuta, cu privirea, pe cineva căruia să-i mărturisească în ce belea intrase. „Înseamnă ca eu, acesta, care calc pe caldarâm, nu sunt eu, atât vreme cât, în mod evident mă văd cu ochii mei, agățat de grilajul Palatului. Oi fi căzut victimă, oare, benzii lui Moebuse, dar parcă modelul ăla se aplică unui spațiu bulversat! Mai bine cad pradă coșmarurilor lui Ștefu T. Ion. Dar, dacă îl lichidez pe Vicențiu Pulifrici! Sau poate moare, pedeapsa, după cum arată. Să-l ia mama dracului, pur și simplu! Se înfurie. Păi, stai puțin! Dacă moare, n-am să mai ajung la vârsta asta. Te doare mintea! Va-să-zică, dacă urmăresc mascaraua asta cu părul creț... mă plimbă prin cotloanele Bucureștiului de acum două zeci și cinci de ani. Haida, de! E un truc! Cred că mi-a făcut-o cineva.” Deja se lăsase noaptea, iar ferestrele Palatului Șuțu fuseseră invadate, în ordinea lucrurilor, de imagini vechi, picturale, aiuritoare, trezite din somnul siliciului din sticlă, pe care le percepea, desigur, și Vicențiu, cel adult, peste umărul celui tânăr, cu vădită curiozitate: un june având cărare pe mijloc își aranja, în oglindirea ferestrei, mustața răsucită spre urechi; o coconiță își împrospăta, pe obraji, fardul și alte sulemeneli; la ferestrele de la etaj, de sub fronton, apăru chiar chipul boierului alături de Irina Șuțu, nevastă-sa. Imaginile la mare căutare erau cele în care tinerele doamne își aranjau jupoanele și desuurile cu piciorul ridicat, sau stând în șezut pe cârca vreunui dansator, aplecat. Evident că numai ei doi aveau capacitatea senzorială de a percepe imaginile filmice, astfel s-ar fi strâns lumea ca la circ. Peste multă vreme, darul acesta avea să-l aducă la marginea smintelii, stare care îl hotărâse să abandoneze, cu sprijinul Polixeniei, definitiv halucinanta putere de a vedea imagini, de mult pierite, de pe obiectele care le reflectase. Era convis că o ascunsese adânc în pliurile subconștientului, fără a se aștepta la violența cu care, pleosc, răbuvnise la suprafață. Holul central de primire al Palatului Șuțu, unde se derula Simpozionul, cu cele două brațe ale scării monumentale care șerpuiau ca niște cosițe spre etaj, clătind arabescurile în oglinda venețiană de pe peretele din față, era inundat de o lumină moale și mirosea, discret, a ulei de mosc, volatil. Nu era lume prea multă.Vicențiu se ridică discret, pe vârful picioarelor și lungi gâtul ca un bâtlan, doar o da cu ochii de Peter Zvarovski. Cuvântul de deschidere al Congresului era rostit, însă, de o persoană destul de ciudată. Discursul era presărat simtomatic și aproape enervant de sintagma și colateralele ei reflectare, de altfel cum era și firesc la o întrunire a oglindologilor. Cu toate acestea, ceva nu era în regulă. Se strecură mai în față și trase cu coada ochiului . Nu mică îi fusese mirarea de a descoperi că în sala de conferințe se aflau multe din cunoștințele sale din Kapuerdia, chiar și impetuasa sa soție, alături de Dora Internauta, însoțite de către Gore Intendentul și Doctorul Kandel. Adevărul este că Vicențiu se simțea revoltat, nu de prezența acestora, cât mai ales de viclenia lor de a-și tăinui, atât de bine, pasiunea pentru oglindologie. Plutea, parcă, în aer o atmosferă apăsătoare, prea artificială, un soi de deja vu, care-l făcea pe Vicențiu să creadă că este, de bună seamă, victima celuilalt Vicențiu, tânărul, care privea cu ochii bulbucați de pe caldarâmul din fața muzeului. Se simțea strâns ca-ntr-un ham. Singurul gând fiind cum să o șteargă mai iute din clădire, dacă din sonorizarea stației de amplificare nu ar fi ajuns până la el, fără echivoc, frazele miraculoase ale amfitrionului. În ciuda aparenței sale, punctă că el este, de fapt, Autorul, iar onoratul auditoriu sunt personajele convocate la instructaj pentru o nouă, riscantă și anevoioasă cruciadă împotriva realității, lăsând să se înțeleagă faptul că într-o povestire nu există democrație, iar la comenduirea acestei operațiunii îl numește taman pe Ștefu T. Ioan: „Care, după cum bine ați simțit pe pielea domniilor voastre, aproape nu are chip, nu are identitate , ci numai coșmaruri!” Vicențiu simți că i se înmoaie picioarele, evident de bucurie amestecată cu spaimă și s-ar fi prăbușit pe pardoseală dacă n-ar fi fost la îndemnă o canapea de decor pe care se așeză, tamponând broboanele de sudoare de pe frunte. De bună seamă, el însuși era o ficțiune și nu mai avea de ce să se mai teamă, nici măcar de hidoasa sa dublură abia ieșită din pubertate, dar mai ales de tortura acelei inutile anamneze dictată, nu atât de catre Doctorul Kandel Bejenariu, cât mai ales de otrava instinctului de conservare, ca măsură profilactică. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate