agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-02-19 | |
ARIPI ÎNCÃRCATE DE DORUL LUMINII
Pentru a doua oară, postum, prin‘‘Câmp cu margarete”, Titel Constantinescu este printre noi. Cartea, într-o ediție deosebită, a văzut lumina zilei la Ed. Victor Frunză, 2006(un alt mare dispărut în 2007). În viață a fost perceput ca regizorul de la Radiodifuziunea română de o mare sensibilitate artistică. Ascultând piesele regizate de el, parcă te detașai de problematica zilei. În paralel a scris pentru un anumit segment : copiii. A atacat și marea poezie, dar nu a făcut-o publică. Cu marea lui poezie, ca o revelație, am făcut cunoștință în 1999, odată cu „Moda de toamnă”, apărută la „Printeuro” Ploiești și lansată la Râmnicu Sărat în toamna anului trecerii lui în neființă, 1999. Odată cu „Moda de toamnă‘‘, Titel Constantinescu se înfățișează într-un Tribunal al eternității celor cununați pentru totdeauna cu magia cuvântului DOR. Un poet care reușește din cuvinte să sculpteze dorul în tot atâtea variante câte poezii sunt incluse în volum. Cartea, care se ridică la înălțimea versului, începe cu o „Nuntă” în care nu lipsesc și regretele: ”Și cât de sus zăpezile! Doar clipa / eroilor din noi să le ajungă (…)Mi-ar trebui o sanie de taină, / să nu mă simtă îngerii când urc (…)Și cât de sus zăpezile și cât / de negăsită-i sania visată!(…)E-o nuntă sănătoasă, românească. Bucegii strigă daru-n fruntea mesei / și-atunci alerg în vale, după schiuri” și se încheie cu ”Exercițiu de singurătate”, titlul fiind deosebit de sugestiv și fără să vrei parcurgi și ultima grafie de pe pagină „marți, 5 martie1996”, la trei ani distanță de eternitate: „Am obosit / de-atâta neființă, / biserică goală, / icoanele furate(…)Doamne, dă-mi un schit / undeva, sub un munte ascuns, / să-l pândesc, să-l aud: „Iată-mă! Am ajuns!” Sub o coajă de jovialitate, reieșită dintr-o lectură grăbită, dacă am poposi la o lectură integrală, descoperim multă tristețe, chiar dramatism. Între cele două poezii, început și sfârșit, spune titlul, este un sugestiv câmp cu margarete, în care se îngemănează dorurile poetului. Ascund cuvintele atâta dor, atâta jale, ca o scoică perla căutată. Autorul se descrie și descrie peisaje, imagini cu o migală de miniaturist. O poezie în care cuvintele crează și transmit stări, sentimente. Poezia care dă și titlul volumului „Câmp cu margarete”, datată, joi, 25 septembrie 1985, redă starea de spirit a autorului: singurătatea, oboseala la oră târzie din noapte și prea multe "ne-mpliniri" îl fac să se retragă în lujer de floare sau melc uneori. „Albe flori, gesturi vagi, unduiri / peste ochii mei, pentru noapte, / e târziu, mi-e somn și-ncet, singur, / mă dezbrac de prea lungi ne-mpliniri / și-ntr-un lujer subțire m-adun /sau în melc uneori. / Nu mai sunt. Căutați-mă-n flori.” Melancolică, poezia lui Titel Constantinescu ascunde regretele clipelor de dragoste, dorința neîmplinită ca ființa iubită să-i rămână alături: „Plecăm…/ Venim…/ Plecăm…/ Aceste întâlniri de clipe, tandre / și aspre,/ gustate mult și-adânc, / să ne rămână pentru ziua când / urâtul țipă în odaia goală./ Sărut câmpia și m-ascund în grâu. / Știu. Vei veni. Vei coborî încet. (…)Miroase-a flori de rapiță și fân. / Þi-aud prin iarbă gândurile, pașii. / Ai să te-apropii și-ai să-mi spui: rămân!”("Rămâi") Se evidențiază în versurile lui Titel Constantinescu simbolistica diversă și nuanțată. Regretele prind formă și culoare: „Pieriră clipe, ore…/ Și mânzul blând din mine, prin noapte căutând, / Murea încet cu noaptea de aur și de vară. / A mai rămas un cântec de dragoste, rănit / Atunci prin flori și rouă. Îl vei găsi odată . / Adună-l. Dă-mi-l… Poate că mânzul n-a murit, / Poate o stea mai arde în coama lui rotată!”("Poate o stea", 13 iunie 1963). Singurătatea poetului capătă proporții cosmice: „Striveam din cântec, sunet după sunet. / Singurătățile visate, râs nebun , / învăluindu-mă, pieream pe jumătate / și încă un pătrar și încă un …/ Un gol imens. Murise orice sunet. / Ați fost vreodată singuri? / Cântec bun, / întoarce-te, mă caută, mă iartă, / Un cântec doar, un sunet și-ncă un…” ("Singur", august 1968). Ploaia este un element care biciuie sufletul poetului: „Afară plouă. Versurile curg în răspăr. / Ce adevăr să discern din neadevăr?!(…)Îmi joc pe degete tăcerea, plictisită / de umbre și penumbre.(…)Când plouă, n-alerg gol pe câmpuri. Dimpotrivă, / mă-nfășor în hârtie, cerneli și sugativă / și-n colțul gri, înăbușit de cărți, / despart tăcerea-n șaptezeci de părți.” ("Câteodată când plouă", iunie 1969). În 1975, „De Paști", mai 1975 sufletul poetului este mai bulversat ca oricând, în care se simte și o ușoară tentă socială: „Un fel de Paști s-a strecurat în miei, / un fel de miei se tânguie-n biserici, / un fel de sentimente mor în clerici, / temeiul zilei nu mai e temei. / Din crengi de zarzăr zboară-un fel de voci / spre-un fel de cer bolnav de gălbinare / și mut și orb plutește vag pe mare / un fel de duh grăind prin prooroci. / Oglinzile ne-arată-un fel de zări / cu păsări triste și un fel de turme / pierzându-se prin spații, fără urme / și fără de răspuns la întrebări.” De la macro la microcosmos și retur: „Hai, savurați-vă odihna, / e doar duminică, / toată lumea la televizor(…)Cine vorbește? Liniște! Mai vreau o prăjitură. / Sună cineva. Musafiri. Încă patru scaune. / Cine ești? Dar celălalt? / A-nceput de mult? Mi-am uitat ochelarii. / Încă o pernă pentru bunica. / Liniște! Liniște! / Vagi pești în tulbure acvariu, / duminica, la televizor, / noi, fericiții, cei ce uităm prea repede, / musafirii neliniștiți ai planetei. / Cireșele roșii din iarba verde, acasă, / De ce te-am pierdut, / de ce te-am pierdut, / duminica mea, dragostea mea, sălbatica. / Liniște! Liniște! / A mai venit cineva? / Intrați vă rog. / Liniște! Liniște! / Încă un scaun pentru doamna cea neagră.”("Încă un scaun", octombrie 1975). În 1975, Titel Constantinescu declară: „Atât mai știu",octombrie 1975: „Din când în când, trist gând pentru ce-a fost, / un deal cu coacăză și piersicul din vie, / câinele rău mușcându-i pe cei buni, / hoții de vise ca la ei acasă, / pe bancă, mama, croșetând iluzii / și-n ceașca de cafea un drum închis / băiatului cu dor de cai sălbateci, / atât mai știu din tot ce-a fost știut.” Dorul de Râmnicul lui a fost purtat în suflet toată viața, ca o prezență vie: „Tăcerile și parcul, / cerul rotund și berea / și păsările verii / și câinele cel negru / și bucuria simplă / din gesturile simple / și tăinuite versuri / din zodii ne-mplinite, / ceva murind și totuși / trăind ceva în noi, / această întâlnire /târzie cu târziul, a vârstelor de rouă / cu vârstele de ceață, / noi patru, umbra noastră/ câinele negru, blând, / și vara-n prag de nuntă / și eu plecând spre noapte, / fără să știți, plecând / sfios și palid, singur, / ca-ntotdeauna singur, / lăsând în urmă visul / cel ne-mplinit și berea / și câinele cel negru, / prea umilul sfetnic / din ceasurile mele / de stele și absint. / Hei, dragii mei prieteni, / poeți nebuni și tandri, / iertați neîmplinirea / bătrânului peer gynt.”("Întâlnire în parc", Rm. Sărat, marți, 25 mai 1976) O viață irosită între colind cu ușile închise și așteptare: „Colindul meu ascultă-l mai târziu / retras în tine, ușile închise.(…)Mergeau trei magi spre nu știu ce temei, / naivi bătrâni, cu smirnă și tămâie, / le-am dat să bea și n-au vrut să rămâie, / duși ca de-un spestru rătăcit în ei./ De-atunci i-aștept cu neamul meu umil, / triști și săraci, nu mai avem ce vinde, / dar ne-amăgim cu lungile colinde/ dintr-un Crăciun bolnav și inutil.”("Mergeau trei magi", decembrie 1977). În 1978 societatea românească este comparată cu o colivie: „ce mai faci bătrâne? / stau în colivie, / tot în colivie, / plâng în colivie, / mor în colivie.”(Iată, am o pasăre, ianuarie 1978).Privind peste umăr își vede viața în trei stadii. „Mânzului zburdând prin iarbă(…)un copil nebun în șa(…)Cal de foc, nălucă-n iarbă,(…)tinerețea mea în șa(…)Calul alb, bătrân, în iarbă, / tot la pas, târând în șa/ anii mei, zăpada mea, / către- o țară de sub iarbă.”("Mânzul",februarie 1978). „Sfârșitul verii,” 1978 este pentru autor „disperarea, dar fără sunet, fără cuvinte”: „acoperiți oglinzile. / să nu-mi văd neliniștea urâtă și rea / în această mare singurătate a lumii. / acoperiți oglinzile. / undeva, într-un luminiș de pădure, / lângă mine, cu mine, în mine, / a murit vara, vara, vara, vara…” „Abia acum, în noaptea prea gravă,” la o lună de la dispariția fratelui, iunie 1978, „Undeva, la margine de pământ, / la capătul dinspre vie, / printre straturile cu ardei și roșii, / vine și fratele meu, încet, cu pași de cireș / lângă geamul deschis / al odăii nesomnului.” În 1978, poezia capătă accente sociale: „ascultăm în continuare știrile, / murim de fericire când ni se raportează / că-n Bărăgan grâul e cât pădurea / și fiecare tonă de cărbune în plus, ne arde, ne mistuie.”("Ca vata de zahăr"). E toamnă, afară și în suflet, este adunare și plecare: „Adunăm, adunăm, adunăm câte mere, cât grâu, câtă tandrețe, / din când în când un poem, / o boare de vânt / și ploaia… și toate la un loc, / toamna..(…) mai scadem o frunză, / un bătrân plecat prea departe.” „Dintr-o dată prea singur” mărturisește autorul: „livada cu albine și maci s-a pierdut, / amurgurile vin repezi și pleacă târzii, / mi-am uitat pe undeva, prin iarba înaltă / sufletul fericit de-atunci / când încă mai credeam în poeți și fântâni.”("Uitat în ploaie", octombrie 1985). Sfaturile poetului par radicale și fără urmă de bucurie: „Nu-ntoarce capul, / nu căuta răspunsuri la-ntrebări, / nu suspina / și nu visa corăbii / plutind pe mare spre Euridice!”("Nu-ntoarce capul"). În 1986, autorul mărturisește „Dar nu mai simt nimic din taina lumii…" „Era târiu, priveam la stele / și auzeam, din nu știu care țară / cântând pianul – partitură simplă, / adagio – dintr-un concert de Bach. / O clipă, eram lumea și răsunau în mine / mari întrebări, sub masca de ceară albă-a lunii.(…)Dar nu mai simt nimic din taina lumii./ E iarnă-n mine și mereu mi-e frig.” Autorul constată la modul dramatic că „Iarna e tot aici, firavul trup / înfricoșându-mi și strigând: rămân.(…) Zadarnic strig, cuvintele de ură / încremenesc în țurțuri reci pe gură / și-alerg, lup trist și cenușiu, pe stradă, / cu sufletul de viscol și zăpadă.”("Iarna e tot aici", aprilie 1986). Noapte, întuneric sunt coordonatele anului 1989: „Ne furișăm spre noaptea de afară / și nu ne știm când ne-ntâlnim pe scară.”(Romantica). „De prea mult întuneric nu-ți văd părul / și brațele și ochii mari, / neliniștită pasăre, dispari / sub aripă ca melcii în cochilii.”("Poem neterminat"). Poetul face o mărturisire de credință: „Versurile mele, iată, îți spun adevărul în față, / pentru tine le-mbrac / în haine de duminică, / țesute cu migală / să-ți pară mai curate și mai luminoase, / dar, căutând în ele adânc, / vei găsi tristețile de miercuri / și așteptările de luni / și-ncrâncenările de vineri / și spaimele de joi / și neliniștea de marți / și strigătul de sâmbătă, doar hainele de duminică sunt pentru tine, / ca să mă poți privi mai atent / și mai tandru. / Toate celelalte sunt ale lumii întregi.”("Haine de duminică"). Frumusețea poeziei lui Titel Constantinescu stă în armonia versurilor. De la început până la sfârșit, fiecare poezie este un bulgăre de lumină, o lumină răscolitoare, care te cuprinde într-o tristețe dramatică. Tristețea lui se poate numi dor. Un dor nebun de ceea ce se numește viață și mai ales de perisabilitatea vieții umane, în atâtea și atâtea variante. Poetul se dovedește și o înaltă conștiință civică, cititorul în urma lecturii poeziei lui Titel Constantinescu poate face o radiografie a societății românești. În ianuarie 1990 în „ Numărătoare de-a-ndăratelea” autorul se dovedește barometrul societății românești: „Aici ne oprim, respirăm o clipă, / ne spunem,, iată-ne / și la 45, / de-aici a-nceput totul: / să nu ne mai iubim, să nu ne mai știm, să nu mai fim… / Vom reveni la ceea ce suntem. Pornim din nou numărătoarea./ Dar cu-nceputul. / 1… / și așa mai departe.” Dar ce a crezut că va fi sublim moare într-o altă noapte rea: „Și lacrimile noastre și țipătul deschis, / tot ce-am crezut să fie sublim, concret, decis, / sub ochii noștri moare de-o altă noapte rea / și iasmele rușinii din nou în noi mustesc…”("Ședință de parlament", mai 1990). Fie ca acest volum, „Câmp cu margarete,” la care adăugăm „Moda de toamnă,” să-i acorde locul meritat în literatura română. Vasile Ghinea |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate